Archive for Septembrie 2015

Zenobialand – scrisori de dragoste

Septembrie 28, 2015

„Draga mea, i-am spus eu atunci, încet, fetei aceleia, fiindcă nu știu cum te cheamă am să te numesc Zenobia și trebuie să știi că te iubesc neînchipuit de mult: uite, chiar azi noapte am visat că un prieten, un fost coleg de școală, nu mai știu, mi-a dăruit o haină brodată, trebuia să asist la nunta lui; ei, bine, mireasa, care îți semăna leit, mă iubea neînchipuit de mult, îmi spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, mărturisesc, îmi făceau plăcere, deși respingeam cu hotărâre pornirile ei pasionale; de altfel, cu câteva nopți înainte, în împrejurări aproape similare (cu excepția ceremoniei nupțiale) o altă fată, nu o mireasă, ci una despre care se știa precis că e mormonă, te rog să nu scapi amănuntul acesta, mă iubea și ea neînchipuit de mult și eu mă simțeam nespus de bine, ca în picătura aceea de apă; eram fericit, în pelicula ei de dragoste, îți spun drept și te iubesc neînchipuit de mult, aș zice, și așa mai departe; starea aceasta de dragoste pentru tine, totală și cotropitoare, rezumă întreaga mea existență de până acum, nu știu dacă mă înțelegi; iar dacă mă iubești și tu neînchipuit de mult, după cum s-ar părea, poți să faci abstracție de persoana mea fizică atât de incorect îmbrăcată, n-are importanță, nu știu dacă mă înțelegi și te rog să ierți discursul meu de cretin, voiam să spun, și așa mai departe…

E sigur că te iubesc, mi-a răspuns ea încet, de altfel trebuie să știi că, făcând abstracție de circumstanțe, te iubesc neînchipuit de mult, în calitate de mireasă a fostului tău coleg de școală, deși nu sunt mormonă, dar asta nu contează, și așa mai departe…”

(Gellu Naum – Zenobia)

Cartea aceasta a fost publicată acum 30 de ani, dar eu și tatăl meu ne raportăm la ea, constant, ca la un cufăr cu minuni (sau de zestre). M-aș bucura să scrii cândva un roman precum Zenobia, mi-a mărturisit tatăl meu (are 80 de ani) acum câteva zile, într-o dimineață în care domnul Naum (poreclit Seniorul) era lipit de interstițiile noastre afective, agățat ca un noctiluc de brațele noastre deschise. Mă bucur că blogul mesmeic poate fi un soi de acvariu pentru mereu reînviata Zenobia.

Anunțuri

lentile, tulpini, coliziune

Septembrie 26, 2015

DSCF7212

Vara aceasta (inclusiv cea indiană, care a zvâcnit când și când deunăzi) am scobit cu lentila tulpinile și ramificațiile a tot felul de simțăminte, senzații, amintiri. S-ar spune că m-am rostogolit prin memorie, făcută ghemotoc, de parcă încă m-aș mai putea guguli sub o bancă sau într-un cort pitic făcut din pături. Uneori (și ce bine ar fi să fie mereu astfel!), vacanța de vară are darul că îmi prelungește și îmi face să pleznească ultimele rețineri ale rațiunii și ale gravității, pocnindu-și bobițele cu piper și boia direct prin lobii creierului, apoi prin lichidele ochilor, apoi, mai jos, până în torace, unde în cutia aceea se află atât de multe senzații care se amestecă sinesztezic de parcă ar fi o cocă ori un carusel..

DSCF7213

Atunci, când se întâmplă astfel, reținerile omenești sunt împuținate, vacanța de vară are darul să astupe fricile și delimitările de ridicol ori tragi-comic, căptușind cu ramificațiile ei fine, într-un halou acvatic, cu tulpinițe moi, cu boticuri de animale neștiute,

DSCF7244

Dacă ar fi după mine, vacanța de vară ar fi și vacanță de iarnă, iar o asemenea coliziune ar întoarce timpul din matca lui, răsucindu-i bornele și încâlcindu-i cornițele în așa fel încăt să nu mai știe nici el cum să se ducă într-ale sale. Dar drumurile înspre așa ceva nu sunt niciodată unul singur, ci cu jgheaburi și nișe din care noi toți ne hrănim, uitând că materia din care suntem făcuți este datată.

parâme cu memorie

Septembrie 14, 2015

DSCF7066

Călătoria mea în Deltă (în vara care tocmai a trecut), pe un canal îngust, s-a dovedit a fi un circuit neuronal al memoriei. Nu floarea lotușilor a fost cea care m-a făcut să fantazez și să prind în cerc lumea, ci tulpinile și rădăcinile. Prelungirile plantelor pe sub apă și rețeaua lor au însemnat pentru mine chiar o structură cristalină a memoriei. Ca și cum aș putea conține dinainte vara de acum, înainte ca ea să se încheie și ca timpul să fi trecut definitiv. În tulpinile vălurind ale lotușilor se găseau atâtea vieți concentrate. Era aici fibra de sticlă a timpului și a trecerii dintotdeauna.

DSCF7069

Debarcadere pustii, pitice, și vase de marfă, ascuțite, dar ca niște rechini blazați. Andrej Stasiuk vede în Delta românească un Styx adaptat, un transportor al sufletelor. Iadul de aici e unul static, molcom, bătrânesc și abandonat. Nu e defel un iad înfricoșător, ci unul al părăsirii lumii. Parâmele unui neant anacronic, zic eu.

DSCF7072

Memoria e o țigară. E cafeaua de dimineață pe care o reinvestești după-amiaza. Zațul ei rămâne în ibric până seara ori chiar până a doua zi dimineața.

Oare pot fi cu adevărat o stăpână blajină a acestei veri și a felului în care îmi voi aminti de ea? Sau timpul sapă oricum ca o cârtiță în creierul și în inima mea, laolaltă?

O memorie melancolică de reîmpământenire a prezentului. Nu trecutul aromat și nici prezentul deteriorat, ci altceva, mai aproape de prezent, dar altfel, un corp înmuiat care lasă dâre de umbră.

 

Cum am fost plagiată de „Robinson Crusoe”

Septembrie 13, 2015

„Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” este o carte decadentă de poeme pe care am publicat-o în 2002. În toamna de-acum cartea a fost publicată în limba italiană, la editura Aracne din Roma. Traducătorul meu italian,  Giovanni Magliocco, căutând într-o zi pe google expresii și sintagme din cartea mea (pentru a-și verifica traducerea), a găsit la un moment dat cu totul altceva, anume, un plagiat al unui poem din „Veneția cu vene violete”. Plagiatorul este un blogger numit „Robinson Crusoe”, al cărui blog este intitulat „Road to Sophistry”. Bloggerul cu pricina a postat în 7 ianuarie 2015 un text intitulat „Suplicii pentru femeia pe care am înghițit-o cu otravă” care plagiază poemul meu numit „La Malcontenta cea de viață pierzătoare”. Poemul meu nu este preluat cuvânt cu cuvânt, ci prin imagini-cheie și sintagme, între care sunt inserate mici partituri de legătură. Discursul feminin din poemul meu este adaptat la masculin, iar poemul e preschimbat în prozopoem; de asemenea, toposul nu mai este unul venețian, ci unul … manchesterian!

În societatea noastră băștinașă plagiofilă nu mă mai mir de nimic, dar mi-e lehamite. Cel mai tare m-a deranjat felul în care plagiatorul mi-a stâlcit textul.

Postez aici mai întâi poemul meu, apoi plagiatul bloggerului „Robinson Crusoe”. E o pildă dezagreabilă despre cum pot fi croșetate textele și metamorfozate într-un produs indigest. Firește, însă, că pe lumea aceasta sunt atât de mulți autori plagiați, încât mă opresc aici, deși bloggerul cu pricina nu s-a oprit din plagiat, ci continuă să o facă în trombă. Anonimia internautică e cel mai solid paravan al lumii noastre alunecoase.

 

Ruxandra Cesereanu

 

La Malcontenta cea de viaţă pierzătoare

 

Nu mai puteam să dorm, să fac dragoste şi nici să beau,

rochiile mi le aruncasem pe Canale di Fusina, ca nişte cadavre visînd,

mintea mi-era mîncată de lepră, pustie cu tine în gînd,

bărbat nu mi-erai, nici doge, ci neştiut iubit spasmodic,

pe care-l rîvneam cu dinţii mei ascuţiţi, bolborosind haotic.

La San Sebastian clopotele băteau pentru ochii goliţi, cu cearcăne,

în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, fluturau steaguri galbene,

mi-era frică de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor demente,

care o luaseră razna cu mine cu tot, scrîşnind în bezne,

cele pe care nu le voiam, deşi se aflau lipicioase în mine,

căci eram femeie de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie.

Nu mai ştiam nici cum să simt,

buzele mele se smoliseră de orice fel de atingere,

numai de zidurile bisericii dac-ar fi fost zdrenţuite,

poate atunci s-ar fi liniştit şi n-ar fi pierit.

Păcătoasa de carne se-nfrăgezise ca o văduvă sidefie,

cu luntrea ieşind din ea însăşi şi, totuşi, putrezind de vie,

moarta moartelor eram, nebună, bolnavă,

himerizam dup-un bărbat pe care-l înghiţisem cu otravă.

Şobolani aveam pe limbă,

corabia beată se scufunda năvălitoare

pe cînd înaripaţi buhăiţi trebăluiau la mintea mea.

Aveam nevoie să fiu rănită pînă la sînge,

ca să învăţ de la-nceput ce-nseamnă a plînge.

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

„Robinson Crusoe”

Suplicii pentru femeia pe care am înghițit-o cu otravă

De la astă mare depărtare mi-ești atât de dragă că nu mai pot să dorm, să fac dragoste și nici să beau, și cămășile toate aproape am vrut să le arunc în River Ribble, ca pe niște cadavre visând, iar fără tine mintea mi-e mâncată de lepră, pustie cu tine-n gând, femeie nu-mi ești – și nici proprietară – ci neștiută iubită spasmodică, pe care o râvnesc cu buzele mele ascuțite, bolborosind haotic. Și-n Manchester clopotele bat azi numai pentru ochi goliți, ca ai mei, cu cearcăne, în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, flutură steaguri galbene, semne, abandonuri, și mi-e tot mai teamă de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor demente, care o iau razna cu mine cu tot, scrâșnind în bezne, cele pe care nu le vreau, deși se află lipicioase-n mine, căci eu sunt bărbat de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie. Nu mai știu nici cum să simt, și buzele mi s-au smolit de orice fel de atingere, numai de zidurile bisericii dac-ar fi zdrențuite, poate atunci s-ar liniști și nu s-ar stinge. Păcătoasa de carne mi s-a-nfrăgezit deja ca o văduvă sidefie, cu luntrea ieșind din ea însăși și, totuși, putrezind de vie, și mortul morților parcă sunt, nebun, bolnav, dement după tine, himerizând conștient după femeia pe care-am înghițit-o cu otravă. Șobolani am pe limbă, iar corabia se scufundă năvălitoare, pe când înaripați buhăiți trebăluiesc prin mintea mea. Parcă am nevoie să fiu rănit până la sânge, mai ales acum, departe de tine, când trebuie mai mult ca niciodată să învăț ce-nseamnă cu-adevărat a… plânge.

Povestașul

Septembrie 12, 2015

storytelling_here_sign

Așadar, stăteam în cafenea dar fără să fim așezați,

de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în așa fel încât povestea să curgă prin noi

ca un pârâiaș.

Masa era înaltă și ne lăsa să ne sprijinim coatele,

pe când cafeaua dorea fie și cu de-a sila să ghicim în ea

și să vedem în zațuri cum arată lumea

și cum se zăresc poveștile cu monoclul,

oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,

nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.

Tu erai povestașul care făcea cerculețe cu pipa,

în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buștenii erau arși

ca în anii când mergeam iarna la bunici și mâncam prăjituri seara,

iar afară se auzeau lupii în depărtare și luna își acoperea ochii să nu orbească de la ghețuri.

Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinți,

ca să fie un fel de soare în gură

iar cuvintele să se încălzească și poveștile să crească și să se înmulțească

aproape ca în biblie.

Femeile și bărbații și copiii din povești mișunau într-un furnicar cuminte,

chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime și treceri

despre care nici noi nu știam prea bine cum să scăpăm.

Și atunci tu ziceai – poveștile sunt niște contururi care se schimbă mereu,

sunt prădători buni de iubit și-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsați în sălbăticie,

iar eu ziceam – poveștile sunt niște mișcări ale organismului,

ele au culoare portocalie și mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,

putere de viață și moarte.

Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi și așteptări,

cafeaua ajunsese la zaț, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme

ori chiar împotmolirea unui drum

pe care nimeni nu mai călătorea.

Vezi, ai spus tu, la sfărșit, poveștile sunt ca niște obiecte,

ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai știu de fapt să le mângîie

așa cum ar trebui să o facă,

probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naștere,

ci trec cenușii și se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,

fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt povești și ar trebui să aibă ceva de spus.

(pentru povestașii de la Sulina și cei duniazadici de odinioară, plus dunărenii de la Cetate)

Manganari (3)

Septembrie 10, 2015

IMG_3406

Dragă Odiseu, vinul casei, gălbui, ne tapetase pieptul pe dinăuntru, deja californizam în verandă, apoi a venit noaptea și scalda printre alge rectilinii, plus mersul printre dune. Aici am învățat să culeg scoici cu degetele de la picioare. Aici m-am îmbăiat la lumina șalupelor hoțești. Aici am găsit în cărțoiul de 500 de pagini al lui Panait Istrati un bilet de autobuz de pe vremea comunismului, de când mă născusem. Vruh, vruh, parca Vasilka își mișca degetele ca o dantelăreasă, desfăcând cu Ianis pisicile de mare încâlcite în ochiurile plasei. Vruh, vinul gălbui acoperise satul Manganari, acolo unde Homer nu fusese înmormântat decât himeric. Apoi, după o noapte sau două am ajuns la nisipurile negre. Nu vinul, nici parcele, ci vântul făcea vruh aici. Surferii erau fericiți, peștii se ascunseseră dincolo de înot. Stăteam acoperită de nisip și mă gândeam la somnul șopârlelor. Chipul mi-l căptușisem. Respiram ca un pește printre dovlecii pitici.

Manganari (2)

Septembrie 7, 2015

IMG_3512

Draga Odiseu, cele două capele, la vest și est, erau închise, așa încât m-am rugat puțin în fața ușii și am pus un bănuț în fereastră. Calamarul uriaș pârjolit la taverna lui Antonio ți-ar fi tihnit: franțuzoaicele care-l porunciseră se înfruptau din el ca dintr-un cadavru totemic. Lângă oala mea albă din lut, în care odinioară se păstra smântâna, lipită de tufa de hibiscus, Kore-Persefona bea o bere (direct din sticlă) și scrie în loggia ei grecească din insula Ios. Acum la spartul târgului îți spun că nu  cred în mormântul lui Homer. Nu am defel poftă să cred în gropi false. Dar cred în Artemis, regina albinelor, în pielea ei neagră, coaptă la soare, și în nădejdile lui Basarabus, fizician al insulei. Capul de fagri doar el mai rămăsese pe farfuria alungită, cu dințișori ca de pui de pisică, în vreme ce Anna dansa tai-ki pe țărm, deodată cu apusul. Dimineața călcam printre pești uscați, apoi povesteam cu la giocosa Assunta despre pescarul cu cele două surori ale sale, care își strângea plasele de culoarea șofranului și cânta în barcă pentru ziua care pierise. Assunta era, dimineața, o sexagenară, la prânz, o fetiță cu ochi chinezești, iar seara, o vietate cocoțată pe tavan, o șopârlă clandestină de vreo patru centimetri lungime.

Manganari (1)

Septembrie 2, 2015

IMG_3509

Draga Odiseu, la Manganari, in insula Ios, se găseau un vas de croazieră – care părea bântuit, nimeni nu se zărea la bord, doar bărci de salvare erau în jur – și o focă bolnavă, a nisipului, care-și făuse culcuș să moară aici. Turiștii de înghesuiau să o fotografieze și să o mângâie ori să o ude. Iar cei care pricepuseră că ea se afla acolo ca să moară făceau altceva: îi vorbeau, îi cântau și presărau nisip pe ea, ca să își ia rămas bun. E al douăzecilea ani de când vin în Elada, iar acum am ajuns chiar în insula unde a pierit Homer. Niște pescari i-au zis o ghicitoare la care el nu a putut răspunde și atunci Homer și-a amintit de profeția de la Delfi cum că va pieri acolo unde nu va găsi răspunsul la o șaradă. Ce ați pescuit pe ziua de azi? i-a chestionat Homer pe oamenii cu undițe și plase. Ce-am pescuit am lăsat la bărci, iar ce n-am pescuit am adus cu noi, au ziis pescarii. Homer nu a știut să dezlege șarada până când pescarii au început să se despăducheze. Atunci și-a adus aminte de profeția de la Delfi și s-a despărțit degrabă de pescariii din Ios, pornind-o neliniștit pe drum. Din grabă a alunecat printre stânci și și-a frânt gâtul. Așa sună legenda locului care este, probabil o înfloritură. Mai mult ca sigur că Homer nu a pierit în insula Ios, iar mormântul său este acela al unui corăbier. Cu toate acestea, fenicienilor, îngăduiți-mi să cred că un soi de tumul homeric se găsește prin aceste ținuturi. Aici, în Fenicia a doua, am conspirat în Liga Insularilor, ne-am bătut monezi, i-am primit pe exilați, ne-am aliat cu rodoiții și cretanii, am ridicat biserici, i-am blestemat pe pirați și i-am acceptat ca protectori pe venețieni. Am construit 365 de capele pentru fiecare zi a anului. ca să ne ferim de deochi. În cripte, ne-am așezat morții în straturi. L-am cinstit pe Constantin cel Mare și am îngenuncheat în fața lui Iustinian. Sfânta Irina este binefăcătoarea noastră. Iar oregano e aroma noastră de contrabandă.