Archive for Septembrie 2013

lucrușoarele Academiei de tango

Septembrie 30, 2013

IMG_1071

IMG_1072

IMG_1073

Pălării, gulere, pantofi, cărți poștale, ace de păr, agrafe, borcane, dantelă, fâșii de rochie, afișe, fotografii, discuri, acordeoane,  – toate sub sticla muzeului acum, în insectarul oficial din Buenos Aires, unde oricine se poate scufunda, chiar dacă nu dansează tango. De mirare, dar toate obiectele acestea impregnate odinioară de pasiune – nu miros astăzi a nimic, sunt imemoriale. Și, totuși, răceala lor conține o anumită emoționalitate de buzunar, mică și delicată, ca și cum ar fi foițe de biblie. Transparența lor este una sentimentală, încastrată într-o nișă mai degrabă ușor de bănuit decât ușor de simțit. Am privit aceste obiecte în închisoarea lor cochetă  – cu o anumită tristețe că nu mai sunt purtate pe trupul, în picioarele, la gâtul ori pe creștetul cuiva (femei ori bărbați). Zălog cum au fost ele lăsate, la suprafață mai zvâcnea ceva infim și tangibil, un soi de amintire colectivă a metropolei de început de secol 20, Buenos Aires, când tangoul era o meteahnă a tuturor, un carnaval zilnic, obișnuit.

IMG_1074

IMG_1075

IMG_1076

Buenos Aires, cartierul San Telmo, bistrourile lui Ernesto Sábato, domnul Anir și yo

Septembrie 28, 2013

IMG_1130

IMG_1131

San Telmo. Grafitti cu nemiluita, bistrouri, cafenele, magazine de antichități și multă mizerie pe străduțe. Parcul Lezama. E noros, aerul cenușiu are straturi mate, începe ploaia și, totuși, e perfect. O densitate de pățanii tocmai potrivită pentru noi, domnul Anir și yo. Bem cafele în Bar Britanico, acolo unde Sábato a scris fragmente din Despre eroi și morminte, și tragem cu coada ochiului peste drum, la bistroul Hipopotamul (și aici se zvonește că Sábato ar fi scris ceva din faimosul său roman). În barul Britanico sunt mai multe oglinzi pe margine: două din ele sunt înnegrite și afumate, drept care le-am hotărât să fie magice. Și așa au fost. Pe drumul înapoi ne-a prins iar ploaia, așa că ne-am adăpostit pe lângă garajele din Belgrano și am mâncat empanadas cu cașcaval și ceapă. Apoi ne-am amuzat, aducându-ne aminte de polițistele de lângă Orfelinatul ruinat, care ne sfătuiau grijulii să ne ferim gențile și să ne ferim de hoți. Biserica San pedro Telmo pe care o căutam noi, cu cele 12 sibile ale sale, nu era nicăieri, parcă intrase în pământ. În locul ei se găsea fostul penitenciar de femei de lângă Școala engleză. Apoi statuia Mafaldei Lolo pe o bancă la intrarea în cartierul San Telmo. De plouat tot ploua, așa că ne-am cumpărat cireșe glasate și am început să povestim pe îndelete despre argentinieni. Și încă nu ne-am săturat.

IMG_1177

IMG_1165

fincă a fos joi, dar nu mai e încă :) și fincă de-abia acu am citit

Septembrie 27, 2013

„Aici începe Țara Huzurului.

Intrarea liberă!

Copiii plătesc pe jumătate!

(totul trebuie pus în chenar)

Lumea Anapoda!

Intrarea permisă numai cu copiii!

(totul trebuie pus în chenar)

Ce mi-sa întîmplat în ocianu pacific

Joia se lasă totdeauna cu distracsii grozave. Pencă la  mișloc e unchi-miu carei farmacist șil cheamă Ringelhuth ca mine. Că daia e unchi-miu. Azi a fost i-ar joi. Și cînd iam spus lu unchiu-miu că trebe să scriu o compunere de-spre ocianu pacific fincă știu să socotesc da nam fantesie a zis hai redepe acolo. Și să vezi a zis unchi-miu că cînd profesoru tău o citio o să rămînă paf a zis.”

(Erich  KASTNER – cu 2 puncte deasupra lui A din Kastner – 35 mai, în românește de Emanuel Cerbu, Editura Tineretului, 1967)

P. S.

Fincă am citito – pe cartea 35 mai – dabia acu 🙂

Cortazariana (El padrino din Calle Florida)

Septembrie 21, 2013

IMG_0971IMG_0972

Unul dintre lucrurile pe care le-am gustat grozav la Buenos Aires (în această toamnă de pomină, la șapte ani după prima descindere acolo în căutarea lui Ernesto Sábato) a fost libraria Ateneo, de pe Calle Florida, al cărei naș (oficial) – el padrino – este Julio Cortázar. Am adăstat în acea librărie într-o zi friguroasă de sâmbătă, plină de cafele și ceaiuri de mate cocido (acesta merită băut întotdeauna fără zahăr, doar verde palid ori maroniu), și-am re-re-recitit pe îndelete primul capitol din Rayuela (Șotron), ediția de lux, omagială, la 50 de ani de la apariția romanului. Acum șapte ani am fost oarecum tristă, văzând în librărie, desfășurate pe mulți metri, profesionist, fotografiile tulburătoare, crepusculare, ale lui Cortázar. De data aceasta, am fost, nu știu de ce, voioasă și jucăușă, de parcă mi-aș fi dorit să fiu un duende care să-l înghiontească pe El Padrino să facă pași din fotografii și să iște ceva, un mic scandal, vreun leșin, o păcăleală, o fugă. ORICE.

IMG_0970

IMG_0968

Pe drumul către Sarakiniko (din somn spre trezie și spre altundeva)

Septembrie 16, 2013

IMG_0944

IMG_0925

Se întâmplă uneori, dimineața, când lumina e încă lăptoasă și curge pe geam, că văd mai întâi moțurile (sau crenelurile) albe de la Sarakiniko. Ochii mei găzduiesc lumina aceasta lăptoasă fără să știe ce va fi când se vor deschide de tot și somnul se va încheia. De fapt somnul s-a încheiat, dar eu mai stărui întotdeauna în el, ca să nu se ducă definitiv și să mai stea puțin, chiar dacă niciodată nu sunt pregătită pentru noua zi și pentru culoarea ei. Nu știu defel dacă drumul pe care o pornesc va și ajunge undeva. După ce zăresc vârfurile albe de la Sarakiniko, încep să merg (ori mai degrabă să plutesc), până când se cască sub mine văzduhul de la Sarakiniko. E și aici un tâlc, căci văzduhul sau marea e totuna, fără vreo diferență. Apoi după ce pipăi vârfurile mici și albe de caolin și după ce rătăcesc cu îngăduință pe drumurile înalte de câțiva metri, zidurile de caolin se dau la o parte și peisajul lunar se ivește de-a binelea.  Băieții rătăcitori au scris aici, pe jos, cam așa: Moon Beach. Atunci știu că sunt acasă, un altfel de ACASĂ, la Sarakiniko. Și, așa cum se întâmplă întotdeauna când cineva nu vrea să se trezească de tot – mă chiar trezesc. Ochii mă ustură, lumina caolinului încă mai are o mică pojghiță pe retina mea. Cerul, marea și piatra s-au dezlegat de tot. Atunci încep să rostesc de vreo câtva zeci de ori Sarakiniko, până când am norocul să mă reîntorc acolo și să cad cu tihnă muncită în vis.

 

IMG_0794

se intampla uneori ca un fluture brun (nu am diacritice acum)

Septembrie 6, 2013

Se intampla ca, uneori, seara (noaptea), inainte de somn, se lipeste cate un fluture de geam, care sta cu nasul lipit (cu aripile nasului, de fapt) si se uita la mine cu oarecare nauceala. Nu stiu daca vrea sa intre in odaia mea sau de fapt e fericit acolo, dincolo de usa, in intuneric. Intotdeauna e un fluture brun, maro, nu foarte colorat ori spectaculos. Mai degraba un fluture banal. Stiu sigur, insa, ca e intotdeauna un fluture care pofteste sa asculte cuvinte, sa traga cu urechea, de aici nasul lui lipit de geam, turtit, strivit de sticla. Felul in care el se asaza pe geam, ca si cum ar sta pe un scaun avangardist, felul in care isi scutura aripile de pe care nu cade niciodata nimic (niciun soi de pulbere), ma uimeste putin, ma provoaca oleaca. Niciodata nu deschid usa de sticla ca sa ii dau drumul in casa, fiindca stiu ca nu ar intra. Lumina dinauntrul odaii mele ii place fluturelui maro doar vazuta dinafara. Fiindca el vede in lumina aceasta un soi de epiderma. In ce ma priveste, stiu sigur ca musafirul acesta ar vrea sa se nasca din nou si ar pofti sa fie altceva. Tocmai de aceea nu deschid niciodata geamul spre el ori usa de sticla. Uneori ma tem ca m-ar face si pe mine sa ma preschimb in cine stie ce.

(Astazi nu am diacritice. Computerul meu e zurliu.)

Proust și casta incurabililor de întreținere

Septembrie 5, 2013

Recitesc Proust și o fac pe îndelete, fără grabă, fără vreo obligație profesională sau umană.  Există în stilul lui Proust o formă de aristocrație obraznică lentă și foarte nuanțată care mă face să mă aplec chiar asupra virtuților literaturii.  Îmi place felul în care naratorul Marcel se silește mereu, constant, să deslușească. Îmi place felul în care sunt secționate stângăciile de limbaj care se preschimbă în volute și rotocoale psihologice de anvergură. Scriitura aceasta are grație. Și gingășie stilistică.  Este atât de îndemânatică și sprintenă încât nu ai vreme să te plictisești dacă deguști descriptivismul (pe de o parte) și psihologizarea ritualică (pe de altă parte). Din acestea două iese un cocteil fără cusur. Un soi de cuvertură fină pentru simțuri și pentru creier. Cred că acum am  în mână un stetoscop critic armonios (sau cam așa ceva).

Flash-uri despre Gavoi (un sat sardinez umplut o săptămână cu literatura lumii)

Septembrie 4, 2013

GEDSC DIGITAL CAMERA

Ulicioarele, casele suprapuse, alura de stup, mirosul de carne prăjită, brânzeturile de oaie, veselia, nunțile, mușcatele, hotelul ca o vilă pulverizată pe malul lacului, odaia mea uriașă cu lemnărie de secol 19, tauromahia de pe pereți, furnicile cu sutele cățărate pe ușa masivă, baia ca o chilie, fiesta rustică de la stână, hălcile de oaie și de porc la țepușă, focul de tabără, tobele, fluierele, acordeoanele oierilor bărboși, apoi copiii, bătrânii și femeile tropotind grațios un dans barbar, bezelele cu miere, unsoarea de oaie aruncată în foc (la sfârșit), brânza cu afine specifică băștinașilor. Puzderia de discuții despre literatură. Giovanni și Chiara și Corina. Doar marea nu am zărit-o decât la aeroport.

GEDSC DIGITAL CAMERA

GEDSC DIGITAL CAMERA

GEDSC DIGITAL CAMERA

Scriitura bufnițoasă

Septembrie 3, 2013

 

Mi-a plăcut îndeajuns primul roman al lui Filip Florian, Degete mici, apoi ceva mai puțin Zilele regelui. Iar acum, al treilea roman, Toate bufnițele (cea mai contestată carte a lui F.F., din punctul de vedere al criticii literare, plasată la extreme, pro sau contra), mi se pare cel mai izbutit pentru felul în care autorul își dozează cu măiestrie straturile narative, construcția și stilul. Nu în ultimul rând, Toate bufnițele este o carte (cred eu) care îi unește pe cei doi frați Florian, făcând joncțiunea cu Și Hams și Regretel (de Matei Florian).

Toate bufnițele convinge prin felul în care autorul știe să povestească fără ostentație, cu instinctualitate epică și, în același timp, cu un lirism suav, delicat, diafan care are darul de a pune și mai bine în tablou narativitatea. O poezie care consacră proza, o întărește, fără să-i îngăduie fisuri. Stilul acesta este adecvat și pentru că istoriile relatate de Filip Florian în cel de-al treilea roman al său sunt relaționate de capacitatea de percepție narativă a unui copil care, pe de o parte trăiește relativ fabulos tot ce ține de însemnele și mărcile copilăriei și adolescenței, iar pe de altă parte devine un raisonneur subtil al Gulagului și represiunii din România comunistă. Această placă turnantă face din Toate bufnițele o carte cu miză mult mai adâncă decât a fost ea sesizată de către critica literară, până acum.

Toate bufnițele este, însă, și altceva: un manual intim despre plăcerea lecturii și plăcerea scriiturii. Personajul copilului-narator citește ca un gourmet (amintesc aici doar Suflete moarte și Spuma zilelor, pentru că sunt două din romanele mele favorite!) și își ramifică percepția narativă dincolo de copilărie, în lumea bibliotecilor și a maturilor. Ceea ce în Și Hams și Regretel era intenționat stâlcit (în sens anamorfotic) în chestiunea copilăriei, cu miză fantezistă, în Toate bufnițele coagulează într-un mod care împacă realitatea și fantasticul. Evident, nu știu dacă celor doi frați prozatori le va conveni felul în care am receptat eu cărțile lor, unindu-le prin puntea acestui text!

Toate bufnițele este și o carte tulburătoare despre prietenie: firește, că e vorba despre prieteniile din copilărie (unice și mirobolante întotdeauna), dar este vorba mai ales despre prietenia dintre un copil și oamenii mari din preajma lui. Fie că oamenii mari sunt rude de sânge, fie că sunt străini (extravaganți, exotici, uman vorbind), romanul lui Filip Florian migălește psihologic, cu o finețe de pianist, mai ales ultima forma de prietenie din cele pomenite de mine. Iar în acesta prietenie se găsește ceva extrem de rar pentru vremurile noastre de-acum, anume, relația tacită, inefabilă, intimă sufletește dintre un posibil ucenic și învățătorii săi (spirituali, sufletești sau pur și simplu omenești). Toate bufnițele ar putea fi în acest sens și o carte de inițiere (păstrând proporțiile, desigur, pentru conținutul pe care inițierea îl primește, ea nefiind una ezoterică).

Finalul borgesian al romanului, adică felul în care chiar autorul intră și iese în/din cartea sa și sfârșește de scris (autoreferențial) Toate bufnițele indică o altă cheie de lectură: suntem într-o carte care se scrie, e scrisă și e citită simultan, ba chiar și comentată, dar mai ales ea este o carte trăită. În felul acesta, autorul nu este doar (meta)autor ori personaj, ci este un pretext pentru un bildungsroman (atipic, anti-canonic) filtrat prin memorie. Prin acest substrat, textura ori arhitectura textului nu este liniară, ci mai degrabă concentrică, dar altfel de obicei, mai exact risipită, intenționat dezlânată sau jupuită, fiindcă memoria devine fondul sau suprafața ferfenițită pe care se va lipi textul propriu-zis al romanului. Este o memorie care reverberează. Este și acesta un element inedit în proza de acum a lui Filip Florian, care a renunțat la „cazuistica” sa de romancier din cele două cărți anterioare, mult mai limpede construite, la nivel de cronologie a acțiunii și evenimentelor. Dar această dezlânare demonstrativă și demonstrată nu este un neajuns, ci o calitate vădită a romanului.

Cine se așteaptă ca bufnițele să fie personaje-cheie ori să conțină o simbolistică acută în acest roman – va fi dezamăgit. Totuși, ele au o funcție anume, dar nu ca entități cu valoare de actant. Povestitorul își dorește, la un moment dat, să vadă precum bufnițele în întuneric, adică „dincolo de forme și contururi”. Definiția sau nuanța aceasta există într-un fel de subsol invizibil al romanului care, la nivel de scriitură, chiar acest lucru îl râvnește: să propună un text, o literatură, o proză scrisă dincolo de forme și contururi, ivită din teritoriul de nisipuri mișcătoare al memoriei care nu poate fi niciodată (oricât de calculată, de atroce ori de fidelă) exactă. Când bufnițele umplu o cameră în care zboară tihnit, protejând copilul care le contemplă empatic, acesta dorește să le imite, să fie asemenea lor. Este posibil ca acesta să fie specificul prozei pe care o propune în chip reușit Filip Florian. Sau poate ceea ce comit eu acum este o suprainterpretare…

(text publicat în revista Steaua, nr. 7-8, 2013)