pe vremea când eram prichindei (29 de scriitori români la ceasul Wonderland)

De ghicit cine sunt vevericioșii, fără să fie citită lista de la final (pe post de tablă de materii)

Profil americănesc (Lavender Ink, New Orleans)

Ruxandra Cesereanu was born in Cluj, Romania, in August 17, 1963. Over the last two decades, she has established herself is an important Romanian poet and prose writer who has been awarded a number of literary honors. She is also Professor at the Faculty of Letters (Department of Comparative Literature) in Cluj, member of the staff of the Center for Imagination Studies (Phantasma) and director of the Creative Writing Workshops on poetry, prose and movie scripts.

Cesereanu’s prolific literary achievements begin with eight books of poetry: Gradina deliciilor / Garden of Delights (Cluj: Echinox, 1993); Zona vie / Live Zone (Cluj: Dacia, 1993); Cadere deasupra orasului / Fall Over the City (Sibiu: Transpress, 1994 – awarded the Prize for Poetry of the Writers Association in Cluj); Oceanul Schizoidian / Schizoidian Ocean (Timisoara: Brumar, 1998, and 2nd edition, Bucharest: Vinea, 2006); Venetia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane / Venice with Violet Veins. Letters of a Courtesan (Cluj: Dacia, 2002); Kore-Persephone (Bucharest: Vinea, 2004 – which won the Prize for Poetry of the Writers Association in Cluj); Coma (Bucharest: Vinea, 2008 – awarded the Prize for Poetry of the Writers Association in Cluj); California (pe Somes) / California (upon Somesh) (Bistrita, Charmides: 2014). Cesereanu has also published two bibliophile editions: The Body–The Soul (in an edition of 20, 1998, with the artist Calin Stegerean) and California (pe Somes) / California (upon Somesh), 2014 (in an edition of 77 signed copies).

Cesereanu has also participated in producing a pair of experimental co-authored books: Submarinul iertat / Forgiven Submarine, written together with Andrei Codrescu (Timisoara: Brumar, 2007), translated in English in 2009 by Andrei Codrescu (Boston: Black Widow Press, USA); and Tinutul Celalalt / The Otherland, written together with Marius Conkan (Bucharest: Cartea Romaneasca, 2011).

Three books of Cesereanu’s poetry have appeared in English: Schizoid Ocean (translated by Claudia Litvinchievici, Binghamton: esf publishers, 1997); Lunacies (translated by Adam J. Sorkin, Claudia Litvinchievici and the poet, New York: Spuyten Duyvil / Meeting Eyes Bindery imprint, 2004); and Crusader-Woman (translated by Adam J. Sorkin, Claudia Litvinchievici, Madalina Mudure and the poet, Boston: Black Widow Press, 2008).

Books of her poetry has been translated into Italian (Coma, translated by Giovanni Magliocco, Rome: Aracne, 2012) and Hungarian (Keresztesasszony / Crusader-Woman, translated by Visky Zsolt, Koinonia, 2007).

Ruxandra Cesereanu also writes fiction and has published seven books: Calatorie prin oglinzi / Voyage Through Looking Glasses (novel, Cluj: Dacia, 1989); Purgatoriile / The Purgatories (short stories, Bucharest: Albatros, 1997); Tricephalos (novel: Cluj, Dacia, 2002; second edition, 2011); Nebulon (short stories, Iasi: Polirom, 2005, Prize for Prose of the Lions Club); Nasterea dorintelor lichide / Birth of Liquid Desires (short stories, Bucharest: Cartea Romaneasca, 2007); Angelus (novel, Bucharest: Humanitas, 2010); and Un singur cer deasupra lor / One Sky Above All (novel, Iasi: Polirom, 2013). One book of her prose has been translated in Hungarian: Utoferfiak / Post-Men, translated by Selyem Zsuzsa, Pecs, Jelenkor Kiado, 2009.

Angelus is her first novel to be published in English.

Cesereanu also has been notable for producing major research and critical monographs, with seven books of non-fiction published in the first decade of this millennium: Panopticum. Tortura politica in secolul XX / Panopticon. Political Torture in the 20th Century (Iasi: Institutul European, 2001, Prize for Essay of the Writers Association in Cluj; second edition, Polirom, 2014; translated in English by Carmen Borbely, Bucharest, Romanian Cultural Institute, 2006); Imaginarul violent al romanilor / The Violent Imaginary of the Romanians (Bucharest: Humanitas, 2003); Decembrie 1989. Deconstuctia unei revolutii / December 1989. Deconstruction of a Revolution (Iasi: Polirom, 2004; second edition, 2009); Gulagul in constiinta romaneasca. Literatura si memorialistica inchisorilor si lagarelor comuniste / The Gulag Reflected in the Romanian Consciousness. About Literature and Memories of Communist Prisons and Camps (Iasi: Polirom, 2005); Naravuri romanesti / Romanian Bad Habits (Iasi: Polirom, 2007); GOURMET. Céline, Bulgakov, Cortázar, Rushdie (Cluj: Limes, 2009); Biblioteca stranie / Weird Library (Bucharest: Curtea Veche, 2010).

Ruxandra Cesereanu’s poetry has also been selected for many anthologies in English, German, Hungarian, French, Chinese, Armenian, Flemish, and Spanish. Her attainments have been noted in Who’s Who in Contemporary Woman’s Writing, edited by Jane Elridge Miller (London and New York: Routledge, 2001) and Harold B. Segel, The Columbia Literary History of Eastern Europe since 1945 (New York: Columbia University Press, 2008). A more recent full-scale portrait of Cesereanu and her work can be found at Wikipedia.

---

(portrete în insectar)

Ruxandra CESEREANU

MIC DICȚIONAR DE SCRIITORI ABSURDOFILI

În 1494, Sebastian Brant a publicat Stultifera Navis, un poem moralist care descria o sută zece tipuri de nebunii şi vicii. În secolul XX, autorii care alcătuiesc o nouă Stultifera Navis, dar în sens benefic de data aceasta (şi ludic) sînt scriitorii absurdofili, în mod special dramaturgii. La nivel canonic, era mai direct (şi drastic) să încalci şi să distrugi piesa de teatru clasică, eventual chiar tragedia greacă, în aşa fel încît, prin absurd, să te situezi în lumea nouă contemporană, cu toate nuanţele ei de alienare şi de crize. Iată-i, prin urmare, pe cîţiva dintre nebunii de preţ de pe Corabia Smintită (într-o ordine preferenţială, fără să fie neapărat respectată cronologia).

0. Alfred Jarry (1873-1907) – papă al absurdofililor, patafizician care a cultivat ironia, aberaţia şi hiperbola. A scris o operă capitală (la sfîrşitul secolului al XIX-lea), Ubu rege (ciclul „Ubu“ este alcătuit din multe texte, dar Ubu rege este piesa centrală), situată, caricatural, între lumea-burtă şi lumea-latrină. A făcut din grotesc o formă de catharsis, a construit un scabros ludic şi a preschimbat tragedia în circ. Îi voi acorda Ordinul Marelui Burdihan-Merdre!

1. Witold Gombrowicz (1904-1969) – obsedat de stihia formelor şi de tema identităţii (aplicînd tehnica deformării), anatomist al oamenilor-manechine şi al retardaţilor (idioţilor) mîntuitori. Metateatral, simili-gnostic. Prozator experimental (Ferdydurke, Pornografie, Trans-Atlantic). Recomand spre lectură două piese dificile şi năucitoare: Cununia (vai de cei care nu au mînă şi picior de filozof!) şi Yvona, principesă de Burgund. Îl premiez cu Degetul lui Dumnezeu din Capela Sixtină, întrucît degetele beţivanilor din piesa lui cheie (Cununia) sînt apte să modifice aberant lumea.

2. Eugène Ionesco (1912-1994) – fascinat de omul-neant, de stadiul de obiect neînsufleţit al făpturii umane. Pasionat de dialectica golului şi a greutăţii, tragicizează comicul şi ridică neantul la rang de trăire şi cunoaştere. Ucide limbajul ca să ajungă la capătul comunicării şi să reinventeze limba onirică, postumană. Pe lîngă Cîntăreaţa cheală, recomand spre lectură Pietonul văzduhului, Amedeu sau cum să te descotoroseşti, Omul cu valizele şi Călătorie în lumea morţilor. Întrucît nu suferea de boala numită rinocerită (precum cîteva dintre personajele sale), îl premiez pe autor cu o şaradă sfincsoidă: „Este adevărat că la început s-a jucat, apoi a zburat, apoi a murit, ca orice alt ins. Nu-l credeţi cînd spune că nu este el şi că nu a fost niciodată.“ Cin’ să fie?!

3. Samuel Beckett (1906-1989) – fascinat de cuvintele NIMIC şi POATE, din care face aproape nişte mantre, confuzia devine stare existenţială intenţionată şi extensibilă la Beckett, la fel eşecul (aşa stau lucrurile, de altfel, şi în proza sa). A dorit să reimpună figura lui Iov şi să anatomizeze farsa tragică, materializată cu încetinitorul. Omuleţii lui sînt incompleţi (neterminaţi) sau pestilenţi, filtraţi printr-o psihodramă construită pe tehnica aberaţiei şi comentată de ecleziaşti profani. Fireşte, recomand spre lectură Aşteptîndu-l pe Godot, dar şi Ce zile frumoase! Îi acord autorului premiul „Credo quia absurdum“!

4. Max Frisch (1911-1991) – rescriitor de mituri şi miteme, autoironic şi subversiv plasat sub o aşa-zisă didactică amorală. Foloseşte parabolele doar ca pretext pentru a-şi edifica parodia. Recomand spre lectură Don Juan sau pasiunea pentru geometrie. Ar merita rolul Pompierului (fabulist) din piesa Cîntăreaţa cheală de Eugène Ionesco.

5. Friedrich Dürrenmatt (1921-1990) – captivat de marea bufonerie a istoriei, înţelege comicul printr-o dimensiune filozofică şi pune atipic chestiunea libertăţii: a fi ultimul înseamnă a fi liber de misiuni arhetipale şi de iniţieri. Teatrul lui este unul despre paradox. Recomand spre lectură piesa Romulus cel Mare. Autorului i s-ar putea acorda un premiu fără nume.

6. Tom Stoppard (1937-prezent) – autor obsedat de ideea de rol şi de teatralitate continuă, interşanjabilă. Fascinat de Shakespeare şi de obscuritatea intenţionată a doi scriitori din secolul XX – Tristan Tzara şi James Joyce (ca autori-nonsens). Studiază artificiul şi falsul în literatură şi în identitatea umană. Recomand spre lectură piesele Rosencrantz şi Guildenstern sînt morţi şi Travestiuri. Îi acord premiul Legitimaţia de Bibliotecă.

7. Harold Pinter (1930-2008) – scriitor cu fixaţie pe autoclaustrare (cameră uterină) şi haos, acestea prilejuind o bătălie existenţială pentru putere. Asemenea lui Ionesco, Pinter încearcă să ajungă la capătul limbajului sau măcar într-un no man’s land al limbajului uman, atîta vreme cît lumea suferă o deposedare morfologică. Recomand spre lectură piesele Îngrijitorul şi Aniversarea. Îi acord premiul Hotelul de Lux.

8. Slavomir Mrozek (1930-2013) – captivat de manipulare şi de dresajul ontic, apelează la parodie şi distorsionare, ca să discute polemic relaţia fatalitate-predestinare. Cultivă grotescul absurd, dozat contrapunctic, uneori prin parabolă. Recomand spre lectură piesele Tango şi O zi de vară. Îi acord premiul „Totul e permis“.

HIC SUNT LEONES 

Post-scriptum

Din acest panopticum lipsesc intenţionat Albert Camus şi J.-P. Sartre. Nu fiindcă nu ar fi scriitori de marcă, ci doar întrucît propria filozofie (înşurubată făţiş în jurul literaturii lor) le-a minat uneori, prin demonstraţii tendenţioase, textele literare. Oricum, amîndurora le-aş acorda un premiu hors concours (adică în afara dicţionarului de faţă) numit „Verba volant, scripta manent“ :).

(text publicat în Dilema veche, nr. 586, 7-13 mai 2015)

Angelus americănesc (neworlinez)

Am scris la cartea aceasta în 2009 și 2010 cu atâta voluptate și voioșie. De sfârșit am sfârșit-o în Creta, într-un hotel cocoțat pe un deal uitat de lume, unde băștinașii din orașul Chania veneau să înalțe zmeie sau să se prefacă zburători de ocazie. Pământul era roșietic, aerul – fierbinte. La amiază scriam oarecum toropită, dar găseam mereu soluție pentru un capitol, pentru o poveste. Întâi de toate era vorba de ceva omagial: Mihail Afanasievici Bulgakov, magister ludi, era conținut în cartea mea în chip fățiș. Dar se mai găseau aici și Andrei Rubliov, Andrei Tarkovski, ba chiar și Wim Wenders (făcătorul filmului Cerul deasupra Berlinului). Erau aici chiar și prichindeii (Spuki și Lolo) din cartea Ținutul Celălalt (scrisă împreună cu Marius Conkan). Pe Alistair Ian Blyth, traducătorul cărții, l-am întâlnit în 2010 sau 2011, iar el mi-a spus că Angelus e un roman post-bulgakovian metafizic. De aici a pornit totul și iată acum traducerea apărută la New Orleans. Pe copertă, prozatorul britanic Lawrence Norfolk – cu care mai schimb mesaje uneori – mi-a scris câteva rânduri pro-bulgakoviene. Cred că Mihail Afanasievici sughite din înalt 🙂

http://www.lavenderink.org/content/authors/343

http://www.lavenderink.org/content/diag/344

straniofilia

SPANISH MOROCCO. 1933.ÊAsilah. Arsila.

Fotografia aceasta, din 1933, a lui Henri-Cartier-Bresson, făcută în Maroc, catalizează o straniofilie și mă bântuie uneori, în zori. Mă simt bizar, întrucât copiii din fotografie, care se joacă așa cum știu și pot ei, nu sunt copii, pentru mine, în acest iconar atipic, ci niște prelungiri extraterestre ale unor entități mici, care au pierit. Am o senzație acută de spectralitate în timpul jocului; un soi de cataractă pe ochi (cu de-a sila) mă împiedică să văd clar. Mă face adică să fiu bântuită. Iar funia care este cel mai aproape de ochiul meu, dinainte de a ajunge cu privirea la copii și la extraterestritatea lor, pare să fie un semn de aducere aminte cum că am mai fost pe aici, am mai văzut lucrul acesta, dar nu îmi aduc aminte decât frânturi și cioburi.

casa, omul, câinele și rămășițele catedralei

Când nostalghia vine, nimic nu e de ajuns să o conțină în marsupiu. Ea e o piele nouă, cauciucată psihic, care acoperă tot ce simțim, ca sub o umbrelă vie ori ca sub un acoperiș care-i făcut din fibre afective. Dar fiecare din noi știe că fibrele se vor deșira, la un moment dat: așa cum s-au adunat și țesut, tot astfel ele se vor macera, desfăcându-se. Nu nostalghia piere, însă, atunci, ci doar sentimentul nostru că ne aflăm în nostalghie și că aici e un cerc de foc cu rol dual – pe de o parte cercul ne apără de ceva (afectiv), pe de altă parte el ne face și mai vulnerabili. Întotdeauna așa sunt drumurile nostalghiei, împărțite între ce este de făcut în lumea aceasta (de acum și de aici) și ce este de făcut în lumea cealaltă (de odinioară, cândva). Remiza e rară.

Portoricana

Teribilă fotografia aceasta făcută de Diane Arbus, prin 1960, cu o femeie portoricană pe străzile unei metropole americane.  Acel bob (grain) de frumusețe, plantat pe obrazul ei, este punctul central al imaginii, alături de buze și ochi (toți creionați puternic). O imagine ramificată a unei nevroze confuze sau a unei neclarități ontice sau a unei dezamăgiri amestecate sau a unei spaime încă diluate dar care va deveni, în timp, tot mai intensă, poate. Ceea ce mă fascinează la fotografia aceasta este vâlvoiul negru (păr, ochi, sprâncene, buze, plus grain de beaute), curățat sau igienizat de pomeții osoși, de nasul cărnos și de bărbia voluntară. Un soi de tragediană și grecoaică ajunsă până în secolul XX. Iocasta sau Clitemnestra sau Hecuba sau Andromaca (dar nu Electra ori Antigona).

melancholia

Toată tinereţea s-a întors ca o mănuşă peste chip şi m-a atins. Pentru că nu mai puteam fi nicicum, nicicând, cea de odinioară. Născută cum eram din dorinţe, o tristeţe aspră, virilă, coborâse peste chipul meu. Doar eu cu mine însămi, cea de la douăzeci de ani şi cea de acum. Două femei diferite şi totuşi aceleaşi, măcar prin naşterea lor din dorinţe. Părul meu lung şi cârlionţat de odinioară era acum tuns scurt, băieţeşte. Ochii mei calzi şi ghiduşi de odinioară erau acum tari și întunecați. Era simplu să numesc toate stările acestea, dar nu era simplu să şi simt.

(o revizionare și un marcaj)

După viață (ca după paravan) se găsesc destule marcaje. Circe: jurnal din mașina salvării. Obiectele pe care le-am găsit când am trăit. Obiecte, marcaje. Reminiscențe, fotografii. Mai păstrezi cozile împletite pe care ți le-ai tăiat odinioară? Le-ai pus într-un plic? Dar dinții de lapte? Mama obișnuia să îi păstreze într-un șervețel ascuns în geamantanul de pe dulap. Cruste sonore. Pe masa mea se găsesc: o albină metalică (fără o antenă), o oaie japoneză (din dantelă albă și cu clopot roșu la gât, ca să-mi poarte noroc anul acesta), doi îngerei kitsch, o monedă călcată de tren, poza lui Bulgakov, un sfeșnic evreiesc (de jucărie) adus de la Ierusalim, un piron aurit al ultimului tren din New Orleans (odinioară). După viață: marcaje, stări, obiectele pe care nu le-am găsit. Circe: Virginia Woolf, din profil, are ceva pentru tine. Un ascunziș.

Întunecimile

Un poem minunat de LIAN YANG (născut în 1955). Este vorba despre prima traducere în românește a autorului chinez Lian Yang, publicat în revista Steaua din Cluj.

 

LIAN YANG

Întunecimile

1.

Întotdeauna cînd frunzele de la geam sunt înverzite de uitare

parcã orice piatrã aruncatã cu forța de primãvarã

lovește-n propria-i ființã.

Pãsãrile-s încã cu role albastre,

ochii bãtrânului câine sunt osteniți.

Fãrã rost este traducerea valurilor ce se lovesc de țãrm.

Estetica morții provoacã florile sã rãsarã-n mãnunchiuri.

Doar cel care poate suporta explozia nebuniilor interioare deține câmpia sãlbaticã.

Când se poate evada și mai departe, aprilie are miros de sânge.

Copacii stând în lumina soarelui protejeazã în spatele nostru.

Acea cunoaștere cu care se poate pleca, pleacã și ea la rândul ei ducând pe cel mort.

Recitarea unui poem adaugã liniște profundã.

O altã lume este pânã la urmã tot aceastã lume … spune întunecimea.

2.

Omul fãrã poveste folosește evadarea din postura zilnicã,

evadeazã intrând într-o zi.

Omul care nu pleacã, a plecat.

Pescãrușii mãrilor sunt prelucrați de culoarea apusului într-o carte abstractã.

Care dintre cei încuiați alãturi de salonul bolnavilor nu e bolnav?

Speranța în van ne pare mai mult o bucatã de carne decât o bucatã din trup.

Printr-un ochi de geam scheletul scuipã un sunet tãios spre-nafara împrejmuirii.

Pãrți putrede ale rãdãcinii limbii; amurgul, pentru a se curãța, curãțã.

Șoarecii chițcãie: strigãt ascuțit când lumina pãșește peste ce-i doare.

Fiecare zi de fiecare zi e trezitã

la fel cum o noapte neagrã, dacã nu are povestea unui om

chiar dacã o povestim noi încã o datã, e imposibil sã se poatã întâmpla … spune întunecimea

3.

Fiecare ploaie te obligã sã stai pe punctul tãu final.

Sunetul ei ciocãnind în acoperiș este un pas de micã insectã.

Mutã-ți locul de liniște și popas în întuneric,

în vremea liniștitã și stãtutã pe alt om sã îl trimiți sã doarmã.

Somnul e pãrãsire, ce-i anotimp al ploilor de lume se desprinde.

Abia când întunericul te strãbate pari roib trecând prin flacãrã.

Ascultã în tine peste tot cusãturile argintii

care cârpesc un palton vechi și uzat fãcut din carne.

Fiecare ploaie cade doar în acest loc gol.

Când începi sã citești de la sfârșit o foaie cu explicații întunecate

neostenit creezi pentru urmãtoarea zi un om și mai schimbat.

Drumurile cu spațiile țintirimelor falsificate sunt și mai noroioase.

Când situația e criticã, cerșetorii de meserie se îmbulzesc urându-se unul pe altul;

ei formeazã orașul în care nu gãsești un loc ca sã te ascunzi de ploaie.

Un mare stol de ciori ude se izbesc în interiorul tãu

dând naștere diferitelor rãuri cu același chip … spune întunecimea

4.

Dar întunecimea nu spune cã între întuneric și întuneric

este doar aceastã primãvarã;

oasele zmeului de hârtie atârnã în vârful copacului,

coaja strãlucește, îndrãgostiții sãrutându-se trec pe sub el.

Polenul, în plãmâni, bate toba anilor.

Un caraghios în roșu strãlucitor poate întotdeauna sã-i facã pe copii sã fugã nebunește.

Dinții care-i mestecã pe meseriașii mãrunți sunt din ce în ce mai verzi,

noul teren al vechiului ziar este dat foarfecelui de flãcãri.

Aprilie, pornind de la scurgerea rîului, naște umbra iluziei.

Râul, acea culoare uitatã, pornind de la noi, naște umbra iluziei.

Porumbelul sunător dupã ce arde e pulbere de stele.

Când confruntarea dintre copii se încheie, se intrã dupã o ușã zãbrelitã.

În întuneric întotdeauna este un corp care nu poate pluti înapoi pe tãrâmul visului.

Chiar și ceea ce ne sperie, sperie doar frica proprie.

Întunericul nu spune nimic. Pe stradã, fiecare pieton

începe sã îngâne un “na, na, na”

Întunericul ascultã negrul și roșul aprins de pe buzele vopsite.

O școalã a primãverii ne lasã întotdeauna fãrã cunoaștere.

O amintire – cine trãiește în aceasta este un duh.

Bolile dau înfãțișãrii nuanțã strãvezie.

Când aduci oglinda înainte-ți, marea dispare transformându-se în coada unui pește mort.

Se vomitã trãncãnealã.

Întunericul e prea mult, de aceea viața nu ajunge nici o datã la el.

Dacã primãvara pleacã de la noi, primãvara e în sfârșit liniștitã!

(traducere din limba chineză de Dimitrie Lămparu)

P.S.

Porumbelul sunãtor (geshao – porumbelul fluierãtor) este un obiect tradițional, un fel de ocarinã care imitã gurluitul porumbelului, însã materialele principale din care este realizat sunt bambusul, stuful și tigva, și nu lutul.