O iarnă clujeană (în 4 fotografii)

Spațiile pustii și înzăpezite au pentru mine efect benefic: ceva nou, proaspăt se naște de aici, o bucurie de viață ori, cum altfel să-i spun, ceva diafan. Din ținuturile înghețate se ivește, paradoxal, multă căldură și lumină interioară. Iar când pe Someș se arată, într-un chip firesc, și o lebădă amestecată printre rațe și pescăruși, care lebădă se simte acasă pritnre celelalte păsări și pe râul unde nu s-a născut și a ajuns (de nu se știe unde), atunci, în mod cert, este aici un semn, un marcaj pentru o lume ivită din ghețuri și zăpezi, dar al cărei sens este cu totul altul.

(fotografii de Yoshiro Sakamoto și de Rux Ces)

Top 3 personal – cele mai frumoase cărți din literatura română

 

Într-o zi am povestit cu prietenii ori pur și simplu am schimbat vorbe cu unii-alții despre cărți. Și am ajuns să mă gândesc în chip obsedant la un top. M-am gândit să aleg doar trei cărți din literatura română. Și atât. Fără cărți de rezervă (deși ar fi destule, adică încă vreo cinci, să zicem).

Iar topul meu sună așa.

1. Cea mai frumoasă carte din literatura română – romanul poem ZENOBIA de Gellu Naum.

(pentru că este un text inițiatic și misterios, care te uimește continuu, cu al său numinos)

2. AMINTIRI DIN COPILĂRIE de Ion Creangă  – prietenii știu de ce :).

(pentru că este cea mai voios-proustiană carte din literatura română, scrisă cu parfum de epocă și cu gust de vacanță continuă)

3. LEVANTUL de Mircea Cărtărescu

(pentru că este singura carte în care recapitulezi pitoresc și delicios întreaga literatură română dinainte de mileniul trei, simțindu-te bine de tot în lumea de aici; efectul este acela de insulă pe care se găsesc cărțile preferate, concentrate)

California este aici

cochilia crescătoare

Când o cochilie crește din cap și se întinde ca un ochean, lumile sunt mai multe și mai înalte decât cornițele. Poți să te așezi în cochilie, poți să sufli în ea ori poți să o folosești ca scufie și ca tunel pentru visătorie. Ea se subțiază la capăt până se face fir optic și neuron polimorf. Mai departe, fiecare din noi știe (sau nu știe) care e calea cochiliei alungite și către cine sau ce duce ea.

 

Despre viața și moartea mică a fotografiilor

Pierzi sute de fotografii, dar regăsești vreo duzină în loc, poze de care habar nu mai aveai, care erau într-atât de uitate încât părea că nu ar fi existat niciodată. Lucrate în alb-negru ele chiar  vin din altă lume, pe lângă lumea noastră mult prea colorată de acum. ȘI la fel de logic se duc în altă lume, fantasmatică, plină de firișoare de mătase și de piulițe transparente. Ca și cum nu ar fi de ajuns, clarobscurul are franjuri și margini luminoase doar cât să te călăuzească mai potrivit pe cărăruia de întuneric. Nu este niciun capăt aici, de unde se vede lumina la marginea negrului și nici nu contează dacă mai este un capăt: fotografiile își au viața și moartea lor mică, fără vreun mormânt de împrumut.

Pasteluri (de Ioana-Steluța Manea)

 

 

 

Aceste fotografii minunate îi aparțin unei tinere doamne din Constanța, Ioana-Steluța Manea. O pastelistă de excepție, cu un simț nuanțat al al întrepătrunderilor dintre culori și al straturilor de lumină în peisaj. Există în toate fotografiile ei un soi de foc al Sfântului Elmo, rătăcit intenționat, ca să călăuzească spre altceva ori pur și simplu spre ceva. E vorba de o poetă sută la sută.

Ezra Pound (un portret-vitraliu)

Ezra Pound (1885-1972) este editat într-un cărțoi impresionant de aproape 700 de pagini (Opere I. Poezii 1908-1920, traduceri de Mircea Ivănescu și Radu Vancu, Ediție de Horia-Roman Patapievici, București, Editura Humanitas, 2015). Despre un autor “monstruos” (prin complexitatea, labirinturile și ostentația sa – „monstru sacru” adică), nu poate fi emisă decât o ediție urieșească, cu o cronologie erudită și performantă, cu un eseu despre poetica etapizată și stratificată a autorului și cu traduceri făcute de doi poeți cu charismă, M. Ivănescu și R. Vancu. Pound a fost tradus, parțial, în românește cu zeci de ani în urmă (în mai multe versiuni și oferte), însă această ediție depășește prin ambiție livrescă și transpunere în limba română orice încercare anterioară, nu doar prin amploarea ideatică, dar și la nivel de analiză mentalitară a poeziei moderniste, explicând detaliat formarea unui poet, ramificațiile culte care l-au structurat. Sistemul de note este și el impresionant și arborescent. Pe cât de meșteșugar (nu doar vizionar) este autorul Pound, pe atât de meșteșugari sunt cei doi poeți-traducători, care se completează reciproc. Poemele lui Ezra Pound din această perioadă se află sub mai multe influențe: mai întâi cea a trubadurilor provensali (cea mai asumată), apoi aceea a poeziei antice (latină în speță) și chineză (e speculată picturalitatea), apoi chiar a poeziei contemporane autorului care, la un moment dat, problematizează modernitatea decretată “cu nervii zob și distrusă”. În mod demonstrativ, Pound caută soluții pentru altceva, pentru o alteritate întemeietoare. Textele din etapa 1908-1920 par să fie fragmente dintr-un puzzle ori mozaic crescător, cu inserturi sentențioase și filosofice pe alocuri, fie narative și pe partituri generoase, fie succinte și concentrate. Multe poeme sunt intenționat absconse și dorit-inițiatice, sibilinice într-un chip fățiș, dintr-o predispoziție auctorială care îl va impune pe Ezra Pound ca pe ultimul profet spectaculos (dar și contestat) al poeziei în secolul XX. Ele pregătesc ciclul Cantos, ca un soi de note de subsol și curcubee de tranziție, așa încât aștept cu voluptate de cititor împătimit volumele următoare.

by Alvin Langdon Coburn, collotype, 22 October 1913

Gamoneda (un portret-vitraliu)

Antonio Gamoneda (n. 1931) este, probabil, cel mai impetuos poet spaniol actual, cu un background politic de antifranchist. Antologia sa bilingvă, Claritate neostenită (traduceri, note, prefață de Dinu Flămând, Cluj, Editura Eikon, 2012) este una de impact, datorită structurii de verset cosmic, gândită ritualic de poet. Din toate gesturile (nașterea unei fetițe, amintirea unei cățele chinuite de copii, cimitirul satului etc.) se naște un sens profetic, un viitor care va regândi prezentul, preschimbându-l în poezie. Rostirea este sacadată, repetitivă contrapunctic. Figura rustică a mamei se preschimbă într-o sibilă, de pildă. Antonio Gamoneda are parte de o evoluție poetică de invidiat: de la proletar (și autodidact) la mistic al erosului și al lumii. A simți devine la Gamoneda a înțelege, a se scufunda, a fi impecabil. A simți înseamnă a semnifica. Nu în zadar Dinu Flămând consideră că Gamoneda izbutește să somatizeze poezia (în prefața “Un poet al suferinței”). Obsedat de funcția limbajului poetic, Gamoneda predă o lecție de anatomie semantică pe înțelesul gânditorilor lirici de finețe. Poezia sa politică din volumul Descrierea minciunii inculcă sensul unui profetism colectiv, grav, aparținând unui raisonneur al epocii, unui outsider care deconstruiește dictatura, devenind un medium al celor persecutați, pieriți, maltratați. Amintirea și procesul stringent al rememorării devin chiar o nouă formă de profeție, chiar dacă memoria este, în același timp, o formă de blestem. Memoria înseamnă luciditate a trecerii, diagnostic în mers al timpului accelerat. „Uitarea este patria mea supravegheată, dar eu am avut o țară mai mare și mai necunoscută.// Am revenit într-o tăcere de pleoape spre acele păduri în care am fost urmărit de presentimente și de propuneri de oameni bolnavi”. Împotriva schingiuirii nu poate funcționa decât erosul ardent. De aici următoarea etapă a lui Gamoneda, a unei lirici voluptuoase și, simultan, meditative; de aici splendoarea unor versuri care sunt concentrate și simple, dar înnoitoare și curajoase, unind bătrânețea și erosul într-un produs inedit, covârșitor, sfidător: “Și iată că a sosit limba ta; se află în gura mea/ ca un fruct în melancolie.”

Celan (un portret-vitraliu)

Paul Celan (1920-1970) – pe numele său real Paul Antschel (Opera poetică I, traducere inedită de George State, Cuvânt înainte de Andrei Corbea, Iași, Editura Polirom, 2015). Un autor rupt din expresionismul german și din ontofizica lui Rainer Maria Rilke; foarte traklian la începuturi, apoi rilkean, totuși poezia lui nu este epigonică defel, ci omagială într-o primă etapă. Simple și iconice în faza de început, poemele devin tot mai absconse și cu irizări abstracte în etapele următoare. Ele conțin și descriu o gestualitate fără ornamentație (deși complicată), peisaje (exterioare și mai ales interioare) încărcate de o sacralitate diafană, de parcă ar anunța o epifanie camuflată: “La pas de înger inima îi zornăie”. Poezia e gândită de Celan ca o rugăciune cu mărturie, iar mărturia este vie, într-un sens fizic sau mai exact ontofizic (nu doar spiritual): „Exist. Mărturisesc. Prind a striga”. Moartea e o temă casnică aproape, devenind o formă de prietenie cu viața și făptura. Dragostea e o moarte mică sau o pre-moarte, însă darul ei este chiar viața palpitată; de aceea, poemele de dragoste sunt, adesea, la Celan, de tip Cântarea Cântărilor, bijuterite și suav-pătimașe. Profetismul poetic al lui Celan este intenționat alambicat și încifrat, vizând un ermetism iluminat. Cel vizat este un timp lăuntric mereu refiltrat, prin moarte, dragoste, credință și prin problematizarea acestor teme. Andrei Corbea diagnostichează, în Cuvântul său înainte, limbajul cu rană sau rănit al lui Celan care declanșează ermetismul asumat al poetului, lăudând felul în care traducătorul George State celanizează limba română, o colonizează cu tendință.