Imaginarium

Cine poftește să fie năucit prin povestea unui Faust londonez, cu transă magică, fantasmagorii, o căruță-lume prin care se ajunge într-un Aleph-ochean lărgit, nu trebuie decât să vadă filmul The Imaginarium of Dr. Parnassus de Terry Gilliam (cine a gustat Brasil, Fisher King și Tide Land știe ce înseamnă acest lucru). Numai că acum există un bonus și corn al abundenței: un Imaginarium, care se adaptează în funcție de dorințele fiecăruia. Viața de aici sau de după moarte, paradisul imediat sau infernul depărtat funcționează exclusiv după fantasmele doritorilor. Lumile compensatorii există în cheie multiplă, doar să le atingi și să le deguști. Un film cu imaginație ramificată și bifurcată, cu mult umor, ironie, și mai ales cu o serie de actori care s-au jucat, măcar pentru a duce la bun sfârșit ceva început de unul dintre ei care a murit (Heath Ledger). De jucat joacă și se amuză: Cristopher Plummer, Johnny Depp, Jude Law, Colin Farrell. Dar și spectatorul se joacă grozav, ceea ce este aiuritor de plăcut (nu vă lăsați amăgiți de afiș, roșcata suculentă din imagine este doar un pretext, bărbații sunt cei esențiali în film!). Năuciți-vă, prin urmare, întrucât vale la pena, vorba spaniolilor! La ieșirea din Imaginarium poate sta un doftor și un poet: primul ca să tămăduiască fantasmele (ori ca să le amplifice), al doilea ca să le transcrie și să le interpreteze.

Theatrum Chymicum

Numele meu este Ael Lael. Nu sunt nici bărbat, nici femeie, nici hermafrodit, nici fecioară, nici adolescentă, nici bătrână. Nu sunt nici prostituată, nici virtuoasă, ci toate la un loc. Nu am murit nici de foame, nici de sabie, nici de otravă, ci din toate la un loc. Nu odihnesc nici în cer, nici pe pământ, nici în apă, ci pretutindeni. Luc Agat, care nu era nici bărbatul, nici iubitul, nici sclavul meu, fără durere, fără bucurie și fără lacrimi, mi-a ridicat, neștiind pentru cine, acest monument care nu este nici piramidă, nici un mormânt, ci amândouă la un loc. Acest mormânt nu cuprinde un cadavru; acest cadavru nu este închis într-un mormânt. Cadavrul și mormântul sunt unul și același lucru.

(iată un poem în proză descoperit și lucrat cu mănuși de mohair – fragment adaptat al textului alchimic Theatrum Chymicum)

Post-scriptum

Aseară a fost așa-numita lună plină a lupului. Eu nu am văzut-o, întrucât se afla de cealaltă parte a clădirii în care locuiesc. Dar poate au văzut-o alții mai norocoși.

Bergman și Andrei Șerban

Încăperile sunt roșii, femeile sunt îmbrăcate în alb, negru, vioriu. Femei bolnave la suflet și la trup (chiar și atunci când trupul este perfect, perfecțiunea lui are ceva maladiv). Ai spune că e Trei surori de Cehov trecut prin filtrul lui Strindberg și Wedekind. Femei cu iad înăuntru. Una singură suferă pentru toate și îngăduie totul, tocmai fiindcă se chinuie până la capăt și piere. Celelalte se chinuie doar cât să îi chinuie și pe ceilalți din jur sau să se lase chinuite de ceilalți în virtutea obișnuinței. E roșul culorii de la corida mutată în spațiul nordic al pudibonzilor și rigizilor, al celor care se dedublează ca să păstreze aparențele și, în același timp, ca să se defuleze minimal și exceptiv. Merită (re)văzut filmul lui Ingmar Bergman (se găsește pe youtube), dar merită și piesa pusă în scenă la Cluj de Andrei Șerban – Strigăte și șoapte. Pieta și furie oarbă, erotism și automutilare, sfială și stridență, frumusețe epidermică și boală urât mirositoare. Trăim cu toții prin extreme, nu-i așa? Vii și morți la un loc, în junglă.

varianta 1 (rândunele)

te ating pe ceafa cu rândunele

acolo e un os rotund pe care îl simt când visez ferestrele vraiște

respir ca o balerină ciufulită

când tu vorbești în limba spovedaniei de dimineață

te-am poreclit stăpânul învelișurilor

fiindcă m-am vindecat de miezul nopții și de licurici

cos rochia din petice apoi cu o cravașă lovesc pereții

de parcă le-aș rosti secretele de-o viață

torn apa din ceainic și te spăl pe umeri

acolo ai cioturi de plastilină lipite cu aracet

rândunelele ies cu gene lungi de negrese din ceafa ta

eu înghit cozile despicate ca pe niște bomboane

sandalele mi s-au rupt pe maidan de la atâta mângâiat

(se zvonește că sunt petrolierul tău).

excesul de imaginație

Amurgul zeilor și excesul de imaginație

Pornind în călătoria lui de (re)cunoaștere a Europei, stăpânul alb al minelor mexicane de argint din Concert baroc de Alejo Carpentier este delegat să fie aducător a tot soiul de mostre europene, ca și cum latinoamericanii ar fi râvnit să fie încă o dată colonizați sau măcar re-aristocratizați. Care sunt aceste obiecte de preț multdorite? Esență de lămâie bergamotă, mandolină cu incrustații de sidef cremonez, felinar în stil bolognez, un exemplar din Bibliotheca Orientalis, un baston de chihlimbar polonez, cărți de Tarot, marmură italiană și partituri de sonate, concerte, simfonii, oratorii! America Latină oftează din pricina distanțării de Europa, percepută drept chintesență a rafinamentului! Schimbul este, însă, reciproc, chiar dacă nu neapărat dorit: America Latină va exporta fantasmagorii, imaginație bolnavă, efecte de Fata Morgana, geografii inventate. Alejo Carpentier este captivat tocmai de acest troc spiritual între bătrânul continent și noul continent, avându-l ca mesager pe stăpânul mexican: unii trăiesc amurgul zeilor și suferă langori (soluția revivificării fiind, eventual, efemerul carnaval venețian), alții pătimesc din exces de imaginație compensatorie. Este vorba despre un schimb de culturi și de magie, de o negociere spirituală în care europeanul extrage exotism și culoare de la străin, iar străinul se raționalizează și deprinde cinismul și contextualitatea.

La Veneția, schimbul suprem de culturi și sonorități se petrece prin intermediul unui concerto grosso la care participă șaptezeci de călugărițe muzicante, trei faimoși compozitori (Vivaldi, Scarlatti, Händel), dar și oaspeții latinoamericani, în speță negrul Filomeno, completând sonoritatea europeană cu tobe improvizate din cazane de aramă, de la bucătăria călugărițelor. Apoi tot pajul negru, exotic, hibridează un cântec de leagăn al Caraibilor cu scena biblică a ispitirii din Rai, prilej pentru Vivaldi să teologizeze în ritm de psalm partitura negro-spiritual. Amestecul este incendiar: culturile cele două, atât de opuse, se întâlnesc și se împlinesc în cocteilul sonor improvizat cu har (muzica fină a bătrânului continent și muzica aproape canibală a proaspătului continent, cum o portretizează critic-admirativ Vivaldi). În cimitirul San Michele, la mormântul (avant la lettre, sic!) al lui Stravinsky, muzicienii (y compris virtualul jazzman Filomeno) polemizează în continuare despre sonorități și teme și despre ruptura a două mentalități culturale care se întâlnesc doar din întâmplare, hazardat, dar din a căror ciocnire poate ieși la iveală un homuncul fascinant. La plecarea de pe insulă, muzicienii somnolenți asistă la funeraliile tacite ale lui Wagner, european atipic, mai apropiat (paradoxal) de libertinismul sonor al sălbaticei Americi Latine!

Rezultatul oficial al întâlnirii spirituale dintre călătorii exotici și autohtonii rafinați este opera Montezuma de Vivaldi, un eșec atât din punct de vedere european, cât și din perspectiva stăpânului alb mexican, care percepe bătrânul continent vampiroid față de alte culturi pe care le răstălmăcește și malformează. În acest punct, găsim, de altfel, polemica esențială din roman: Europa reproșează Americii Latine tocmai procentul majoritar de fantastic; America Latină reproșează Europei tocmai procentul majoritar de luciditate. Adevărul, crede, însă, autorul (și stăpânul alb mexican), este de partea latinoamericanilor: „Din povești se hrănește Marea Istorie /…/. Viața noastră pare poveste oamenilor de aici pentru că au pierdut simțul fantasticului. Ei denumesc fantastic tot ceea ce e îndepărtat, irațional, situat în trecut /…/. Nu înțeleg că fantasticul se află în viitor. Orice viitor este fantastic.” Recunoscător față de noul continent-matrice care îngăduie ficțiunea cu sau fără ceremonii (pentru că ficțiunea nu poate fi înregimentată, ea este cea mai liberă formă a vieții, a artei și a cunoașterii), stăpânul mexican decide să se întoarcă acasă, în vreme ce Filomeno se antrenează pentru un destin de trompetist la Paris. Cât despre europeni, aceștia rămân, oricât de extravaganți, exact ceea ce erau, refractari la supurația de fantastic!

casnica (1)

femeia casnică (1)

ea taie ceapa rotund ca pe nişte capete de bărbaţi

ea fierbe macaroane şi se gândeşte la băile herculane

ea citeşte ziarul şi curăţă geamurile

ea îşi desface picioarele şi-apoi nu ştie ce să mai facă

ea îl aşteaptă pe dumnezeu să coboare din cer ca o paraşută

ea-şi pune cu sfințenie ciorapii și bluzele în sertare

sticla de parfum s-a golit și aruncată va fi sub pat

ea doarme într-o pijama bărbătească

ea șterge cu o cârpă vesela și pantofii de lac

ea adoră cartofii prăjiţi şi berea fără alcool

se uită la filme poliţiste

e singură acasă

bărbatul munceşte în străinătate

sângele lui din fiecare lună sunt banii pe care îi trimite prin western union.

loaza

Spovedania unei loaze

Pedagogic și psihologic vorbind (dar nu mai mult de atât) este foarte interesant romanul Necazuri cu școala de Daniel Pennac (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Polirom, 2008): loaza este termenul sub care autorul își mărturisește copilăria și adolescența de nulitate școlară, de elev slab, marcat de rușinea că niciodată nu face ceea ce trebuie. Deși era un individ voios și jucăuș, exista în loaza Pennac o poftă de a fugi de tot: de învățătură, de dogmă, de orice, chiar și de ce ar fi putut să-l nuanțeze și să-l sporească lăuntric. Acest elev este un poznaș (nu un idiot), care vrea să se separe de lumea maturilor care știu tot, rămânând în lumea celor care nu știu nimic și nu pot nimic. Este un delicvent cu miză (vrea să fie altceva), să își dezvolte inteligența altfel decât academic. „Nașterea delincvenței înseamnă investirea tainică a tuturor facultăților inteligenței în șiretenie” – aceasta-i teoria, dar, în faptă, loaza este umilă și încearcă să colaboreze cu profesorii torționari, supunându-li-se prin compromisuri. Părinții îl percep pe elevul Pennac ca pe un infractor, chiar dacă gesturile lui sunt minimale în acest sens.

Loaza (sau cum i se mai spune în argou – elevul cu tărâțe în cap), în general, nu este neapărat o făptură repudiată; autorul face o întreagă clasificare a mamelor în funcție de elevul-calamitate: există astfel mame isterice, nevrotice, plictisite, snoabe, secesioniste, rușinate, lacrimogene, identificate cu fiul etc. Dar identitatea loazei depinde doar parțial de identitatea părinților săi.

Romanul lui Pennac prezintă autobiografic felul în care loaza devine profesor și romancier de succes (este un bildungsroman al extremelor), întrucât presupusa nulitate Pennac este salvat de, firește, câțiva profesori charismatici, care îi intuiesc structura de „sinucigaș vesel”. I se mai intuiește în mod pozitiv statutul de cititor clandestin și de narator (minciunile loazei țineau de o epicitate ființială, ca să zic așa!). Apoi autorul însuși admite că a fost vindecat din matricea sa de nulitate de către narativitate și de către iubire (a fetelor, de bună seamă), drept care dezideratul său a devenit de la un punct următorul: „Să citesc, să scriu, să predau!”

Ajuns, cum spuneam, la un statut academic și artistic recunoscut, proful clamează în fața loazelor pe care intenționează, la rându-i, să le înminuneze și salveze: „Eliberați cuvintele!” Sociologic și antropologic, romanul merită. Altfel, însă, e ațos!

poeți douămiiști

Cantată în do major despre poeții douămiiști

(o reverie concisă pentru 2010)

Am discutat cu destulă lume de-a lungul ultimului an despre poezia douămiistă, dar în special cu Angela M și Marius C: o poetă ultraconsacrată aflată la începutul senectuții (ultima sa carte – probleme personale) și un poet foarte tânăr (autorul soporiei). Uneori, opiniile noastre au coincis, alteori au fost înrudite dar nuanțate, alteori au fost opuse (drept care am polemizat). În tot cazul, m-am deșteptat de curând amuzată cu un rest de vis (un ciot de vis) în care poeți români contemporani (de toate vârstele și soiurile) stăteam într-o sală de clasă și așteptam să vină Nu Știu Cine să ne predea o lecție magistrală de poezie (voi relata succint, fără confetti). Acel Nu Știu Cine nu a mai venit, așa încât ceea ce ne-a rămas să facem a fost să ne studiem unii pe alții chipurile și pantomima aferentă, pe muțește. Eram așezați în bănci după cum urmează: poeții tineri și relativ tineri, în față, cei maturi și la senectute, în spate. Un soi de Ariel ca o veveriță păzea ușa, păcălindu-ne cu venirea lui Nu Știu Cine (toată lumea era curioasă de identitatea lui Nu Știu Cine – era bărbat sau femeie?). Întrucât m-am trezit și întrucât oricum Nu Știu Cine nu a sosit, nu mi-a rămas la trezire decât să îmi imaginez ce s-ar fi putut întampla la acea lecție de poezie. De fapt nu am vrut să fac acest lucru, așa încât am recapitulat pur și simplu identitatea poeților tineri prezenți în ciotul meu de vis (pe poeții maturi și bătrâni nu i-am recapitulat, fiindcă îi cunosc de prea multă vreme deja). Îi voi inventaria aici pe cei tineri, cu mici precizări care nu mai țin de vis.

Prin urmare erau acolo: frumușelul cu superbie Dan C – mi-a plăcut mult prima lui carte de versuri (a doua deloc, pe a treia nu am citit-o încă); Claudiu K – poezia lui e ok, dar totuși nu are impact major asupră-mi (este un ins interesant lăuntric și întrucâtva misterios); Cosmin P – poet bun, dar care ar fi timpul să evolueze înspre altceva și să nu se blazeze (e ca pâinea caldă, omenește vorbind, suntem prieteni, de aceea îmi îngădui să-l tachinez); Răzvan Ț – cea mai interesantă carte a lui este prima (e un ins cu deschidere spre o mediatizare experimentală a poeziei); Marin MH – îmi place, parțial, ce scrie și îmi place de el și uman vorbind; Teodor D (nu l-am citit, nu îl cunosc, dar era în ciotul de vis, fără chip, doar cu numele); Marius I – mi s-a părut mereu interesant exclusiv ca experiment poetic (gurile rele spun că e îngrozitor de dificil ca fire, eu nu îl cunosc, așa că mă abțin); Elena V – mi-au plăcut cântecele ei (nu și primele volume) și o agreez inclusiv uman (ultima carte nu am citit-o încă); Dan S – poemele lui nu îmi plac ca stil, dar sunt provocatoare ca subiect – alienarea în cuplu și alienarea de sine până la degradare maximă (uman vorbind, e o figură simpatică, un soi de spiriduș); Ioana N – poetă specială, atipică în context douămiist, mi-a plăcut mai ales Nordul (caldă uman, suntem amice); Doina I –  o poetă bună, atipică și ea; Mihai I – poet experimentalist, nu neapărat pe gustul meu; Miruna V – am citit-o parțial, îmi place fragmentar (nu o cunosc personal, am corespondat întâmplător); Ruxandra N – mi-a plăcut primul și singurul ei volum de până acum (nu o cunosc și nici nu doresc, mi-ajunge 1 bucată Ruxandra); Oana N – textele ei sunt ciudate (e tainică uman vorbind); Andra R – m-a prins obsesia ei pentru Frieda Kahlo și am simpatizat figura ei umană; Radu V – l-am citit doar parțial, din reviste (nu mi-au căzut în mână cărțile lui), are ceva incitant de troll suav; Ștefan M – mi-a plăcut enorm poemul Ostroveni și în general prima lui carte, dar a doua carte nu i-am gustat-o; Vasile L – m-au amuzat textele lui și atât; Khasis – un poet interesant de cursă scurtă, nu de cursă lungă; Andrei D – poezia lui nu mă captivează; Diana G – poezia ei sună și trece pe lângă mine. Deși Alexandru V e mai cunoscut ca prozator, nici poezia lui nu este de lepădat (mă gândesc la prima lui carte). Eugenia Ț e un caz mai ciudat și întârziat, dar îmi place cum scrie. Pe Gelu V, Adela G, Mihai V, Rareș M, Robert M, Vlad M, Bogdan P, Dumitru C, Viviana M, Svetlana C, Rita C, Livia R nu mi-i amintesc neapărat ca fiind în visul meu; și cum pe unii dintre ei nu i-am citit, e corect să nu mă pronunț deloc (chiar dacă pe câțiva îi cunosc, i-am citit și îi simpatizez uman). Ar mai fi fost și alte nume de comentat: Olga Ș, Marius C, Michel M; cu cea dintâi am avut cândva un mic dialog despre cartea sa de debut, iar asupra ultimilor doi m-am pronunțat, scriindu-le postfețe ori prefețe la cărțile de poezie publicate anul trecut – așa încât nu mai este cazul să comentez aici scrisul lor.

De ce Cantata mea este în do major cred că este limpede, drept care nu îmi rămâne decât să mă întreb din nou acum, la final, cine o fi fost Nu Știu Cine, așteptata făptură pentru predarea lecției de poezie din ciotul meu de vis? Godot, probabil.

P. S.

Firește, mascata cu umbrelă îmblănită (din imagine) sunt eu! Tocmai pornită la carnaval…

fiesta veneziană

Fiesta extrem-senzorială

O Veneţie reală şi imaginară totodată, care mi se potrivește și mie (venețiancă prin adopție – a se vedea Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane), este portretizată la sânge și cu har de Alejo Carpentier în Concert baroc. Cititorul care poftește falduri carnavalești și măști – are din plin ce găsi aici (un adevărat corn al abundenței), regalându-se vizual, olfactiv și tactil în primul rând (dar nici celelalte simțuri nu sunt lăsate deoparte!). Micul roman al lui Carpentier nu este, însă, o pictură încărcată și voluptuoasă a carnavalului cu întregul său tremendum fascinosum, căci ar fi fost prea puțin să fie vorba doar de atât. Ci este, ca scriitură, înainte de toate, un text baroc, iar sonor vorbind, un text postmodern.

Până să ajungem, însă, la Veneția, cititorul are de făcut o altă călătorie pregătitoare. Căci microromanul lui Carpentier pornește din Mexic, rătăcește prin Cuba și Spania și de-abia apoi poposește în lagună, alături de personajele sale pestrițe dar dornice de inițiere (sau chiar inițiatoare): un feudal mexican posesor de mine de argint, apoi negrul Filomeno (pajul său, angajat pe parcurs, viitor jazzman), trei iluștri compozitori (Antonio Vivaldi, Georg Friedrich Händel și Domenico Scarlatti), călugărițele-muziciene de la azilul călugăresc Ospedalle dalla Pieta (din atmosfera sonoră mai fac parte, chiar dacă sunt contemporani ori nenăscuți încă – Purcell, Wagner, Stravinsky și trompetistul de jazz – Louis Armstrong). Demonstrația lui Alejo Carpentier este barocă în sens latino-american: scriitura este suculentă până la demență, tenta alexandrină și sincretică până la delir (este ca și cum, astăzi, am putea să ne închipuim, spre încântarea urechilor primitoare, un concert susținut laolaltă de Jim Morrison, Led Zeppelin, Hendrix, Pink Floyd, Muse, Bjork și P. J. Harvey, pigmentat cu puțin Dead Can Dance – id est Lisa Gerard –  etc.). Fiesta lui Carpentier este construită strategic, cu surle și trâmbițe, dar și cu multe mirodenii afrodisiace întru lectură, cu o desfășurare prin atac complet al simțurilor, Concert baroc dorindu-se a fi și o carte extrem-senzorială, postrimbaldiană în chip specific, întrucât simțurile sunt dereglate vădit și demonstrativ până la a-l îmbia inclusiv pe cititor la așa ceva. O carte extrem-senzorială, care să stârnească entuziasmul, nu este facil de construit, dar autorul își are tacticile sale. Cititorul este aruncat în marea haotică a tuturor senzațiilor cu putință, intensificate până la provocarea extazului (extaz senzorial, dar și al lecturii!). Fraza este doar aparent aluvionară, fiind construită după modelul spiralei și al vârtejului, al tornadei, taifunului, uraganului, prin acumulare treptată.

P.S.

Mi-am adus aminte de acest delicios roman, aflând că anul acesta se pregătește cu surle și trâmbițe carnavalul venețian din februarie! Eu, însă, prefer întotdeauna laguna văratică sau tomnatică, întrucât doar atunci pot să zac în tihnă prin piațete și ulicioare ascunse de turiști. Doar în astfel de anotimpuri pot să scriu uitând de restul lumii, chiar chircită la poalele unei fântâni sigilate.

Lady Lazarus

Am citit cu întârziere Clopotul de sticlă (The Bell Jar) de Sylvia Plath.
Romanul ei autobiografic narând cea dintâi încercare de sinucidere.
Atribuită personajului-oglindă Esther.
Spre surprinderea mea nu este o proză poetică.
Ci o proză care respectă construcția narativă.
Și, totuși, prima parte a romanului mi s-a părut facilă.
Pulverizată în povestioare superficiale de viață.
Risipită în cochetării, nazuri, ifose legate de viața domnișoarelor.
A domnișoarelor cu intelect aprig.
Sau, dimpotrivă, fără o asemenea dotare.
A doua parte a romanului, în schimb, este excelent scrisă.
Abisală chiar, o fișă clinică desăvârșită în proză.
Tratând povestea suicidului, a bolii psihice și a însănătoșirii.
Cu toate acestea, prefer poezia Sylviei Plath.
Drept care postez acum o secvență în forță.
Axată tocmai pe chestiunea suicidului și a revenirii.
Poemul este vechi de mai bine de 50 de ani și riscă să fie desuet.
Dar mie îmi place încă.
După lectura poemului s-ar potrivi Lhasa de Sela cu piesa Rising.
Cred.
 
LADY LAZARUS
 
I have done it again.
One year in every ten
I manage it
 
A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot
 
A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.
 
Peel off the napkin
O my enemy.
Do I terrify?
 
The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.
 
Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me
 
And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.
 
This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.
 
What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see
 
Them unwrap me hand and foot
The big strip tease.
Gentlemen, ladies
 
These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,
 
Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.
 
The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut
 
As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.
 
Dying
Is an art, like everything else,
I do it exceptionally well.
 
I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I've a call.
 
It's easy enough to do it in a cell.
It's easy enough to do it and stay put.
It's the theatrical
 
Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:
 
'A miracle!'
That knocks me out.
There is a charge
 
For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart
It really goes.
 
And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood
 
Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.
 
I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby
 
That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.
 
Ash, ash 
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there
 
A cake of soap,
A wedding ring,
A gold filling.
 
Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.
 
Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.