De la Orbitor la Solenoid (1)

          După ce voi termina Orbitor, voi avea sentimentul că mi-am plătit biletul în această călătorie, în această lume, declara Mircea Cărtărescu în 2006, în cadrul unei dezbateri organizate la Cluj de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului. Între timp, trilogia Orbitor a fost încheiată, primul volum a fost publicat în 1996, al doilea în 2002, ultimul, în 2007. Iar în 2015 a apărut un alt roman masiv al autorului, Solenoid, cu miză mai ambițioasă decât în Orbitor, întrucât substratul a devenit unul metafizic și chiar cosmic.

La aceeaşi dezbatere Phantasma din 2006, Mircea Cărtărescu şi-a prezentat pe îndelete şi în volute concepţia de creator, cu aplicaţie pe Orbitor. Nu în zadar una din afirmaţiile sale a fost aceea că îşi concepe scriitura și cărţile, nu ca un arhitect, ci ca o termită (arta sa fiind una termitieră). Într-adevăr, trilogiei Orbitor i se poate aplica metoda de construcţie a termitei (faraonice), care e un arhitect instinctual, nativ, şi nu un arhitect livresc, intelectual. Pentru a înţelege Orbitor, Mircea Cărtărescu le-a livrat participanţilor la dezbaterea Phantasma instrumentele de analiză, disecţie şi deconstrucţie, pe care le voi prezenta şi eu în cele ce urmează, folosindu-mă de explicaţiile autorului.

Prima idee care stă la baza constructului literar al lui Mircea Cărtărescu în trilogia Orbitor (dar şi în alte texte ale sale) este aceea a păpuşii ruseşti: lumile nu sunt una singură sau mai multe, independente între ele, ci se nasc una din alta, într-un elan germinativ și într-o progresie infinită, dilatabilă continuu, de aici fascinaţia pentru vârtej, trombă, pentru spaţiile şi gesturile concentrice, ritualice. O sămânţă vie aruncată în cosmos rodeşte nu doar un produs multicefalic, ci un marsupiu ori uter al lumii care se autogenerează spectaculos. Lumile curg sau cad, de aceea, în cascadă – iată o altă metaforă preferată a lui Mircea Cărtărescu, pe care autorul o şi defineşte prin intermediul holonului şi a holarhiei. Holarhia este un concept aparținându-i scriitorului și gânditorului Arthur Koestler (1905-1983). Conceptul a fost livrat pe piața mondială de idei în 1967, referindu-se la fenomenele și procesele dispuse ca structuri organizatorice ierarhizate. Holonul este parte a unei holarhii, respectiv un sistem care se comportă simultan ca sistem și sub-sistem; subîntreg al Universului (Galaxiei) stabil într-o ierarhie. Ideea (şi obsesia) de Tot depinde de această concepţie holarhică, specifică, afirmă Mircea Cărtărescu, sistemului gnostic de gândire. Cercurile concentrice ale lumilor nu se desfăşoară însă oricum, ci au o formă geometrică, iar aceasta este spirala, ca o scară dinspre infern spre cer sau invers. Concepţia gnostică l-a influenţat pe Mircea Cărtărescu şi la nivel conţinutistic, autorul fiind fascinat, creator vorbind, de existenţa celor doi demiurgi, unul bun, altul rău, ale căror creaţiuni sunt şi ele pe măsură: în Orbitor, este vorba de cei doi fraţi gemeni, Mircea şi Victor, alcătuind Sinele rupt, schizoid, fracturat în bine (spirit) şi rău (materie), până când (com)uniunea și reîntregirea să aibă loc în finalul trilogiei.

Importantă, ca unealtă de creație pentru Mircea Cărtărescu, este și metafora asimptotică, legată de geometria spiralei, deja amintită aici: spirala care, asemenea dansului unui derviş rotitor, înfoaie lumile, le face să dănţuiască, să se dezvolte, să crească progresiv. Teoria care l-a influenţat cel mai mult pe Mircea Cărtărescu, autorul însuşi asumându-şi influenţa cu pricina ca pe o marcă specifică, este teoria fractalilor: de aceea, la dezbaterea Phantasma, autorul a declarat că Orbitor este un roman fractalic. Conceptul de fractal a fost lansat pe piața mondială de idei, în 1975, de către Benoît Mandelbrot. Cuvântul fractal vine din latină (fractus) și înseamnă spart, fracturat ; este vorba despre o figură geometrică fragmentată care poate fi divizată în părți ce sunt cópii miniaturale ale întregului. Ce înseamnă roman fractalic, fără ca acest termen să inhibe înţelegerea trilogiei lui Cărtărescu sau să presupună neapărat cunoştinţe matematice avansate şi pretenţioase, care complexează? Fractalii (în sens aplicat literar) sunt nişte instrumente textuale ajutătoare care repetă imaginile-cheie, detaliind continuu şi închegând cu minuţiozitate (ca într-o dantelărie jungloidă) un puzzle sau mozaic ce devine detaliu pentru altceva ; şi tot aşa, la infinit. Fractalul este detaliul care devine centru şi naşte alte detalii care devin centri. Iar, la nivel fractalic lăuntric, Orbitor redă detaliul ori detaliile generate la infinit ale minţii autorului său. Detaliile care devin centri şi produc alte detalii sunt necesare pentu a închega o imagine dragă lui Mircea Cărtărescu, aceea a hărţilor craniene, prin care Lumea poate fi controlată sau poate controla ea însăşi celelalte Lumi derivate din ea. Călătoriile cerebrale sunt des întâlnite în Orbitor, fie ca iniţieri în constructul cosmic al Lumii, fie ca metafore pentru chiar ideea de Creaţie şi de Carte. O vizibilă obsesie mallarmeeană și borgesiană a impregnat dintotdeauna această temă dezvoltată contrapunctic de autorul român. Chiar numele trilogiei este legat de această obsesie: orbitor (cuvântul) are funcţia unei mantre care, repetată ritualic, produce iluminarea, Nirvana, intrarea în Lume şi în Carte. Obsesia demiurgiei este, la rândul ei, intim relaţionată de această mantră: cartea se scrie, tocmai este scrisă sau va fi scrisă cândva de un autor-matrice, dar va fi scrisă direct prin intermediul hărţii sale craniene care este Lumea (mantră, mandală).

Cele trei volume din Orbitor, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, au o structură funcțională cu trei straturi narative (precum foiţele de ceapă): 1. stratul numinos, epic-pitoresc al copilăriei (cu tot fabulosul său mărunţit în delicii proustiene); 2. apoi stratul realist (cu inserturi masive, în volumul al treilea, mult mai ample decât în celelalte două volume, despre istoria comunismului românesc şi, parţial, a postomunismului românesc, drapat în simboluri şi figuri ale autorităţilor) şi 3. stratul mistic-cosmic (sau cosmogonic, mai degrabă), pe care autorul a mizat cu predilecţie făţişă, în acest caz el propunând o mistică interreligioasă.

Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic, spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile, pentru că autorul însuşi şi le-a asumat creator şi practic vorbind, nu doar teoretic. Că este vorba despre un roman postmodern și inițiatic, cu structură şi de ambiţie, să spunem, pynchoniană (Thomas Pynchon fiind unul din autorii favoriţi ai lui Mircea Cărtărescu, recunoscuți ca model), contează mai puţin. Esențială este arhitectura termitieră a trilogiei și miza sa metafizică.

(fragment dintr-un eseu publicat în revista Steaua)

 

Cartierul Grigorescu (2)

Cu prietena mea, Danuta, stăteam la povești, seara-noaptea, de la geam la geam. Ea locuia la etajul cinci, eu, la patru, în primul bloc turn de pe strada Donath. Fereastra de la odaia ei era deasupra ferestrei de la odaia mea, așa încât seara ne fluieram una pe alta și ieșeam la fereastră, apoi povesteam, cumva în șoaptă. Nu știu dacă mai auzea cineva, nici părinții ei, nici ei mei (care la ora aceea, era trecut de 10 seara, ascultau Radio Europa Liberă !) nu s-au manifestat niciodată cu iritare, cred că unii dormeau, iar alții ascultau vești politice interzise, așa încât nimeni nu băga în seamă sporovăiala noastră noptatică, la fereastră. Era, de fapt, un fel de zumzăială, un fel de foșnet de adolescente care vorbeau despre cărți, despre peisaje, despre jocuri, dar niciodată despre dragoste (aceasta era prea tainică, prea stranie, prea lăuntrică sau nu exista defel la vremea aceea). Vorbitul nostru în șoaptă, seara, era deja un ritual. Nu adormeam niciodată fără o mică sporovăială de întreținere. Nu știu de ce, dar eu îmi închipuiam că și în celelalte blocuri turn fetele stăteau tot așa la taifas nocturn. Îmi închipuiam câteva ferestre deschise și capete de fete atârnate unele deasupra altora într-o o rostire misterioasă. Văzute de departe, cred că eram dintr-o poveste. Iar acum când îmi amintesc despre lucrul acesta chiar că suntem dintr-o poveste, am devenit așa ceva, tocmai am întocmit povestea, am înnodat-o. S-ar putea ca madlena mea să fie chiar scrisul acesta pe blog, pe un blog uitat, de nișă, despre vremurile de odinioară din cartierul Grigorescu ori de pe strada Donath. Dar lucrul acesta îmi tihnește. Nu este nicio grabă, nicio urzeală anume, niciun brânci, totul este firesc.

Cartierul Grigorescu (1)

Cel dintâi lucru pe care mi-l aduc aminte despre cartierul unde am copilărit sunt magnoliile. Aveam vreo 4 ani, cred, iar între blocurile proaspete și simple, vopsite-n galben pal, de lângă Tăietura Turcului, în cartierul Grigorescu din Cluj, se găseau arbori de magnolie ca niște soldăței care despărțeau blocurile turn (aveau 9 etaje, plus podul de uscat rufe și de plasat antenele rudimentare pentru televizor –  care alcătuia al 10-lea etaj). Erau niște copaci ciudați, cu flori cărnoase și untoase, care aveau petale uriașe. Oricât de tare bătea vântul, florile nu cădeau, iar petalele nu se despătureau din jurul pistilului glorios. Cred (dar nu mai sunt sigură) că rulam cu trotineta pe trotuarul din fața arborilor de magnolie, care lega cele șapte blocuri turn între ele, mândria cartierului Grigorescu pe vremea când eram fetiță. Cele mai înalte construcții de acolo, din zonă, blocurile turn, erau niște faruri vuind de ferestre aprinse, glasuri, foșnete, cântece, plânsete, strigăte, certuri, mângâieri, zgomote de cratițe trântite, mirosuri, fluierături. La capetele cele două ale străzii Donath, unde locuiam eu, se găseau două magazine cu de toate: aprozar, brutărie, măcelărie, lăptărie, plus câte-un raion universal. Le spuneam magazine-complex, prescurtat era doar complex, așa că mama îmi spunea simplu: Du-te la complex să cumperi pâine. Du-te la complex să cumperi lapte. Și tot așa. Unul din complexe se numea Radio (fiindcă era destul de aproape de Casa Radio), celălalt se numea Albina. Eu locuiam la cinci minute de complexul Albina. La ambele capete ale străzii Donath se găsea și câte o crâșmă. Cea mai apropiată de blocul meu era Grădina Hoia (numită astfel de la pădurea Hoia, la care se ajungea dacă urcai pe Tăiatura Turcului), de unde lălăielile nu conteneau sâmbăta și duminica. Crâșma cealaltă deservea bahicii din partea de jos a cartierului Grigorescu, unde fetiței care eram i se părea că este capătul pământului și că zona e pustie, fără vreun edificiu precum bravele blocuri turn în care locuiam.

Cabaret Voltaire – 100

La aniversară

 

O behemotiadă prichindea

Și iată așa ne-am strâns laolaltă pisici, pisoi și omuleți (o fetiță), plus pișicherul de motan desenat pe perete între formule matematice și o geometrie-antropologie-pisicologie leonardiană. E o lunetă de fapt sau un tunel alb prin care putem intra, sunând la clopoței (cozile atârnând ale pisicii și pisoiului). Nu știm ce-i dincolo, dar poate e o Moscovă cu jazz și carnaval, din para-lumea proiecțiilor calde, în somnul obligatoriu de după-amiază.

Ce anume cărți scrise în românește aș mai duce în coliba mea

Am precizat acum câtva timp care sunt cărțile din topul meu 3, scrise în limba română (și de ce). Le recapitulez, înșiruindu-le iar: „Zenobia” (de Gellu Naum), „Amintiri din copilărie” (de Ion Creangă) și „Levantul” (de Mircea Cărtărescu). Pe mesagerie au început să curgă întrebări despre restul cărților până la numărul 10. Ei, bine, nu am o listă fixă, așa că pomenesc aici niște titluri – de la 4 la 10 -, dar într-o înșiruire aleatorie, fiindcă aceste 6 cărți pot fi pe oricare loc, pot face schimb de locuri sau chiar pot face schimb între ele.

Iată-le: „Craii de Curtea Veche” (de Matei Caragiale), „Țiganiada” (de Ion Budai-Deleanu), „Nostalgia” (de Mircea Cărtărescu), „Exuvii” (de Simona Popescu), „Hidra” (de Corin Braga – în acest caz pot fi bănuită pe bună dreptate de subiectivism acut, dar așa stau lucrurile și nu am ce să fac, pur și simplu sunt adictă la acest roman, pe care îl recitesc aproape în fiecare vară) și „Închide ochii și vei vedea orașul” (de Iordan Chimet).

Nu vreau să aduc vreo justificare în sprijinul acestei liste, pur și simplu ea există așa cum este, iar cărțile sunt scrise tocmai în limba în care scriu și eu, de aici dubla mea perspectivă, de cititor și autor în același timp.