Archive for August 2008

Entry for August 28, 2008

August 27, 2008

Alleng

Astfel îi spun eu lui Allen Ginsberg, prinţul poet al generaţiei Beat, pe care l-am făcut personaj (ironic-şugubăţ) inclusiv în romanul meu Tricephalos. În 2005, în America s-au aniversat 50 de ani de la prima lectură publică în San Francisco a poemului Urlet (Howl), unul dintre manifestele generaţiei Beat alături de On the Road (Pe drum de Jack Kerouac) şi Naked Lunch (Prânzul dezgolit de William Burroughs). „Am văzut cele mai strălucitoare minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie…”, aşa începe miticul şi paradoxal whitmanianul poem Howl, vândut în milioane de exemplare şi primit pe merit cu surle şi trâmbiţe la vremea lui.

Nu arareori esenţiali în viaţa unui creator sunt oamenii pe care îi întâlneşte chiar şi numai prin hazard. În cazul lui Alleng, fatali şi sorociţi au fost Kerouac şi Burroughs, întâlniţi la Universitatea Columbia din New York, apoi genialul infractor Neal Cassady (portretizat în On the Road ca Dean Moriarty şi ca Adonis din New York în Howl) şi nu în ultimul rând nebunul inspirat Carl Solomon, întâlnit de Alleng la Institutul Psihiatric din NYC, unde ambii se găseau internaţi. Au mai fost şi alţi infractori stihiali în viaţa lui Alleng, care l-au inspirat îndeajuns.

Cu o mamă dezechilibrată mental, el însuşi fiind marcat de statutul său de boem marginal (în plus evreu şi homosexual), Alleng îşi întâlneşte dublul în Carl Solomon, cu care interpretează roluri dostoievskiene, în timp ce sunt amândoi internaţi la ospiciu, pentru comportament rebel, atipic, de outsider. Poate că întâlnirea cu Carl Solomon a fost cea generatoare, matricial, a poemului Howl, care se iveşte din chinurile facerii unei noi generaţii, dar şi din vizionarismul nebuniei inspirate care poate emite autentica poezie. Faptul că poemul Howl a fost dat în judecată pentru obscenitate, nu a făcut decât ca textul să devină celebru, având şi mai mult impact la public. Rămâne valid faptul că „muzele” lui Alleng au fost nişte bărbaţi aproape nebuni şi isterici (dar iluminaţi rimbaldian), a căror întâlnire a fost probabil precum cea dintre Freud şi Jung, la Viena, însă în stil Beat demenţial. Exagerez.

p.s.
daca tot l-am pomenit pe maestro in comentariile la postarea anterioara, macar sa il infatisam cetitoriului!

Anunțuri

Entry for August 24, 2008

August 23, 2008

Shadowing

M-am trezit cu Shadowing in cap si am inceput sa caut cuvinte despre umbra – a umbri, umbros, umbroid, umbrovampiroid, umbrire, umbrit(a) si tot asa. Apoi mi-am adus aminte de scotocirea variata pe blogul mesmeic, cind a fost sa fie cu bezmetic, smintit etc. Si am mai gasit un cuvint in acest sens – shod (shoada), chiar daca este argotic-jargonard. Apoi iar m-am intors la Shadowing. Umbrind? Dar Umbrind ce si de ce? Enfin, e o duminica greceasca, iar eu trimit oamenii acum in America, la exquisite corpse, revista electronica facuta de Andrei Codrescu. Acolo se gaseste si Shadowing, pe adresa

corpse.org

Doar Jung mai lipseste ca sa zica si el ce si cum (specialist fiind in umbra). Fie chiar si din morti…

p.s. ulterior discutiilor


1. fosta mea studenta, Letty, filmind ea prin Italia, mi-a scris, dracoasa, ca exista si cuvintul UMBRATIC. of, am uitat de el, dar este minunat!

2. iar Andrei Codrescu mi-a scris asa

„Discutiile despre cum umbresti tu in poezie sunt jucause si bune. Eu ma dezumbresc cit pot…”

prin urmare exista si A DEZUMBRI (nu exista, dar poate exista!)

Entry for August 22, 2008

August 21, 2008


Chinerie feminină

biblioteca stranie – 20


Sunt la modă romanele scrise de emigranţi, care descriu în stil pizza şi puzzle destinele mai multor familii şi adaptarea lor pe varii pământuri ale făgăduinţei. Din această ramură se desprinde şi romanul americancei (cu rădăcini chineze) Amy Tan şi a sa carte Clubul norocoaselor (tradusă de Domnica Drumea, apărută la Polirom, în 2005). Ce este Clubul norocoaselor? Ca intenţie, este o adunare a patru femei (pentru toate colţurile mesei, la jocul mah jong), care au menirea să se încurajeze reciproc în viaţă, să gătească mâncăruri cu tâlc (de pildă, tăieţeii lungi din orez pentru viaţă lungă şi găluştile în formă de lingouri de argint, pentru noroc) şi … să povestească. Ele sunt nişte povestitoare ale vieţii şi despre viaţă, chiar dacă profesionalismul lor este, iniţial, unul voliţional. Sunt, deci, femei vesele şi narative (în ciuda necazurilor inerente), Clubul lor fiind o formă de exorcizare minimală a morţii. Mai întâi, Clubul ia naştere în China, apoi, după emigrarea iniţiatoarei, se mută în America. Poveştile se derulează strict în funcţie de jocul mah jong: înainte de a fi rostite există tot soiul de ritualuri (legate de obiecte, postúri corporale, mâncăruri etc.). Este necesar ca gurmandul cititor să deguste chinezismele, ca să ingurgiteze parfumul acestui roman.

Cel mai apetisant element în carte sunt personajele care nu se mai satură să rostească poveşti specifice spiritului chinez. Nu sunt poveşti arborescente, ci scurte, concise, concentrate; dar au, ca orice poveste, o magie măcar oarecare şi delicioasă. Cititorul a auzit vreodată de istoria femeilor care poartă în pântece un cantalup sau de copiii ouaţi din intestinele gâştelor? Sau despre fata care îşi taie o bucată de carne din mână, ca să fiarbă o supă vrăjitorească pentru mama sa muribundă! În lumea acestor poveşti cu iz şamanic există chiar şi păzitori de vise, întrucât visele sunt supravegheate la o uşă specială; uneori uşile acestea se deschid greu, alteori, brusc şi rapid. Mărturisesc că istoria mea preferată este aceea a broaştei ţestoase care mănâncă lacrimi şi care face ouă de coţofană (dar nu vreau să spun această minunată poveste aici – cine doreşte să o afle nu trebuie decât să citească romanul lui Amy Tan). Sunt poveşti de logodnă şi căsătorie, născociri dar şi cutume infernale, apoi minciuni eliberatoare, ofrande către doamna Lună, jocuri cu umbra etc. Multe din frazele acestui roman par să fie nişte explicaţii concentrate, misterioase, uneori metaforice, alteori hiperbolice, ale unor proverbe chinezeşti. Clubul Norocoaselor este o carte cu amănunte infinite – poveştile nu sunt mari, grandioase ori eroice, ci diminutivale şi detailate până la saţiu. Şarmul provine, de altfel, tocmai din detaliu, fiindcă amănuntele izbutesc să construiască o dantelărie de detalii (dragoni sofisticaţi de situaţii, epică miniaturală). Lumea chinezilor americanizaţi este precum oricare Chinatown: simţurile sunt acute, mirosul şi văzul, în special; lumea e ultravie, supusă atât cutumelor, cât şi opoziţiilor insolente faţă de tradiţie.

Clubul norocoaselor este, însă, mai cu seamă o carte despre femei, despre mame şi fiice (fără să fie o scriere feministă!), şi probabil că aceasta este stranietatea principală a acestui roman: bărbaţii nu sunt aici decât nişte statui monstruoase de jad sau, dimpotrivă, nişte trenuleţe de jucărie (uneori, ei sunt, totuşi, şi nişte stări sufleteşti şi mentale). Relaţiile dintre femeile mature şi fetiţele lor (ulterior devenite, şi ele, femei) sunt extrem de interesante. Este aici o ţesătură psihologică pe care Amy Tan a lucrat-o cu îndemânare şi talent. Relaţii lingvistice de taină, apoi relaţii de solidaritate corporală, apoi relaţii de minte şi suflet, diafane până la vibraţie transparentă. Este dificil să reuşeşti aşa ceva, ca narator, doar vrednicele lucrătoare la tapiserii şi gherghef sunt în stare. Ceva, un aer de spirală feminină consistentă, aduce aminte de romanul Ericăi Jong, Dansând cu America (Jong era mai axată pe tema sexualităţii decât Tan, în romanul celei din urmă tema cu pricina fiind sublimată cu eleganţă sau narată, în ultimă instanţă, cu fluenţa unei epici pure, moştenite prin tradiţia pudorii à la chinoise).

Clubul norocoaselor este o carte construită pe balanţa şi suportul numărului patru: patru poveşti despre mame, patru poveşti despre fiice; opt poveşti împletite în cunună, dar şi despletite (la acestea adăugându-se arborescenţa personajelor secundare care sunt bărbaţii, plus multitudinea de mătuşi!) – este o lume femeiască îmbibată în cutume şi tabieturi, dar şi recalcitrantă la acestea. Poveştile sunt atât de detaliate, încât relatarea romanului riscă să fie pulverizată pentru un cititor care ar dori să cunoască doar istoria centrală, istoria-cheie. Întrucât nu există aşa ceva.

Mi-au plăcut sentinţele oarecum zen din acest roman, grave şi simple, dar şi permutabile, elastice ori chiar convertibile. De aceea, am optat pentru următorul citat: „Dar, într-un fel, atunci când pierzi ceea ce iubeşti, credinţa câştigă. Trebuie să nu uiţi ceea ce ai pierdut. Trebuie să distrugi aşteptarea.” Sunt zeci şi sute de pasaje de acest gen care secondează, în Clubul Norocoaselor, lumea niciodată plicisitoare a epicii de tip şamanic. Dixit.

Entry for August 17, 2008

August 17, 2008


nights in black satin

(made in paris)



pe malurile senei am şezut am plâns şi am râs

glasul meu de cârciumăreasă ratată se-nălţase până la graniţe

trupul meu de călugăriţă ratată asuda ca un ied

în semilotus cu picioarele strânse lângă cloşarzi

la jumătatea vieţii ajunsesem cu o coroniţă de vâsc pe creştet

şi mărgele la gât

la jumătatea morţii încă nu ajunsesem dar nici mult nu mai era

beam vin rosé tremuram uşor ca o foarte femeie

şi vorbeam aspru ca un foarte bărbat

cu stângăcie şi fără nicio arvună ori adălmaş

le-am răspuns vestiţilor cloşarzi cine şi ce eram

eram femeie şi numai femeie

cu unghiile tunse scurt cu părul tăiat franţuzeşte

cu buze vopsite argintiu cu gene lungite cu forţa

eram femeie cu piei ţuguiate

rostind râvnite înţelepciuni şi nerâvnite spurcăciuni

norii-mi stăteau în gât ca nişte îngeri dezlânaţi

ploile vorbeau spurcat ca nişte cruciaţi

beam vin rosé pe malurile senei

arzând gunoaie noaptea la foc apos

cloşarzii cântau istorii de orfani şi nefericiţi

îi îngânam cu o chitară spartă ciupind-o ca pe-o cioară

fiindcă pe malurile senei îmi aflasem sălaşul de pseudomorfinomană

gâlgâiam vin rosé vin de damă rasată

cu mănuşi de dantelă şi perle la gât

dar cu fustă de ţigancă ori poate de indiancă

eram o damă răscitindu-l pe evanghelistul pocit

rimbaud îngerul sută la sută răspopit

cloşarzii duhneau a caise macerate şi stridii salvate

cloşarzii făceau din întregul paris un vertij de maratonişti

şi-aveau pălării găurite de gemeni petrolişti

dar eu pe malurile senei zăceam ca o damă de odinioară

cu taior şi voaletă cu bijuterii de aristocrată

în picioarele goale cu tălpile negre

lucrul acesta mă trăda binişor

şi ridica la ceruri gustul meu acrişor

eram o drogadictă simandicoasă

o parşivă intelectuală dantelăreasă

pe malurile senei bând vin rosé de una singură

şi închinând către corăbiile trecătoare

amin călătorilor înspre nicăieri şi niciunde

care mâncaţi doar fripturi decongelate la microunde

amin beau vin rosé în cinstea tuturor

a lumii sublumii şi supralumii

amin sunt o damă de nopţi albe cu lună

drept care viaţa-şi-moartea din mine fac furtună

pe malurile senei am şezut am plâns şi am râs

ca antimistică regină a jetoanelor.

Entry for August 03, 2008

August 2, 2008



Absenţa (Absenta)


Nu întotdeauna există absenţe în mine, ci doar în răstimpurile şi răgazurile în care am vreme să găsesc ce se află pe dinăuntru. Absenţele sunt nişte fisuri pe care am învăţat de-a lungul vremii să le căptuşesc cu idei, explicaţii şi mai ales cu dorinţa de a înţelege ce se întâmplă. Tristeţea nu este altceva, de fapt, decât o bucurie împuţinată, care s-a ghemuit şi care nu va înflori decât atunci când va primi sens din nou. De fiecare dată, tristeţea nu este decât o plecare a ceva, o lipsă care se aşterne în toate, o lume pierdută care se va întoarce doar atunci când voi reînvăţa cum se naşte şi cum se păstrează bucuria. Trebuie îndeajuns de multă nădejde pentru aceasta. Şi mai trebuie răbdare fără demoni, tocmai fiindcă tristeţea nu este ceva nefiresc. Dar şi mai puţin nefirească este bucuria. Pentru a o păstra pe aceasta din urmă, toată făptura mea ar trebui să lupte pentru ea însăşi şi pentru lume în acelaşi timp. Toată făptura mea ar trebui să fie fierbinte şi vie, nu rece şi absentă.

Nu există ruşine în tristeţe, aşa cum nu există nici ruşine în bucurie. Şi una, şi cealaltă sunt drumuri deloc lăturalnice, de străbătut mai cu seamă atunci când la margine veghează oarecare suferinţă. Căci există o suferinţă lucidă şi asumată în tristeţe, aşa cum există o suferinţă străină şi nevăzută în bucurie. Toate acestea, pentru că sunt în lume. Pentru că funcţionez doar înăuntrul lumii, iar nu în afara ei. De aceea se cuvine să fiu vrednică. Am murit cândva şi m-am uitat la moartea mea de departe şi de aproape. Dar sunt vie acum şi mă uit la viaţa mea de departe şi de aproape. Şi mai ales o trăiesc.

Entry for August 02, 2008

August 2, 2008

PRECIZARE


imi scrieti destui si destule mesaje, dar fara sa fiti legati/legate mesmeic de blogul acesta. ei bine, sistemul nu ma lasa sa va raspund decit daca postati mesajul la un text de pe blog (in chip de comentariu) sau daca faceti parte din lista de friends (din pacate, este un tembelism specific pentru yahoo 360). altfel, nu. habar nu am de ce (probabil ca sa poata fi controlati numeric actantii de pe yahoo 360, e doar o banuiala). asa ca toti aceia/acelea care imi comentati blasturile in particular sau imi scrieti fel de fel de mesaje (tot in particular) legate de textele postate, iata motivul pentru care nu primiti raspuns de la mine (nu am cum sa va dau acel raspuns, sistemul nelasindu-ma sa il trimit – imi apare chiar scris cu rosu avertismentul ca mesajul meu de raspuns nu poate fi trimis). ultima intrebare pe care am primit-o suna asa HOW DO U DO THAT?