În foarte junețe am fost mare amatoare de pălării, tocmai pentru că nu prea se purtau și era excentric să îți ascunzi părul și capul sub așa ceva. Pălării de iarnă, toamnă și primăvară, la așa ceva mă refer (pe cele de vară le-am descoperit doar după ce am devenit „iluminată”, din 1995 încoace, asupra Greciei și a insulelor grecești). Am avut mai întâi o pălărie maroniu spre verde, cu oarecare bor și bentiță cu nod, pe care am purtat-o într-atât încât nu am vrut să o scot de pe creștet nici măcar atunci când am cântat pe platforma Sălii Sporturilor din Craiova, la festivalul de jazz-rock din 1983! Cu prietena mea chitaristă și vocalistă, Dana A, am cântat amândouă cu pălăriile pe creștet și cu ciorapi vișinii, groși, pe sub fustele lungi de catifea (în picioare aveam mocasini!), ținând morțiș să rămânem cu pălăriile, fiindcă aveam emoții și nu voiam să ni se vadă ochii (a fost prima și singura dată, de altfel, când am participat tocmai în ipostază de cântăreață la un festival; după această experiență am jurat că nu voi mai face așa ceva și nu am mai făcut). Nu știu ce s-a ales de pălăria aceea, pur și simplu a dispărut. Apoi am avut o pălărie neagră, cu boruri mai mici: am purtat-o mai mult în spații oficiale, ca să fiu izolată și să mă izolez. Apoi, mama mi-a dat din geamantanul ei cu vechituri o pălărie verde crud, care nu era tocmai o pălărie, ci mai degrabă o frunză sau o floare, alcătuită din două petale și o fundă la mijloc. Chestia aceasta (veche de prin 1940, cred că fusese a bunicii materne) am purtat-o doar pentru fotografiile private pe care mi le-a făcut un prieten de familie, dirijor, pe când pozam pentru La Malcontenta (se găsește pe coperta cărții mele, în colajul de acolo). Am mai primit, când și când, alte pălării (am avut chiar și una stacojie și flocoasă, în formă de vapor!). Dar cea mai dragă mie, cea mai specială, exotică și proustiană a fost pălăria găsită de tatăl meu în casa unei mătuși moarte: o pălărie de epocă (de prin 1910), cu bor uriaș, maronie, catifelată, din fetru moale, cu elastic la spate ca să îmi prind ceafa. Am iubit enorm pălăria aceasta, de parcă mi-ar fi fost soră geamănă. Cea mai ciudată poză a mea (din 1990), în tricou sport și cu pălăria cu pricina (ca nuca-n perete!), cu părul lung prins sub pălărie, îi datorează totul acestui accesoriu (poza cu pricina, dar tăiată în două, se găsește pe coperta Zonei vii, primul mea carte publicată de poezie). Cred că am iubit pălăria aceasta întrucât era ea însăși un soi de femeie aparte: stranie, misterioasă, vaporoasă, dar nu femme fatale. Că a fost pălăria mea fatală, în sensul unui coup de foudre definitiv, asta pot să spun, însă, cu siguranță. Acum câțiva ani au mâncat-o totuși moliile: avea vreo 97 de ani, fusese de mirare că rezistase și până atunci.
(Povestea pălăriilor grecești de vară rămâne pe altădată. Fermecată am fost, însă, întotdeauna de pălăriile lui Audrey Hepburn.)
Mesmeea Cuttita's Blog 