Archive for Aprilie 2010

poemul celui mort

Aprilie 29, 2010

oasele tale sunt atât de ușoare încât ar putea fi ghemotoace de vată

eu dorm acum iar tu ești mort

eu dorm acum și moartea ta cade peste mine ca un cearceaf ud

răsucesc acest cearceaf și mă lovesc peste coaste ca să ies din somn

și mi-l leg în jurul capului ca o spălătoreasă

uneori îți zăresc dinții-n mentol

și mă abțin să vin cu buzele către ei

fiindcă tu ești mort iar eu dorm

eu dorm și stau acum încleiată

genunchii la gură genele sigilate gâtul pudrat

mă abțin să vin cu toracele alungit spre tine

fiindcă știu deja ce vrei să-mi spui

de-acolo din moartea ta cu numele scris

întunericul are clopoțel de lepros.

Anunțuri

cutia-de-somn

Aprilie 27, 2010

Cum ar fi să dormim într-o cutie de somn de câte ori ne-am opri într-un oraș mare? Dimensiuni: 2 m x 1,40 m x 2,30 m . Create pentru a putea fi instalate în gări și aeroporturi, locuri publice sau orașe unde toate camerele hotelurilor sunt de obicei complet rezervate. Spațiul include pat, lenjerie, sistem de ventilație și alte utilități. Plata se face la terminale, de unde clienții vor primi o cheie electronică achizitionabilă de la 15 minute în sus.

Am de gând să negociez o astfel de cutie de dormit cu un designer clujean care are o minifabrică de materiale plastice. Și am vorbit cu un prieten care are o grădină în afara Clujului (grădină pustie, de bună seamă, adică fără vreo locuință sau vreun chioșc ; dar grădină cu iarbă înaltă, altfel cum !) și care mi-a spus că nu are nimic împotrivă să îmi plasez, vara, cutia de somn în grădina lui, atâta vreme cât nimeni nu calcă pe-acolo, nici chiar el. Iar când se vor anunța călcători de grădină, atunci îmi voi lua cutia de somn în spinare (într-un taxi de tip papuc deschis la călcâi) și o voi depozita în garajul blocului unde am copilărit (aici va și hiberna cutiuța). Așa să fie ! Cutia de somn stimulează destule ficțiuni numai bune de scris. Deja mă bântuie câteva…

Ezra – Canto XXXIX

Aprilie 26, 2010

Dis-de-dimineață, ca un soi de leac împotriva morții, pritocesc la Canto XXXIX, preferatul meu din Ezra Pound. Îmi place desfășurarea felină de la început și cântecul ispitei circeice (ay, femeia circeică valabilă și astăzi!), dar și mai mult îmi place al doilea cântec, cel penelopic, al nupțiilor sacre. Războiul de țesut al Penelopei zvonește deodată cu gârâiturile pisicilor vrăjitorești, drept care deasupra casei circeice, chiar pe acoperiș, se află ea însăși, zeița și farmazoana. Corăbierii lui Odiseu au devenit fiare, dar fiare sunt și micuțele vrăjitoare ale Kirkei (cum o numește învechit și frumos Ezra): pantere grase și leoparzi, apoi lei ca buștenii și chiar lupi. Iar ea, cea atât de pricepută la treburi trupești (cu tiviri catifelate, spune pohetul), deși nu e înfățișată, ci doar sugerată, stă sub semnul mierii oferite și al vinului. Păgâna Kirke nu este de lepădat, ci de atins! Vrăjitoarei i se opune la fel de lascivul cântec la Penelopei, lasciv și sacru, pentru că nupțiile oferite de cea legiuită sunt sfinte. În tolba nupțială de reînnoire a Penelopei se găsesc hiacint, șofran, gutui, flori de prun, migdale, iasomie și măslini. Odiseu este îmbiat ca un regenerator de anotimp, întrucât nuntita are tot cosmosul de partea ei: ea înghite flacăra erotică, egală sieși și alesului ei, și strigă încununată: Și varga lui a făcut zeu în pântecul meu. Între Kirke și Penelopa este o deosebire de rang erotic: una este farmazoana trupească, iar cealaltă este preoteasa flăcării unificatoare între trup și spirit. Dar eu le-am ales întotdeauna pe amândouă: păgâna și legiuita.

(în imagine, minunatul domn Pound, la tinerețe)

variatur

Aprilie 24, 2010

Aseară am văzut până la capăt Total Eclipse, filmul despre Rimbaud și Verlaine (cu Leo DiCaprio în rolul teribil al lui Rimbaud, probabil cel mai bun DiCaprio după rolul oligofrenului din What’s eating Gilbert Grape?, alături de Johnny Depp). Am recitit pentru a patruzecea oară The Waste Land. De data asta, am făcut fixație pentru două versuri (altele decât de obicei): I will show you fear in a handful of dust și These fragments I have shored against my ruins. Oricum, cea mai adâncă traducere românească a titlului mi se pare a fi  Tărâmul pustiit (made in Mircea Ivănescu) și nu Țara pustie. M-am jucat cu noua cutie cu mirodenii (13 la număr) pe care am primit-o împreună cu o râșniță mignonă din metal aurit: și tot miros piperul roșu, negru și alb, pe care îl amestec cu șofran, chilli și páprika. Unul din cei trei cactuși ai mei mi-a dat a înțelege că în curând va izbucni cu zece flori albe (am numărat mugurii), așa că-s bucuroasă fok. Am făcut curat prin sertare și am găsit Vrăjitorul din Oz, în format uriaș, carte primită de la S. Am recitit scena tornadei. Precum casa răsturnată luată de tornadă e și capul meu de la norii cu cenușă. Astăzi o să mă uit la Plânsul lui Nietzsche. Poate o să ascult și puțin The Mars Volta (albumul lor mai difícil, The Bedlam in Goliath). Sunt somnoroasă, am băut două cafele și un ceai englezesc și tot degeaba. H mi-a spus miercuri seara că norii cu cenușă îi pleoștesc pe lei (y compris leoaice), așa încât să nu mă mir! N-am chef de scris nimic. Răsfoiesc o cărțulie cât degetul meu mic de înaltă, un soi de dicționar pitic despre ciocolată (o să mai scriu pe blog despre el): costă 5 lire sterline și e un op primit de Claustrophobus de la o admiratoare. Parcă m-aș uita puțin la South Park. Domnul Anir a primit cadou și un album uriaș despre Jocurile atletice și sanctuarele din Grecia antică. Răsfoiesc și pre aici…

Rimbaud prin 1880

Aprilie 22, 2010

L-am aflat pe evanghelistul pocit, aripa hidoasă nu i-am zărit-o, dar i-am simţit duhoarea frumoasă. Fetiţele-vrăjitoare m-au purtat cu nădejde către el, voiau să ating fiara, botul negru al bestiei să-l sărut în gloria pierzaniei. Horcăiala de spînzurat suna a fărădelege, dar eu o cîntam cu degete de pianist şi-mi spuneam pe cînd năpasta se afla deja în mine: iată-ţi fratele, gîtuitorul care-şi scormone-n răni, cu bucurie ascunsă.

Priveam pîngăritorul pîngărit, mîngîietorul noroiului, cel ce-mi făcea semn pe frunte cu tăciunele. O, efeb rîios, de cîte ori strigat-am ca să scap de scîrba de tine! Frumuseţea ta era răzvrătită, dar lepra ta părea aurie, cu fărîme de evanghelii uitate pleznindu-ţi pe limbă. Eram doar un mercenar femeiesc, dar ştiam îndeajuns, lacomă te vînam aşa mort cum erai, veşmîntat în piele boţită, zgîrietor de icoane scuipate cu sfiiciune. Ştiu, focul tare mîntuie bătrîneşte, cu de-a sila.

Ce voi face cu Dumnezeul învechit, milostiv? Căci prăbuşirea-i o scară ruptă şi, vai, desăvîrşirea-i uşoară prin nesfinţenie.

Stîrv erai, hoit cu unghii crescute, dar şi preoţel zeflemitor. Satanael, strigam şi dănţuiam, născocind vremea în care aveai să te întorci printre noi. Nu jinduiai după gloata-nţelepţilor şi mai puţin încă după jivinele femeieşti. Ce să-ţi fi strigat gură la gură? Mîntuieşte-te, mîntuieşte-te? Aveai un har turbat şi în ciuda hoitului tău erai un fel de schivnic.

Corpurile îngerilor erau spirale vii şi corpul tău ne-nviat atîrna diform botezat. Nu-ţi era teamă nici chiar de marele foc zănatic, ardeai în el răsucindu-te binecuvîntat ca o clopotniţă. Să te fi strigat pe numele lui Satanael, nu ţi-ai fi acoperit urechile cu rugăciuni aţoase? Răsai, vraciule tînăr, pentru tine aş plînge pe gură ca o fîntînă pervertită, dar nu ca sora mieilor, ci ca stareța lor dezlănţuită, oaia beată şi neagră.

Batjocură îndeajuns a căzut, mînie, scîrbă şi încă o dată scîrbă muritoare. Dar nu-mi voi pierde minţile, rătăcirea nu mi-este prădalnică. Dinăuntrul febrelor mlăştinoase aştept.

Înger îndiavolit cu voie, desfătare scrîşnită şi-nviere mortificată. Vino, magule! Vizionari bătrîni urlă-mprejur cu zădărnicie, fără putinţa înnoirii. Eu sînt altceva şi nu mă mîntui oricum.

(Fotografia lui Rimbaud – pe când avea în jur de 30  de ani și se afla în Yemen – a fost identificată relativ recent. Eu am primit-o de la Andrei Codrescu. Poemul de mai sus a fost scris acum 15 ani, este un remake după Un anotimp în infern și face parte din Oceanul Schizoidian. Pentru știu-eu-cine-și-de-ce.)

animale sălbatice

Aprilie 21, 2010


Scriitorii sunt animale sălbatice mari excesiv de vulnerabile.
Periculoase și imprevizibile.
Așa spune chiar un astfel de animal.
Oare cum ar arăta o pădure tropicală hibridată cu unul din poli?
Și cum s-ar adapta animalele sălbatice din scriitori la temperaturile extreme?
Îngheț și arșiță.
Sau la noua lege a junglei amplificate (polifonic)?
Ar putea trăi laolaltă Burroughs și Houellebecq?
Pound și Rimbaud?
Proust și Dostoievski?
Bulgakov și Céline?
Sexton și Ahmatova?
Care ar fi granița despărțitoare dintre atâția scriitori feroce?

P. S. 
Iar acum îl ascult pe Jeff Buckley în concert, uh!
Gracias, Iulian, pentru a doua oară.

muzici de luat pe insulă

Aprilie 19, 2010

De obicei lumea se gândește ce anume cărți să ia cu sine pe o insulă.
O insulă uitată de Dumnezeu.
Eu știu deja.
Adică știu exact ce tomuri și opuri să iau cu mine, 10 la număr.
Dar ce muzici să iau cu mine, dacă ar fi să fie?
Cred că lucrurile stau astfel (doar 10):

1.     Pink Floyd, Shine On You Crazy Diamond
2.     Pink Floyd, Comfortably Numb
3.     Pink Floyd, Wish You Were Here sau Time
4.     Van Der Graaf, Wondering
5.     Van Der Graaf, Yellow Fever.Cat’s Eye
6.     The Doors, Break On Through To The Other Side
7.     The Doors, Riders On The Storm sau Cristal Ship sau The End
8.     Led Zeppelin, Stairway To Heaven
9.     Uriah Heep, July Morning
10.    Jeff Buckley, Grace
Cum pentru mine 10 înseamnă întotdeauna 11 ar fi și Lady & Bird.

Desigur, aceste muzici pot fi amestecate și puse în altă ordine.
Într-o Addenda de rezervă aș lua ceva din Muse și Dead Can Dance.
Genesis, Yes, King Crimson.
Apoi Jimmy Hendrix și Janis Joplin. Și Patti Smith.
Și Marianne Faithfull. Și Queen.
Și Jethro Tull. Și Deep Purple.
UH. Multe muzici pe insulă.

Cel de care nu mă satur niciodată

Aprilie 17, 2010

Jadis, si je me souviens bien, ma vie était un festin où s’ouvraient tous les cœurs, où tous les vins coulaient. Un soir, j’ai assis la Beauté sur mes genoux. — Et je l’ai trouvée amère. — Et je l’ai injuriée.

Je me suis armé contre la justice.

Je me suis enfui. Ô sorcières, ô misère, ô haine, c’est à vous que mon trésor a été confié !

Je parvins à faire s’évanouir dans mon esprit toute l’espérance humaine. Sur toute joie pour l’étrangler j’ai fait le bond sourd de la bête féroce.

J’ai appelé les bourreaux pour, en périssant, mordre la crosse de leurs fusils. J’ai appelé les fléaux, pour m’étouffer avec le sable, le sang. Le malheur a été mon dieu. Je me suis allongé dans la boue. Je me suis séché à l’air du crime. Et j’ai joué de bons tours à la folie.

Et le printemps m’a apporté l’affreux rire de l’idiot.
Or, tout dernièrement m’étant trouvé sur le point de faire le dernier couac ! j’ai songé à rechercher la clef du festin ancien, où je reprendrais peut-être appétit.

La charité est cette clef. — Cette inspiration prouve que j’ai rêvé!

„Tu resteras hyène, etc…,” se récrie le démon qui me couronna de si aimables pavots. „Gagne la mort avec tous tes appétits, et ton égoïsme et tous les péchés capitaux.”

Ah ! j’en ai trop pris : — Mais, cher Satan, je vous en conjure, une prunelle moins irritée ! et en attendant les quelques petites lâchetés en retard, vous qui aimez dans l’écrivain l’absence des facultés descriptives ou instructives, je vous détache ces quelques hideux feuillets de mon carnet de damné.

Venus in furs

Aprilie 16, 2010
 

- astăzi am o zi deloc psihedelică și foarte realistă. 
- așa că o să ascult ritualic Velvet Underground.
 
Shiny, shiny, shiny boots of leather
Whiplash girlchild in the dark
Comes in bells, your servant, don't forsake him
Strike, dear mistress, and cure his heart

Downy sins of streetlight fancies
Chase the costumes she shall wear
Ermine furs adorn the imperious
Severin, Severin awaits you there

I am tired, I am weary
I could sleep for a thousand years
A thousand dreams that would awake me
Different colors made of tears

Kiss the boot of shiny, shiny leather
Shiny leather in the dark
Tongue of thongs, the belt that does await you
Strike, dear mistress, and cure his heart

Severin, Severin, speak so slightly
Severin, down on your bended knee
Taste the whip, in love not given lightly
Taste the whip, now plead for me

I am tired, I am weary
I could sleep for a thousand years
A thousand dreams that would awake me
Different colors made of tears

Shiny, shiny, shiny boots of leather
Whiplash girlchild in the dark
Severin, your servant comes in bells, please don't forsake him
Strike, dear mistress, and cure his heart.
 
- nu știu cum să preiau melodia de pe youtube.
- am avut de curând o reverie absurdă.
- gemenii Tweedle erau/sunt psihedelici! 
- de aceea i-am postat cu larghețe!

pălării (la tinerețe și maturitate)

Aprilie 15, 2010

În foarte junețe am fost mare amatoare de pălării, tocmai pentru că nu prea se purtau și era excentric să îți ascunzi părul și capul sub așa ceva. Pălării de iarnă, toamnă și primăvară, la așa ceva mă refer (pe cele de vară le-am descoperit doar după ce am devenit „iluminată”, din 1995 încoace, asupra Greciei și a insulelor grecești). Am avut mai întâi o pălărie maroniu spre verde, cu oarecare bor și bentiță cu nod, pe care am purtat-o într-atât încât nu am vrut să o scot de pe creștet nici măcar atunci când am cântat pe platforma Sălii Sporturilor din Craiova, la festivalul de jazz-rock din 1983! Cu prietena mea chitaristă și vocalistă, Dana A, am cântat amândouă cu pălăriile pe creștet și cu ciorapi vișinii, groși, pe sub fustele lungi de catifea (în picioare aveam mocasini!), ținând morțiș să rămânem cu pălăriile, fiindcă aveam emoții și nu voiam să ni se vadă ochii (a fost prima și singura dată, de altfel, când am participat tocmai în ipostază de cântăreață la un festival; după această experiență am jurat că nu voi mai face așa ceva și nu am mai făcut). Nu știu ce s-a ales de pălăria aceea, pur și simplu a dispărut. Apoi am avut o pălărie neagră, cu boruri mai mici: am purtat-o mai mult în spații oficiale, ca să fiu izolată și să mă izolez. Apoi, mama mi-a dat din geamantanul ei cu vechituri o pălărie verde crud, care nu era tocmai o pălărie, ci mai degrabă o frunză sau o floare, alcătuită din două petale și o fundă la mijloc. Chestia aceasta (veche de prin 1940, cred că fusese a bunicii materne) am purtat-o doar pentru fotografiile private pe care mi le-a făcut un prieten de familie, dirijor, pe când pozam pentru La Malcontenta (se găsește pe coperta cărții mele, în colajul de acolo). Am mai primit, când și când, alte pălării (am avut chiar și una stacojie și flocoasă, în formă de vapor!). Dar cea mai dragă mie, cea mai specială, exotică și proustiană a fost pălăria găsită de tatăl meu în casa unei mătuși moarte: o pălărie de epocă (de prin 1910), cu bor uriaș, maronie, catifelată, din fetru moale, cu elastic la spate ca să îmi prind ceafa. Am iubit enorm pălăria aceasta, de parcă mi-ar fi fost soră geamănă. Cea mai ciudată poză a mea (din 1990), în tricou sport și cu pălăria cu pricina (ca nuca-n perete!), cu părul lung prins sub pălărie, îi datorează totul acestui accesoriu (poza cu pricina, dar tăiată în două, se găsește pe coperta Zonei vii, primul mea carte publicată de poezie). Cred că am iubit pălăria aceasta întrucât era ea însăși un soi de femeie aparte: stranie, misterioasă, vaporoasă, dar nu femme fatale. Că a fost pălăria mea fatală, în sensul unui coup de foudre definitiv, asta pot să spun, însă, cu siguranță. Acum câțiva ani au mâncat-o totuși moliile: avea vreo 97 de ani, fusese de mirare că rezistase și până atunci.

(Povestea pălăriilor grecești de vară rămâne pe altădată. Fermecată am fost, însă, întotdeauna de pălăriile lui Audrey Hepburn.)