Archive for Iunie 2007

Entry for June 30, 2007

Iunie 29, 2007

NAŞTEREA DORINŢELOR LICHIDE (I)


Aceasta este în primul rând o carte despre bărbaţi, despre lumea, trupurile şi sufletele acestora. Despre gândurile, poftele, plăcerile, dar şi frustrările ori neplăcerile lor. Asemenea lumii femeilor, şi cea a bărbaţilor este o grădină zoologică populată cu indivizi inteligenţi şi proşti, frumoşi şi urâţi, delicaţi şi vulgari, diafani şi scârboşi, simpatici şi idioţi, oarecum sfinţi şi oarecum demoni, mai rar asceţi şi mai des păcătoşi. Există doar diferenţe de stil şi de matrice sexuală între lumea femeilor şi cea a bărbaţilor, în rest lucrurile stau cam la fel.

Lumea bărbaţilor, uneori înghesuită, alteori rarefiată, poate fi, însă, un concediu binevenit de la lumea femeilor din care fac parte şi în care se întâmplă să mă mai şi plictisesc (aşa cum şi bărbaţii se plictisesc doar între ei înşişi, căutând de aceea prezenţa femeilor). Îmi plac bărbaţii, pentru că sunt locuibili şi miros a gutuie. Pentru că sunt de neînlocuit, oricâte substitute s-ar putea născoci. Pentru că sunt altceva.

Precizare:

Bărbaţii pe care o femeie îi răsuceşte în cuvinte sunt nişte postbărbaţi. De obicei, din ei nu rămân decât piei jupuite şi puse la uscat. Dar, uneori, din ei rămân viziuni, fantasme, senzaţii şi emoţii.

În Naşterea dorinţelor lichide am făcut portretele a 109 post-bărbaţi. Dintre aceştia 109, am ales doar doi pentru a fi expuşi pe blog, unul aproape oribil, altul aproape sublim. Iată mai jos portretele lor.


1.

El era o scârbă mică de bărbat, o fâşneaţă, cu sexul şi capul amândouă lunguieţe. O scârbă mică, aşa am spus, nu o târâtură de bărbat, nu o împuţiciune. Era un şerpişor cu dinţii încă neascuţiţi şi veninul necopt. Dar scuipa ranchiunos aşa necopt cum era şi bărbătuş. Tocmai fiindcă eram cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el mi-e era milă şi silă. Pe amândouă le simţeam la un loc. Poate că sărmanul de el avea oarecare dragoste pe dinăuntru sau măcar un rest de patimă nebună, dar acestea erau invizibile din pricina scârbei mici pe care o conţinea pe dinăuntru, nepurificat nicicum. Terapie pentru el nu exista, nu era chip să fie vindecat nici măcar de furia care îl schimonosea ca pe o broscuţă râioasă. Numai bună de strivit. Ori de disecat. Dar nimeni nu se îndura măcar de o lecţie de anatomie valvârtej la care să-l supună pe prichindel.

2.

El era un bărbat ca un colac de salvare sau ca un pat de spital: nu la trup, ci la suflet. Avea moliciuni şi ispite, dar avea mai cu seamă oscioare de diamant în creier. S-ar spune că putea să vorbească măcar cu îngerii păzitori, ca să îi fulguiască de pene întrucâtva. Dar şi ca să îi alunge din mintea oamenilor. Bărbatul acesta iubise cândva şi trăise. Acum, însă, era mortificat şi zidit ca după o detenţie. El pe sine însuşi nu se iubea. Totuşi, cu sine însuşi rămăsese încochiliat şi chircit. Altcineva nu îl dorea, fiindcă el nu se mai dorea. Trăia cu picătura zilnică de viaţă mică pompată în cafea şi în vene şi respira doar cât să nu moară de unul singur. Aş fi vrut cumplit să îl mângâi, dar nu ştiam cum. Mă împătimisem pe nesimţite, pâş-pâş, după el.

Entry for June 22, 2007

Iunie 22, 2007

(Woodstock, 1969)

Woodstock

Într-o vale cu pajişti, cu fermieri bătrânei şi bonomi, s-a strâns cândva o puzderie de pletoşi, bărboşi şi fete cu rochii largi ori blugi strânşi pe şolduri. S-au strâns să cânte şi să fumeze şi să trăiască vreo trei zile la îngrămădeală. Şi erau legaţi la frunte cu nişte eşarfe, şi-aveau dinţi frumoşi de tinereţe şi făceau sex lejer, fără inhibiţii. Unii aveau şi motociclete, alţii, ba. Şi cu toţii sorbeau vajnic din cutii de bere şi dormeau în corturi şi maşini, şi-aveau chitări, şi erau îmbrăcaţi fistichiu, şi-aveau şi prunci cu ei, şi băşti, pălării, ochelari, şi buzele proaspete, iubăreţe, şi bărbi îmbârligate, şi fetele aveau zorzoane şi împletituri în păr, la încheietura mâinii, la glezne. Even God Loves America. Şi n-aveau neapărat ruşine, şi dansau ca nişte şamani siberieni ori ca nişte păsări flamingo bete criţă, deşi erau oameni, bărbaţi, femei, fete, băieţi, copilaşi şi cântăreţi. Şi de era noapte ori zi aproape totuna era, şi-aveau pene la pălării, şi degetele îngălbenite de tutun. Luna era semilună la Woodstock, albastru hippiot, Peace and Love, locuitorii îi percepeau ca pe o veselă armată invadatoare, erau şi nu erau ciudaţi şi îşi spuneau cu voioşie Freaks. Ce străvedeau maturii, indiferent de gusturile şi de banii şi de tabieturile şi ticurile lor, era frumuseţea. De necrezut, prin ochelarii oranj se vedea oranj, prin cei verzi se vedea verde, prin cei violacei se vedea violaceu. Parc-ar fi evacuat oraşele pentru această pajişte rock, cu păr cârlionţat, cu busturile goale, era ca şi cum s-ar fi luat pulsul sonor al Americii călare pe ogari cenuşii. Aveau inele mari pe degete, chiar bărbaţii bărboşi, şi pantaloni cu modele orientale, şi o ţâră de Marijuana, venise chiar şi un guru negricios, erau acolo păroşenii încinse, sandale aproape romane, şi ritmul bătut cu tălpile pe scena înaltă de doi metri, unele unghii erau mai mari ca de obicei, ca să apese sănătos corzile chitării, răguşeli, subţirimi, fiecare cânta cât îl ţinea gura, troli şi pricolici în pijamale psihedelice, veste din piele de vacă pe piele de om, şi orga electronică gâdilind la încheieturi, şi câini slăbănogi dar simpatici veniţi cu stăpânii şi stăpânele, şi câte-un măscărici cu megafon, şi maşinile salvării pentru cei care leşinau de epuizare, şi semnul V între degete, ca două corniţe voioase de melc, şi microbuze, şi rulote, şi poliţia făcând foarte puţină ordine, He loves me – He loves me not, maimuţici concentrate pe muzica făcută-n viteză îndestulătoare, Mother Fucker, sindicalişti naivi, marxişti fără să priceapă ce-i dictatura, Swing Lord Sweet Chariot Coming For To Carry Me Home, sărituri în aer, See Me Feel Me Touch Me Heal Me cu The Who, geci cu franjuri lungi şi ciucuri, un fluture metalic pe piept sau un scarabeu pe lănţişor, chitările rotindu-se ca moriştile, ba şi cruci la gât, sindicaliştii ăştia deloc limpezi, tobele bubuind cu microfonul aruncat în aer şi chitara ruptă-n bucăţi pe scenă ori azvârlită publicului, tuleiele şi baticurile de preerie, cămăşi de cowboi şi outsideri, fără machiaj, fără ruj, părinţi care cred că ai lor copii vor merge în iad şi adolescenţi care cred că părinţii lor oricum nu vor ajunge în rai decât aiurea, şi vorbe în vânt despre înţelepciune, şi toţi nevoind altceva decât să fie ei înşişi, fără nevroze şi psihoze, ajunge o pereche de bluejeans, câteva tricouri şi un pulovăr, dar nu neapărat nişte răspunsuri aşteptate, şi lâna facială a unui guru care îl pomeneşte pe Mahatma Gandhi, America is becoming the Whole, şi rock-n-rollul de întreţinere, şi yoga învăţată la botul calului de străvezia generaţie flower-power, de la şira spinării porneşte totul, Eart Light, Water, Wind and Fire, şi Joe Cocker ca un paralitic transpirat mimând a fi o chitară cu What do I do în pantofi din steagul patriei, with a little help from my friends, would you believe in a love of a saint? Şi au venit norii, vântul, ploaia, dar bărboşii şi fetele tot n-au plecat de pe pajişte, făpturile s-au acoperit cu pungi să se ferească de umezeală, şi strigătul lor de luptă, No Rain, şi fetele-ciuperci cu sutiene sau fără sutiene de baie, ba unii au rămas chiar goi-puşcă dar cu ochelarii pe nas, era o veselie a umezelii, a mersului fără pantaloni şi pantofi, apoi concursurile de lunecuş în nămol, şi tribul hippioţilor bătând darabana în cutiile de conserve şi dansând în semitransă zglobie, şi resturi de mâncare, şi cutiile de bere ca nişte ţâşnitori, şi tihna jucăuşă a pletoşilor, Your love is on a rainbow, You are mine, I am yours, We are what we are, I go home to see my babe în ritmul demenţial al lui Ten Years After. Părinţii se temeau că Woodstock va deveni zonă de calamitate, dar n-a fost aşa, poliţiştii şi soldaţii au adus medicamente şi apă, elicopterele au plutit doar ca să-i ajute pe cei de pe pământ, nimeni n-a vrut să-i evacueze ori să-i alunge. One, two, three, What’ re fightin’ for, Don’t ask me I don’t give a damn, Next stop is Vietnam, And it’s five, six, seven, Open up the pearly gates, Well ain’t no time to wonder why, Whoopee we’re all gonna die silabisea pe înţelesul tuturor Country Joe McDonald. Da, a fost şi rahat şi halleluiah igienă, full of shit, trupuri curăţindu-se în lac în timp ce Santana ajungea prin chitara electrică la un orgasm în toată regula, şi Janis Joplin cu răguşeala ei nevrotică aproape căptuşindu-i părul, wanna take it higher? Dormind pe pături, pe mese, pe capota maşinilor, pe iarbă, portable chemical toilets şi vidanjorii maturi cu zâmbetul încrucişat, şi-apoi Purple Haze cu Jimi Hendrix, mormanele de gunoi rămase după, dar ce mai conta era doar muzica uriaşă, imensă.

Precizare:
Acest text face parte dintr-un roman cinematografic (în stil Quentin Tarantino) pe care îl scriu actualmente despre România comunistă şi postcomunistă şi în care mă ocup, printre foarte multe chestiuni, şi de fenomenul Piaţa Universităţii 1990 (pe care, în continuare, îl consider a fi singurul răstimp de graţie al României postcomuniste). Or, după mine, Piaţa U 1990 a avut (pe lângă sensul ei civic-anticomunist) o întârziată coloratură de mişcare flower-power, mixată pe o previzibilă Curte a Miracolelor, inerentă durei tranziţii româneşti. Piaţa U a fost un Woodstock mititel, retardat şi ininteligibil pentru majoritatea populaţiei, dar cu atât mai mişcător şi tulburător, cu cât nu mai era moda cu pricina. Un Woodstock românesc, sfârşit cu de-a sila în fratricid şi sânge (a se vedea mineriada din iunie 1990). Merită, oare, să scriu la romanul ăsta? Are nevoie cineva de un asemenea roman?

Entry for June 16, 2007

Iunie 15, 2007

(graffiti în Buenos Aires, 2006)

Din nou despre călătorii

Călătoriile sunt şi exterioare, şi interioare, o ştie toată lumea. Bine e să fie de ambele feluri deodată, ca să aerisească şi să adâncească totodată. Eu prefer mările, mai exact o singură mare, Mediterana, şi mă consider a fi grecoaică prin adopţie (asta înseamnă că manifest o adevărată fervoare în a mă sălăşlui în insulele greceşti). La vară (dar e deja vară în toată regula!) plec pentru a opta oară în Grecia, de data aceasta în insula Zante, zisă şi fior di Levante, i se mai spune şi Zakynthos. Am făcut un soi de obsesie pentru această insulă încă din 1995, când am zărit o reclamă uriaşă în piaţa principală a metropolei Atena, unde privitorul nu avea altă soluţie decât să halucineze şi să fie hipnotizat. Întrucât reclama înfăţişa o epavă într-o mare turcoaz atât de transparentă încât se zărea tripla umbră a epavei cu pricina… La sfârşitul verii spre toamnă ajung apoi în alt loc predilect pentru mintea mea (şi nu numai pentru ea). La Veneţia, oraşul curtezanelor, despre care am scris o carte întreagă de poeme, vreme de 13 ani…

Cele mai grozave călătorii le-am făcut în destul de multe locuri: în Catalunia, pe urmele lui Salvador Dali (pe traseul Figueras, Cadaques, Port Lligat), în Creta, la palatul regelui Minos (ca să termin de scris romanul Tricephalos, care sfârşea, spaţial, acolo), la New York, scotocind Manhattanul pe îndelete, apoi în insula Santorini (zvonurile zic că aceasta ar fi cea mai apropiată de ceea ce ar fi fost odinioară Atlantida!) şi, fireşte, la Buenos Aires, în căutarea lui Ernesto Sábato însuşi şi a personajelor sale. Să nu uit nici de insula Rhodos, unde am descoperit cu Corin, bărbatul meu, o intrare secretă şi uitată în fortăreaţa cavalerilor ioaniţi… A fost grozav şi în Corfu, insula predilectă a lui Lawrence Durrell!

Călătorului melancolic i-aş recomanda sa citească Pe drum de Jack Kerouac, Dragostea în vremea holerei de Gabriel García Márquez şi mai ales Concert baroc de Alejo Carpentier.

Dacă aş putea călători în timp, aş prefera Veneţia de secol optsprezece a carnavalului longeviv, care ţinea opt luni (nu exagerez!), precum şi începutul de secol XX, în vremea lui Proust şi a modernităţii vieneze, în acelaşi timp… dar sunt prea multe călătoriile în timp pe care le-aş alege, nu am cum să le înşir pe toate. Deşi mă simt bine şi în vremurile post-postmoderne pe care le trăiesc, nu pentru că ele ar fi grozave, ci doar întrucât am găsit cheia individuală pentru a rezista înăuntrul lor.

Cum ar fi să călătoresc în trupul altui scriitor şi care ar fi acesta? E destul de bine în trupul meu, totuşi. Deşi, cine ştie!

Entry for June 10, 2007

Iunie 10, 2007

(fotografie din aprilie 2007, de la atelierul de scriere creativă pe muzica The Doors)

TEXTE DE HÂRJOANĂ

Justin’s poem

(text colectiv început la cârciuma Justin din Cluj, întru defulare după atelierul de scriere creativă pe muzică psihedelică; semnează Lavinia Rogojină, Marius Conkan, Sonia Andraş, Suzana Lungu, Valentin Moldovan, Cristina Vidruţiu, Valerica Mărginean, Raluca Ferentinos)

te invoc tâmpenie mizerie banalitate surplus

în frământările vinului adorm lucirea unei suzete

un trubadur genial scrâşnea din dinţi şi se dădea cu capul de masă

cred, nu e foarte sigur, nu-i sigur deloc, izvoarele tac în ceea ce-l priveşte

fug în trecut mă ascund în berea ce-am băut

mă dau de trei ori peste cap şi iată-mă iepure

crocant în piciorul scaunului sărut clovni

şi oripilaţi cerem striptease şi primim pumni în figură

cum spuneţi voi, tzvarici…

fumezi, râzi cu ochelari, fumezi, visezi iar bei noi cumva

ţigara mea e o prelungire a nebuniei mele

fumul fuge în mii de ace pe care le porţi ca şi cercei

şi ne tăiem venele într-o veselie cu markerul negru scriind feel the pain

again, cum spuneti voi kamarazi. Viva la revolucion!

revolucion? aici, acum! now, fuck off!

ne exilăm printre sticle goale şi iubiţi imaginari

şi culegem fumul dintre degete

trăiască El Comandante! vom lupta până la moarte!

şi m-am trezit încă o dată cu o durere surdă în tâmplă

pereţii au sângerat a noi când ne uitam fiecare din alt tablou

ne tolănim prin canalele beţiei şi credem că suntem

şi am continuat să mă dau cu capul de masă până nu mai simţeam durere

avem nevoie de durere totuşi doar că a mea e infimă

să vorbim despre durere când inima nu este doar carne răstignită

nu iarbă nu pântec ci carne răstignită să plângem

să ne luăm crucea şi să ne descălţăm ca şi când

nu ni s-ar fi întâmplat niciodată

şi pe muzica apocaliptică noi continuăm să ne sinucidem în grup

deşi scientologia e o chestie răsuflată şi-au aflat-o toţi mai puţin Tom Cruise

chiar habar n-aveam când m-am afundat cu tine-n infern

mă nu te-ai afundat în infern ci în rahat

şi-atunci binoclul prin care ai pierdut frunze e doar un canal

şi Tom Cruise urla din closet sayin’soon I’m gonna be a jedi

Oh, the concil was impressed of course, could he bring balance to the force?

some of us feeling prea prost nici un vot doar creier stors

aşa că să lăsăm rahatul să guverneze

şi să-şi peticească ochii să tacă dracului că pute


La Comandante către puii de grizzly

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


La Comandante nu prea are iscoade pentru strangulat ucenici

nici funii de spânzurat pentru scris poeme dezastruoase

La Comandante nu poate decât să şuiere ca o şerpoaică veselă

şi să ţiuie hei amigos în lume cu voi de-acum la dracu ori la dumnezeu

oricum ar fi dezlegaţi-vă centurile de siguranţă şi tăiaţi-vă doar puţintel venele

cât să vedeţi ce gust are sângele scurs din luna de culoarea prunei răscoapte

e sărat dulce pipărat iar voi ce hram purtaţi

sunteţi oare handicapaţi ori doar mutilaţi întrucâtva de mirosurile

unui creier aflat mereu în greşeală fatală?


Puii de grizzly dansează pe muzici psihedelice

(vorbeşte Lavinia Rogojină)


La Comandante a luat puii de plumb şi i-a învăţat să zboare cât erau ei de grei şi ruginiţi

ştiau că nu sunt nici la dracu nici la dumnezeu erau în lume şi credeau în muzică acum

aşa că se învârteau ca nişte dervişi dezaxaţi fără nici un punct de reper

fără centuri de siguranţă se aruncau în aerul greu şi nu se prăbuşeau

în seara asta unii au înţeles că pot trăi şi fără să sape în foaie după cuvinte

dansau cu toţii ca şi când ar fi vrut să iasă din trup să-şi lepede blana purtată prea mult

Comandante, ne-ai lăsat dracului ai închis uşa atelierului şi noi colindăm pustiul acum

ţi-ai luat aparatul cosmic şi te-ai închis în casă dar o să te târâm afară curând

am dansat în seara asta întru defulare fără nimic de defulat şi am râs

când ne-a oprit o poliţistă spălăcită care nu semăna nici pe departe cu cea psihedelică

de nu foarte demult


La Comandante preschimbată-n dervişă rotitoare

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


am visat cândva că aş putea să am ucenici dansatori

cu gurile cusute ori despicate sonor şi urechi înnaripate de lilieci

cu tălpile ferfeniţă de turbion învârteală răsuceală

iar dacă aş fi izbutit să îi şi am într-adevăr în carne şi oase pe aceşti dănţuitori

un sigur cerc deloc smolit i-aş fi deprins să facă

anume dansul ori cercul morţii amorfe

căci nimic nu e mai presus ori mai prejos decât să dănţuieşti cu moartea

precum dansam în copilărie fiecare din noi cu o păpuşă având perucă

din mătasea porumbului şi dinţi de nasturi

aşa şi eu alături de ucenici dănţuind cu cerebelul bine orientat spre lună

cu unghiile bine ascuţite cât să le tăiem mai bine de unii singuri ori împreună

iar la sfârşit aş spune doar atât fiindcă doar atât ar mai putea fi rostit

să începem decapitarea şi decojirea întrucât asta e viaţa şi moartea


Mănuşi de piele peste ochi pe post de binoclu

(vorbeşte Cristina Vidruţiu)


pe smoala din colţul ochilor mei mi-aş fi făcut un cuib de căpăţâni

îngrămădind amintirile clătite sub jetul clopotelor şi înfăşurate sub faţa de pernă

care mi-a fost leagăn rochie de mireasa haină de duminică şi cârpă de spălat pe jos

vroiam să văd ghearele celor culcuşiţi sub pieliţa mea

vroiam să aud scrâşnetul minţii celor de afară

numai că mi s-au răsucit degetele în gaura cheii şi mi s-a cerut să cred în Sesam

deschide-te crăpat dintr-o tornadă legată de patul creierului meu

muzici crescute sub piele îmi băşicau ochii

degetele clapetă îngropate în dantelă mugeau a părăsire de sine

mi-a fost dat să mă sugrum cu şnurul unsuros al poalelor titirezului

când tabla coclită îmi muşca din buza de jos


Muzici şi piele într-o după-amiază cu ploaie

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


lasă-te dantelă blondă şi lungă lasă-te să cazi înafara ta

căpcăună îmblânzită de piticii zglobii ai surzeniei

lasă-te dantelă blondă şi lungă lasă-te amuşinată de ţepii aricilor cu gura până la urechi

nu muşca decât din hălcile spongioase ale unui cofetar vestit

nu ronţăi decât bucăţile cu gust de arăboaică scăldată-n mosc

fii soră cu licuricii şi frăţioară cu cercelaţii bărbaţi ai furnicii

iar dacă vei ajunge să crezi vreodată în Sesam deschide-te

delirul va şiroi din tine ca o gură bolborosind scânteietor

creierul tău nu e unul de duminică ci de vineri treisprezece

ascuţit între buze şi urechi de splendid spiriduş cu niciun deget la o mână.


Noaptea se lasă tobele încep să bată

(vorbeşte Raluca Ferentinos)


Noaptea se lasă tobele încep să bată şi dansul pune stăpânire pe noi Ochi bulbucaţi de melc nevrotic mă încolăcesc şi mă strâng ca într-o menghină Picioarele se împleticesc lanţul se transformă în şarpe însetat de sângele nostru albastru Asfixierea devine din dulce mieros-uleioasă iar eu alunec spre tornada din fum de ţigară ce a luat în vârtejul său Kolosvarul cu miros rânced-acrişor Gura îngustă a simţurilor se lărgeşte la maximum însă astronomul nu vede decât jivine zvârcolitoare gheare ascuţite şi orbite goale Precum ielele dănţuim pe turla bisericii cu cruce de aur o profanăm cu talpa noastră păgână vina fiind a acelora ce ne-au hăituit din bârlogul-matcă Ne învârtim acum în horă veştmintele ne sunt albe şi părul ne-a crescut până-n pământ Muzica ce iese din noi precum mirul din sfinţi cuprinde întreg oraşul Noi suntem acum şi zei şi semizei şi îngeri şi demoni şi oameni şi păsări!


Despre semizeii cu păsări în tălpi

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


uneori semizeii sunt şchiopi de la rănile învârtelii în creierul gol

uneori sfinţii dansează până la moarte cu dumnezeul dinăuntru

uneori o fetiţă ştirbă şi tristă face mai mult decât o prietenie ruptă pe veci

alteori o bucată de carne-ntre dinţi are gust de făptură umană cu bigudiuri

alteori un oraş întreg arde în somn cu părul în flăcărui albastre rotindu-se

minimum şi maximum sunt doar nişte mingi de pingpong sparte cu ţepuşele îndoielii

bârlogul unui urs grizzly a fost scotocit de păsările din tălpi ale celor himerici şi singuri


E ora 12

(vorbeşte Suzana Lungu)


E ora 12. Plouă. E aiurea şi aş vrea să ascult David Bowie.

E aiurea că nu pot, deşi nu mă împiedică nimic.

Poate el comandante are răspunsul,

Poate ştie de ce plou
ă de două zile

Peste frica mea de nemişcare

Peste plutonul de execuţie

Peste soldatul necunoscut

Peste târfele cărora

Le făceau proces verbal

Lângă Bastion.

Aiurea


Ochelari în văzduhuri

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


ploaia nu-i altceva decât o broască-nţeleaptă preschimbată-n apă cu miros de iarbă

poate că până şi târfele cunosc limba aceasta a apei cu iarbă în uter

când îţi vine să ronţăi alune să asculţi jazz să bei martini şi să faci dragoste la repezeală

un proces verbal pentru o asemenea stare de spleen şi splendoare cu plămânii sparţi

nu ar putea face decât animalul cu mintea bine ghemuită în ascunziş

acel animal pe care fiecare din noi îl ţinem între dinţi şi îi dăm drumul

atunci când o luăm razna pe skateboard dincolo de zare şi de piezişa fervoare

Brother Bear 3: Atacul clonelor ucigaşe

(vorbeşte Sonia Andraş)

Trei pui grizzly, zece negri mititei şi patru trambuline extaziate îmi cântă în cap

corul vânătorilor de vise şi MISE.

Mi-am tăiat venele de trei ori pe zi după mese cu markerul şi

am băut un pahar de oţet după.

Am luat un nap eviscerat în gură şi am urlat AVE AVE

avicola…


Puştoaica ultrasonică

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


s-ar putea ca muzica să-ţi fi intrat excesiv în piele

şi porii tăi să zornăie ca nişte brăţări anorexice

s-ar putea să ai cerebelul brăzdat de caruseluri

care trec fulger şi lasă în urmă miros de fum buclucaş

ce-i de făcut ultrasonico metacronico

burtică umflată cu balonaşe microsmice

ochii tăi clăbuciţi de broscuţă zglobie

scapără nişte aburi de saună dereglată

azvârle-te uşurel într-o prăpastie cu puf de pelican

şi scoate limba către zidul de execuţie


Hei rup

(vorbeşte Marius Conkan)


nu te-ncrede prea mult vampiroaică în puii tăi trădători

de transpirat vom dansa îndeajuns cu beri la bord şi lovituri la cap

vom scrie până când nu va mai fi nimic de băut

vom adormi în păpuşi cu sexul racordat la calculator

vom muri de plăcere gâdilaţi de fete aburitoare sau de băieţi seducători

venele nu ni le vom tăia decât mult mai târziu

când mama şi tata vor fi plecaţi de acasă şi vecini vor asurzi

nu uita vampiroaică pasiunea noastră pentru morţi şi vii

nu uita cum ne rodeam unghiile de nerăbdare să scriem nelumeşte

cum storceam poemul până nu mai rămâneau decât oase şi fulgi

nu spunem că ne-ai spălat creierul mai degrabă ni l-ai înrădăcinat

şi gâfâim acum ca nişte bătrânei duşi cu pluta

hei rup te-aş mai descânta pesemne clapele se rup


Ucenik un pik smintik

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


nevroze în ascuţiş de satâr şi-un diavoleţ scăpătat la capăt de odaie

vindecat vei fi de lepra de sine ori de ciuma bubonică din creier

ghemuit într-un maelstrom cu dinţi de pisic

aşa căderea va fi mai moale şi umedă

fără isteria unei femei cu părul măciucă

nu mânjit cu ruj pe umeri şi în buric

ci doar scrijelind un cerc de tăciuni între coaste

oasele să troznească lin fără vreun patrafir de pelin

vei fi cititor în stele cu tărie în vintre şi nu omuleţ ratat

astfel încât franjurii raznei s-atârne firesc în arabesc

iată-te aşadar ucenik un pik smintik

sus inima şi barba de semipirat în vânt


Omida sună din corn

(vorbeşte Valentin Moldovan)


vreau să dăruiesc tuturor sfere şi să nu se spargă

îmi place să ard alungit şi sfârâitor ca o lumânare cu supradoză de cerneală

mi-am spart în sfârşit băieţeii fetiţele din ochi

cred că o să mă culeagă şi pe mine în italia vreo căpşună cu creieri bronzaţi

în seminţele ei voi locui cu şoc anafilactic în perfuzii

la televizor se va da numai george orwell cum plânge pe buza unui pahar

ciuperci atomice naşteţi-l odată pe riga crypto

e un pudel roz anorexic o filă neterminată dintr-o carte cu abces

e dintele exoftalmic ce încă îşi învaţă propria anatomie de fifth hand

e peruca din curcubeul vânzătorului de îngheţată

la naiba e chiar cartea de management care îmi răpeşte viermişorul

în smârcurile mele preferate algele pozează cu licuricii

broscoii liliecii meduzele alcoolice târfele inorogii

păpuşile evadate din clepsidre

care-şi fac proteze din poemele mele ce duhnesc a usturoi şi venin de leoaică

păianjenii electrici iar molfăie imaginarul meu

din coastele lui erupe o cofetărie

un arlechin un mim au rezervate locuri în faţă

because pe masa crocantă à la cluj

dansează leoaica în pânze vârtejuri satinate şi perle

cu jocuri apoase sticloase tricefalice în aburi de tetanos

cu rădăcini clar obscure săruturi cuţitoase venite din neb

îmi dă şi mie o bezea cu un răvaş

citeşte-l ratatule e tot ce poţi să mai faci

l-am scris cu privirea ta lascivă pe când valora doi lei

mulţumesc tanti eu nu am fost niciodată fluturele scâncind în omidă

mai degrabă invers

mulţumesc tanti dar sunt alergic

mulţumesc tanti dar eu trăiesc oglinzile cu palmele întoarse


Îngeraş dintre nămoluri şi sulf

(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)


cuvintele au mirosuri indecente şi culori degenerate

curcubee supravegheate cu mănuşi de gunoier renascentist

care poartă cruciuliţă de platină în ureche

carcasă găurită de săgeţile unui soldăţel firoscos

într-o clădire dinamitată cu isterie

iată de ce sănătos este să salivezi uraniu

în faţa unui computer cu hărţile şarpelui

simt nevoia să înţep puroaiele unor imagini antiglorioase

ca să se scurgă nu sângele galben ci sângele negru şi gros

alterat în cerebelul unui pudel pe jumătate bărbătesc pe jumătate femeiesc

un băieţel cu fundiţe în creştet precum coarnele iniţiatice ale lui moise

dar ce dumnezeu i se va arăta şi dacă i se va arăta vreunul

aceasta nici chiar alchimistele nu ar putea să o spună

în faţa unui lunatic viţel de aur dansând cu pieile-n abur

Semipirat închis în masca de înghiţit pasărea incestului

(vorbeşte Valerica Mărginean)

vreau să-ţi scot unghia învechită degustând carnea nouă din perfuziile cu gratii

până când palma e întinsă în sângele scuipat cu indiferenţă

aşa se roagă semipiratul născut din căţeaua magnifică

iubit în copilărie de un dumnezeu ce miroase viaţa femeilor posesive

ca fumul din beţişoarele parfumate

un copac posedat şi o pălărie de apă tremură şi mişună

prin aceste ţinuturi spărgând măscările şi setea superbă

gata să-şi hulească pornirile desfrânate de ce nu mai vine El Comandante

să bea suc stors din coardele jivinei rotitoare

cu tine şi cu pisica aceea halucinogenă a bufonului

să vină El Comandante să-şi lege sângele carnivor

de barba lipită de venele tăiate ale târfelor mânjite

să vină El Comandante să danseze balet în albeaţa ochilor tăi

umpluţi cu placente şi viermi de mătase la patefon

 
Fanfară şi delir pre moarte călcând
(vorbeşte Ruxandra Cesereanu)

poate că nu oricine are ferestre explodate şi uşi baricadate

iar cerceii nu sunt mereu nişte omuleţi canibali

monştri fermecători stau pe timpan şi clefăie muzici

dactilografe în gheretele palatului cranian scârţâie furios

ehei infirmii aruncă pastilele în hazna şi fug în cărucioarele de cursă lungă

graţios se aruncă pe geam un sfânt mucegăit de atâta stat la borcan

ehei o flaşnetă şi o trompetă-s bodiguarzii cerului destelat

tracasat macerat rupt pe-nserat

cu leucoplast pe haine şi burtă pe televizor

am să mor de-a binelea de nu zbor tiptil cu elicopterul marijuana din iguana

la circ vreau şi nu la dentist la concursul de hippy în bluejeans

mă-nvârt şi mă socot ca o ruladă de femeie cu ghirlandă de ametist

o sutură o curbură al treilea ochi pe frunte un fluture de varză pe mătură

de tocmit şi arvunit către dinţoasa lilith.



Precizare finală
:

Iar şi iar: textele de faţă nu alcătuiesc un poem, ci o hârjoană şi atâta tot. O hârjoană colectivă şi un dialog pe marginea a ceea ce s-a întâmplat la atelierul de creative writing pe muzică psihedelică, din 2007. Aştept, însă, şi aşteptăm cu toţii comentarii pe blog la această hârjoană.

Entry for June 07, 2007

Iunie 7, 2007

(colaj de Alexandru Pecican)

Ruxandra Cesereanu

Cuţitul



La jumătatea vieţii coborînd

am aflat ce-nseamnă să mîngîi cu un cuţit,

desenam pe piele o hartă a vieţii

şi sîngele arunca din mine rubine şlefuite.

Cuţitul e un animal strălucitor, e casa mea de-argint,

un înger tăietor de oglinzi şi-mblînzitor.

În cer se află un arbore al cuţitelor

cu frunzele zimţate, mirosind a toamnă,

atunci cînd se va scutura,

sfinţii îşi vor tîrî tălpile picurînd peste cîmpii.

O, moarte, ai aripi de inox!

Ţineam cuţitul lipit de sînul stîng

şi el se încălzea de inima mea,

mi se deschideau dintr-odată ventricolele metalice

şi-atunci mă tulburam lovită de o lumină neagră,

cu el voisem cîndva să-mi tai părul

şi să mă călugăresc în sfintele vremuri ale tinereţii.

Cuţitul era tatăl meu.

El mă-nvăţase sfîrtecarea diavolilor,

îmi cîntase în nopţile reci cînd singurătatea mă izbise peste chip,

tot el îmi strigase cînd muşcam din preaobişnuita moarte,

– eu sînt viaţa, nu te-nspăimînta.

Îl iubeam dulce-acrişor,

cuţitul era viu în zona-ngheţată a creierului,

pelerin prin ţările fără stea.

Cei ce auzi-vor această poveste mult timp se vor ruga,

fetiţa călăului îmi vor spune şi vor striga:

– năpîrcă, ai gheare în formă de cruce, înfipte-n ţărînă,

fetiţă eretică de la răsărit la apus!

Cuţit a fost păpuşa pe care o spălam şi o hrăneam în haita copilăriei,

viaţa mea ascuţită, muntele tăios,

acelaşi cuţit l-am pus la căpătîi

pe cînd eram mireasă cu dinţii albi,

lumînare făceam din el pentru morţi,

apoi, într-o noapte l-am născut şi el ţipa ca un fiu bîntuit,

mamă, tată? limbă de-argint linge dragostea voastră uitată.

Cei ce auzi-vor această poveste mult timp vor bolborosi

la miezul nopţii în odaia lor.

Pe cînd în albă cămaşă de noapte stau în genunchi şi mă rog,

cuţitul îşi face culcuş între vertebrele delirate.

Eu însămi sînt el, dumnezeul lucios, de oţel.

Precizare: acest poem (din volumul Oceanul Schizoidian, scris acum mai bine de zece ani) a fost afişat dintr-un capriciu – pentru a arăta că numele lui Dumnezeu a fost scris în poemele mele, cu minusculă, chiar şi atunci când ar fi trebuit să fie scris cu majusculă (răspund astfel la întrebarea lui Cristian M.) – totuşi, uneori, el este scris cu majusculă (tocmai pentru că, în poezia mea, Dumnezeu înseamnă şi minusculă, şi majusculă). La ceasul publicării Oceanului Schizoidian scriam cu î din i.