Încă o dată despre prietenie

Vara mă face să simt acut prietenia (ca stare de fapt), mai ales când mă sufoc de căldură. Verile fierbinți sunt implicit și verile prieteniilor iscusite și narative. Fierbințeala temperaturii de afară e și fierbințeala din lăuntru, a comuniunii și împărtășaniei, a epicității. E febrilitatea pură, cea mai aproape de starea cristalină a lumii, de încinsătura ei dinăuntru, acolo unde fierb și bolborosesc tainele, misteriile, isprăvile, pățaniile. În fierbințeală văd întotdeauna și hârjoană, chiar dacă este și multă lene. Dar, oare, nu tocmai din lene se ivește nevoia de a împărtăși, de a zăcea în comuniune?!

(fotografie de Robert Doisneau, 1945)

 

Mica hipiotă

(fotografie de Pierre Hart)

Fotografia aceasta îmi aduce aminte cum, prin 1980, făcusem fixație pentru dorința de a fi fost hipiotă, cu măcar zece ani mai tânără, ca să pot dansa și eu în direct la Woodstock, fără neșansa de a trăi în România. Din pricina aceasta, când am zărit fetița din fotografie, am concentrat în ea toată tînjirea mea de odinioară, toți jeanșii, toate cămășile bărbătești (pe care le-am purtat), toți bănuții împletiți în păr, toate mărgelele, lănțișoarele din piele, brățările din aluminiu încovrigate în jurul gleznei drepte, toată pinkfloydeala (hoinăreala, peregrinarea made in Pink Floyd), cu părul semi-arzând (e o metaforă, desigur), cu melodii gâlgâite, cu strigări de frenezie, dar și cu tăceri yoghine, ehei! O epocă întreagă, prinsă în mersul acestei fetițe care, desigur, e o franțuzoaică și nu o americancă, dar nu contează defel. Pantalonii ei evazați și sarafanul sunt niște poeme scrise cu cerneală invizibilă. Estimp, pe malul Someșului chitările sunt acordate, fiindcă a început festivalul Jazz in the Park, una din bucuriile verii pe râu.

Nespaima de cădere

(fotografie de Sergio Larrain)

Una din plăcerile verii, pe când eram prichindei, se dovedea aceea de a ne agăța și atârna de orice ne ieșea în cale, hâțâindu-ne, hârjonindu-ne, legănându-ne adesea riscant, de parcă nu ar fi fost nicio prăpastie în jur. Era farmecul aparte al acestor hârjoane, să faci abstracție de prăpastie și de vreo posibilă cădere, de parcă zborul și plutirea ar fi fost firești, aici-și-acum, în vara deplină a unui timp prelungibil, încetinit, molcom. Așa era și legănarea suspendată, fără spaimă, fără temeri de prăbușire, o legănare îngânată de mișcări bruște ori line (orice gest era posibil, chiar și unul contradictoriu). Timpul nu avea scăderi și căderi, era dens, consistent, aromat cu o căldură de colectivitate afectivă din care făceau parte toți copiii lumii, indiferent unde trăiau și pe unde se aflau, geografic vorbind. Era și acesta un fel de rai, al necăderii, al suspendării și legănării. Ba chiar un timp al lenei, al pritocirii, al amânării. La urma urmei, zborul lent al condiției de prichindel (sau prichindea) ar fi putut să nu se sfârșească niciodată, atâta timp cât căderea era imposibilă fiindcă era alungată la nesfârșit, din pricina oricărei forme de teamă.

Prietenia

(fotografie de Burt Glinn, 1952)

Cea mai simplă definiție a prieteniei: a te sprijini pe celălalt când nu mai este nimeni în jur. A nu fi singur, ci într-o căldură îmblănită (fizic ori psihic) și împărtășită. A sta, pur și simplu, spate în spate. A veghea circular lumea și ce este în jur. Prichindelul acesta hermafrodit (poate fi atât o fetiță, cât și un băiat!) este cea mai bună și sănătoasă (psihic și imagistic) ilustrare. Vai cât ne mai zbatem prin cuvinte!

Țara grozavă a somnului din copilărie

(fotografie de Elliott Erwitt, 1975)

Somnul de după-amiază, de odinioară, în copilărie era o țară grozavă. O țară plină cu jivine și obiecte, cu peisaje și mai puțin cu oameni. Dormeam lângă orice apucam: păpuși, chiupuri, scaune cu arabescuri, câini, pisici, sfeșnice, căni cu pixuri-creioane-stilouri, cutii cu funde, pălării, gulerașe, napolitane și biscuiți și fulgi de porumb, borcane cu gem ori dulceață – fiecare din noi are cu limpezime obiectele și materiile lângă care adăsta, somnola, somnambulea, se auto-ademenea, se răsfăța, plonja, se scufunda, înota, zbura, aluneca și tot așa. Dar eu mi-aș fi dorit un câine anume, un prieten cu blana caldă și semi-înfoiată, pe care nu l-am avut decât hazardat, poate în reveriile văratice în care, sub un pom sau într-un cort din pături, în afara blocului, practicam day-dream cu asemenea voluptate încât nici astăzi nu am uitat atmosfera aceea de pustietate aromată, de zacere răsplină și sinestezică. Poate că era un câine tarkovskian, un rătăcitor prin după-amiezele mele acute ca niște seringi cu supradoză. Cine să mai știe.

on the road

(fotografie de Jeanloup Seiff)

Oricine pricepe acum de ce drumul nu (se) oprește nicăieri și de ce prichindelul (sau fiecare din noi) stă cu spatele la ceilalți oameni sau mai exact la aparatul de fotografiat. Este un fel de a spune că drumul nu are răspântii, întrucât ele, răspântiile, sunt de fapt peste tot, invizibile în vizibilitatea lor. Aici ar fi trebuit să urmeze un joc de odinioară, dar mă opresc.

O fotografie norvegiană din 1968

Privesc adesea fotografia aceasta ca pe o hartă în miniatură a lumii, ceea ce e un loc comun. Cel mai mult îmi plac bagajele fetitței, potrivite cu codițele ei de călătoare. Cât despre privirea ei, e limpede agățată de orașele Madrid, Santiago de Chile, New York ori Los Angeles. În altă parte nu se uită, totul e agățat de cele patru orașe pe care s-a fixat. Nu i se zăresc pantofii defel și bănuiesc de ce: fiindcă e o călătoare cu mintea, nu cu picioarele, iar încălțările ei sunt, probabil, niște pantofi cocheți de fetiță, adică de necălătoare. Dar tocmai de aceea fotografia aceasta este o para-fotografie și trimite la ceva dincolo de realitate sau măcar proustian. La ceva pierdut dar regăsibil, la o călătorie înăuntru mai degrabă, decât înafară, deși uneori înăuntru și înafară sunt surori gemene ori frați siamezi. Nu vreau să interpretez mai mult de atât, îmi place tocmai nelimpezirea și nelimpezimea acestei poze de odinioară, pe când și eu aveam vârsta acestei fetițe.