Archive for Mai 2008

Entry for May 23, 2008

Mai 23, 2008

pofta


muşcătura-ntre coapse vine de la o poftă

pe care nici cuţitul nu poate să o taie

care te face bucăţele te înmoaie

te desdoaie hoţeşte te pune la pământ

te aruncă-ntre mărăcini te înnegreşte

mânca-o-ar raiul de flămânzenie şi spurcăciune

care-ţi suge măduva lăcomeşte

etcccccccccccccccc.


post-scriptum:

ceea ce urmează în zilele ce vin este o nebunie riscantă (ca toate nebuniile, de altfel). luni, plec la rio de janeiro la un simpozion despre imaginar (abia aştept să mă caţăr pe muntele unde se află statuia urieşească a lui hristos cu braţele desfăcute, iar de acolo să plonjez direct în ocean), apoi la întoarcere mă opresc la paris, unde, în 5 iunie seara, am la icr paris o lectură din tricephalos, alături de alţi trei scriitori români (agopian, florin lăzărescu şi florina ilis). iar în 6 iunie am zborul spre cluj, prin bucureşti, trebuind să fiu eu la libraria bucureşteană cărtureşti în ziua cu pricina (6 iunie), la ora 18.00, ca să lansez acolo coma. dacă nu întârzie avionul, dacă prind o maşină urgentisimă să mă aducă la cărtureşti, dacă şi dacă… sper să ajung (în caz că nu circulă maşinile, mă va ajuta, poate, fusta mea indiană, vijelioasă şi verzulie, de zburat peste îmbâcsita capitală). pentru degustătorii de submarin iertat, va fi acolo şi andrei codrescu în carne şi oase, întrucât la cărtureşti se găsesc şi niscaiva exemplare din submarin (poate apucăm să şi citim ceva pe viu din carte, aşa, gurmeţeşte)!

Anunțuri

Entry for May 18, 2008

Mai 18, 2008


DIABLOG



Am mai vorbit despre noua aproape schimbare de paradigmă pe care a adus-o lumea blogurilor şi voi mai tot vorbi despre aceasta, întrucât carnavalescul cu pricina este captivant. Am discutat nu cu multă vreme în urmă despre cum termenul globetrotter s-a preschimbat în blogtrotter, iar aceasta nu în zadar: lumea noastră este marcată de o veşnică râvnă a unor călătorii mentale, psihice, livreşti şi nu numai; este marcată de pofta de scotocire prin minţile celorlalţi şi de manipulare (dacă este posibil) a mentalului celorlalţi. Uneori, cu scop ludic, alteori pur şi simplu gratuit; sau din plictis, cinism, chiar spleen. Nu exclud nici curiozitatea şi nici adicţia blogtrotterilor, intoxicaţi de mania de a construi lumi posibile, alternative, scopul fiind unul compensatoriu, în acest caz, faţă de lumea neorealistă, fadă şi plată.

Deunăzi am avut prilejul să discut cu un soi de simili-eminenţă cenuşie băştinaşă a imperiului yahoo 360 (o femeie foarte tânără, cu trup de topmodel şi vocaţie internetistă). Iar întrebarea mea a fost una care este deja pe buzele tuturor: va dispărea sau nu platforma blogosferică yahoo 360? Răspunsul a fost mulţumitor: NU. Dar de ce NU? Întrucât, mi s-a precizat, autorităţile care coordonează yahoo 360 nu îşi pot îngădui un crah la nivel electronic, care ar echivala cu un eşec vizibil şi umilitor la nivel mondial. Problemele care există şi care perturbă de oarecare vreme imperiul yahoo 360 (pe pielea electronică a blogtrotterilor săi) sunt datorate volumului uriaş de informaţii, care sufocă deja sistemul, parazitându-l sau boicotându-l în forme variate. Un alt motiv pentru care imperiul yahoo 360 nu va dispărea este interesul sporit al eminenţelor cenuşii nu atât pentru textele afişate, cât pentru comentariile prilejuite de aceste texte! Şi, iată aşa, am exclamat eu atunci în faţa internetistei cu alură de top model şi minte iscusită, iată aşa, deci, se poate vorbi despre o nouă posibilă industrie lingvistică, aceea a DIABLOGULUI. Interlocutoarea mea a fost amuzată şi foarte receptivă la jocul meu lingvistic. Cred că ne-ar interesa să preluăm acest termen în sistem, mi-a spus ea, întrucât este ilustrativ pentru ceea ce se întâmplă actualmente. De la dialog la diablog, va să zică! Am chicotit puţin, întrucât nu m-am putut răbda nicicum: fireşte, diablog are un B în plus la dialog, dar ar putea veni şi de la diablo plus G. Elecronista a chicotit şi ea. Excelent a spus, am putea prelua şi această etimologie în sistemul nostru, dacă ne cedaţi copyright-ul. Dar de la ce provine G-ul din final? Ei, acu-i acu, mi-am zis! Cum nu am găsit încă explicaţia pentru acel G final (mă refer la o explicaţie glorioasă, triumfală şi performantă, nu la orice fel de explicaţie) am conchis că nu doresc să livrez încă sistemului yahoo 360 termenul meu de DIABLOG. Deocamdată să rămână aici, în lumea Mesmeii. Interlocutoarea mea m-a sfătuit, totuşi, să îmi copiez, din când în când, textele de pe blog, pentru a le proteja de posibile „găuri negre” şi „triunghiuri ale Bermudelor” (care există în BlogNeverLand). Mi-a spus că, fireşte, nu ar fi de lepădat să am un blog geamăn la Mesmeea de pe yahoo 360. Aşa că, dacă va fi să fie, voi dubla cândva mesmeica mea existenţă de aici pe weblog, la adresa mesmeea.weblog.ro. Dar acest lucru sper să nu se întâmple, totuşi, sau să se întâmple foarte departe în timp.

Post-scriptum 1

Miercuri după-amiaza, 21 mai, la ICR Viena, va fi prezentată Naşterea dorinţelor lichide pentru publicul vienez. Nu ştiu dacă mi se potriveşte limba germană (prezentarea cu pricina face parte dintr-un proiect al Editurii Polirom centrat pe scriitoarele românce actuale, gânditorul de serviciu fiind Lucian Dan Teodorovici; aşa că merci monsieur LDT), mais on verra. Până una alta, luni şi marţi mă voi gustavklimtiza şi egonschieliza cu voluptate prin metropolă. Cele mai bune recitaluri în străinătate le-am avut cu poemele despre curtezanele veneţiene, citite şi comentate la Veneţia, Roma şi în Calabria. Şi în limba franceză mi-a ieşit recitalul tot despre curtezanele cu pricina, la Viena, cu alt prilej. Dar în germană, am senzaţia (nu ştiu de ce, poate fiindcă nu cunosc limba aceasta) că textele mele sună arid. Sper să mă înşel.

Post-scriptum 2

Pentru posibilii devoratori (valabil pentru toate sexele) de poezie din urbea de pe Someş, vineri, 23 mai, de la ora 18.00, la Literele clujene (în fosta odaie de rugăciune a călugăriţelor, preschimbată apoi în sală de baie!), voi modera recitalul masiv al douămiiştiilor (vreo 10) veniţi aici şi voi citi eu însămi câteva poeme din coma. Drept care le fac îmbiere pofticioşilor şi pofticioaselor!

Entry for May 16, 2008

Mai 16, 2008


Ciment şi haos

biblioteca stranie (15)



O familie oarecare locuieşte într-o casă dominată de o grădină nefirească: anti-luxuriantă, golaşă, devitalizată, mortificată, cimentată. S-a spus dintotdeauna că, aşa cum este spaţiul fizic de trai al omului, aşa este şi lăuntrul său. În mod previzibil, prin urmare, familia este îngheţată, redusă la gesturi rigide şi la muţenii; excepţie sunt, totuşi, copiii şi adolescenţii (patru la număr) care, tăinuiţi în odăile lor, inventează jocuri inclusiv erotice, pentru a stârpi plictisul, neomenescul şi gheţăria sufletească. Astfel încât casa frigorifică sau cavoul (cu grădina ei de ciment) este umanizată doar datorită minorilor în care viaţa pulsează vrând-nevrând. Văzut dintr-un elicopter dotat cu microscop, dar şi cu lentile de contact, acesta este subiectul microromanului Grădina de ciment de Ian McEwan (apărut acum şase ani la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Croitoru): este vorba despre o proză care analizează mentalul anamorfotic al minorilor şi care aduce aminte de povestirile lui J. D. Salinger. Prin tema incestului între frate şi soră, Grădina de ciment este o carte înrudită, însă, şi cu ciudatul microroman Fetiţa care iubea prea mult chibriturile de Gaetan Souci (de fapt, mai degrabă Souci a fost influenţat de McEwan, decât invers). Grădina de ciment este o carte stranie la propriu, datorită dialogurilor şi percepţiilor despre viaţă, erotism şi moarte: adolescenţii simt întotdeauna năpraznic şi tensionat, iar patima lor viscerală reprimată sau expulzată zgomotos este bine pusă în scenă şi surprinsă de autor.

Evenimentul care complică şi sudează viaţa celor patru minori (doi băieţi şi două fete) este orfanitatea: mai întâi moare tatăl, apoi mama. Pentru a evita să fie despărţiţi unii de alţii şi livraţi unor organizaţii umanitare, copiii decid îngroparea mamei într-un cufăr cu ciment, în pivniţă, şi, în consecinţă, tăinuirea morţii ei. Fineţea psihologică a lui Ian McEwan este de invidiat, într-atât de remarcabil pendulează între brutalitate tăioasă şi delicateţe sufletească. Inimile şi minţile celor patru minori sunt radiografiate ca nişte eprubete umplute cu nelinişti, spaime şi dorinţe. După moartea mamei şi perioada aferentă de şoc urmează anarhia: autorul ambiţionează să înfăptuiască un nou Împărat al muştelor şi o bătălie pentru putere între copii, desfăşurate, însă, înăuntrul aceleiaşi familii. Adolescenţii se auto-administrează, dar casa devine un carusel de senzaţii, pofte şi mostre de autism. Un carnaval dezlănţuit de staza de orfanitate, o orgie a aventurilor (dar în spaţiu claustrant) şi a manipulării. Ian McEwan surprinde prin incizii spectaculos de simple mentalul acestor patru minori buimăciţi de noua lor ipostază: libertatea fără părinţi. Libertatea neştiută de ceilalţi (Afară) şi degustată inclusiv prin oarecari doze de perversiune. Întrucât, în paralel cu moartea mamei, minorii se descoperă pe ei înşişi, într-o pubertate explozivă şi, ca de obicei, riscantă. Fetele sunt, de altfel, cele care controlează scena sexualităţii revelate exhibiţionist şi, în acelaşi timp, voyeuristic. Tom, fratele cel mai mic, este vestimentat în haine de fată, aceasta fiind o poftă mai veche a băieţelului dependent psihic de figura maternă (după moartea mamei i se va permite chiar şi să imite gestica şi icnetele bebeluşului hrănit la sân!). Jack este un adolescent care practică masturbarea de întreţinere şi care are reverii incestuoase. Julie este o adolescentă conştientă de nurii ei manipulatori. Sue, o fată aflată la graniţa dintre obiect şi subiect virtual erotic.

Orfanitatea aduce cu sine, deci, încălcarea interdicţiilor şi a tabu-urilor şi renunţarea la disciplină. Astfel, personajele descoperă haosul libertăţii, în care totul este posibil şi permis: poţi să fii fată, deşi eşti băiat; poţi să îţi seduci fratele ori sora şi să practici incestul. Dar toate aceste încălcări ale ordinii nu sunt etichetate moralizator de autor, ca nişte perversiuni: minorii din Grădina de ciment sunt marcaţi de mortido, iar această componentă le stimulează libidoul şi râvna de a practica o libertate aventuroasă la modul intim, carnal, nu doar psihologic. Din când în când, ei coboară în pivniţă, pentru a-şi veghea mama moartă, zidită în cufărul cu ciment. Paradisul tuturor posibilităţilor dispare, însă, atunci când lumea de Afară (ceilalţi, dogma, morala) află conţinutul cufărului. Iar finalul este aproape sfâşietor, întrucât în surdină pare să rezoneze cu personajele minorilor chiar un soi de Holden Caulfield al lui Salinger, nevăzut, neştiut, dar prezent ca o pânză de fond a lucrurilor, atunci când microcosmosul copilăriei se prăbuşeşte pentru totdeauna. Grădina de ciment este o carte care se citeşte pe nerăsuflate, întâi de toate fiindcă este bine scrisă, apoi fiindcă lumea minorilor se dovedeşte a fi întotdeauna ofertantă la nivel de nuanţe, coagulând un no man’s land plin de zbuium şi patimă, de nevroze şi explozie.

Iar acum opţiunea mea pentru un citat din carte: „I-am luat mâna şi am măsurat-o cu a mea. Erau identice. Ne-am ridicat în capul oaselor şi ne-am comparat liniile din palmă, care erau însă complet diferite. Am început să ne cercetăm îndelung trupurile. Stând pe spate, unul lângă altul, ne-am comparat tălpile. Degetele ei erau mai lungi decât ale mele şi mai subţiri. Ne-am măsurat braţele, picioarele, gâturile şi limbile, dar niciuna dintre acestea nu era aşa de asemănătoare ca buricul nostru, aceeaşi fantă îngustă, acelaşi model al pliurilor dinăuntru.” Dixit.

Entry for May 14, 2008

Mai 14, 2008


Minotaurul şi bacanta

biblioteca stranie (14)



Dacă i-am putea readuce la viaţă pe Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung şi dacă am putea reface faimoasa lor plimbare vieneză de zece ore, în care au stocat împreună şi au mărunţit viitorul psihanalizei (şi al psihiatriei), am asista, poate, la o discuţie aplicată despre obsesiile libidinale (matriciale) ale celor două sexe: invidia de penis, la femei; invidia de vagin, la bărbaţi. Plus cele două spaime ancestrale ale aceloraşi două sexe: spaima de viol (în cazul sexului slab) şi spaima de castrare (în cazul sexului tare). Romanul Cucul şi Pupăza de Will Self (apărut anul trecut la Editura Polirom, în traducerea Cătălinei Necula) pare să sintetizeze şi în acelaşi timp să analizeze tocmai aceste două invidii şi spaime, cu aplicaţie pe două personaje: Carol şi Bull. Previn, însă, de la început: cartea aceasta nu este nici despre falocentrism, nici despre vaginocentrism, aşa încât îi va dezamăgi atât pe machos, cât şi pe feministe. Cucul şi Pupăza pune o problemă mult mai acută: cochetând cu chestiunea hermafroditismului şi a transexualităţii, mizează, de fapt, pe interşanjabilitatea organelor sexuale într-un trup omenesc. Avem de-a face, poate, cu o ucronie, cu lumea lui „dacă”. Şi atunci autorul are tot dreptul să se întrebe: cum ar fi fost dacă femeile s-ar fi născut dotate cu falus (şi nu cu vagin), iar bărbaţii, cu un vagin (şi nu cu falus). Cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat invers din punctul de vedere al organelor sexuale acreditate în cadrul speciei umane? Răspunsul autorului este mozaicat: ar fi fost absurd şi grotesc, dar şi amuzant şi pitoresc.

De ce îi creşte lui Carol un polip care va deveni penis? Psihanalitic vorbind, Carol este nesatisfăcută de bărbaţi, or, în acest caz, singura soluţie compensatorie este să uzurpe chiar femeia rolul de bărbat dotat sexual. În culisele psihologice ale cărţii lui Will Self se găseşte, însă, şi altceva, o trimitere ancestrală: minotaurul ori bacanta care zace în fiecare din noi, dionisismul orgiastic refulat care izbucneşte la suprafaţă doar sub presiune şi în caz extrem. Nu ştim cine suntem, de fapt, şi cine zace în noi. De aceea, nu povestea readusă la zi a lui Gregor Samsa trebuie căutată în Cucul şi Pupăza, ci abilităţile corporale ale minţii omeneşti cu posibilităţi infinite de reconstrucţie. Din acest punct de vedere, romanul lui Will Self mi se pare în chip evident înrudit cu Schimbarea la trup, ciudatul roman al Mariei Darrieussecq, despre femeia metamorfozată în scroafă. Povestea lui Carol pare să fie aproape o replică la personajul scriitoarei franceze.

O altă idee care bântuie prin text este următoarea: atunci când există frustrări corporale, dar şi fantasme, din acestea două se iveşte, adesea, o somatizare a psihicului elucubrant. Iar elucubraţia lui Carol este bărbăţia ei posibilă, în comparaţie cu sexele inoperante şi fanate ale bărbaţilor. Penisul ei ivit pe nepusă masă este o somatizare a unei alienări sexuale şi mentale. Cum celor două personaje (Carol şi Bull) le cresc organe sexuale opuse, s-ar putea spune că, pe ici, pe colo, ciudăţenia scriiturii lui Will Self este legată de portretizarea liric-viscerală a fostelor organe şi a noilor organe, într-o reconstrucţie incitantă a anatomiei feminine şi masculine. Scriitorul este un soi de Frankenstein al zilelor noastre, care confecţionează „monştri umani” acceptabili, adică fezabili, totuşi, şi adaptaţi la frustrările, complexele, dar şi râvnele ori poftele lumii actuale, obsedată (şi fascinată) de corporalitatea ridicată fie la rang divin, fie terfelită, cu voluptate în ambele cazuri. Miza ironică a cărţii lui Will Self este aceea de a specula în cititor un „voyeurism psiho-empatic” (termenul îi aparţine chiar autorului, fiind pus în gura unuia dintre personajele secundare). Desigur, există destule dialoguri şi meditaţii „ginecologice” în acest roman, care livrează şi prelucrează idei dependente de această sferă. Penisul sau vaginul pot la fel de bine să fie doar metaforice ori simbolice (cucul şi pupăza) – autorul optează, însă, pentru o provocare făţişă, anume: să fie reale, fizice, concrete. Oricum, a avea penis nu înseamnă a fi neapărat bărbat şi, în oglindă, a avea vagin nu înseamnă neapărat a fi femeie. Ambele personaje sunt naturi duale, convocând anima şi animus într-un singur trup – poate că aceasta este miza benefică a cărţii lui Will Self.

„Cucul” cu care va fi dotată (printr-o păţanie genetică misterioasă) Carol este un organ floral, prin urmare nicio înrudire cu metamorfoza kafkiană, mai ales că femeii Carol nu îi dispare vaginul: ea rămâne femeie, dar devine şi bărbat, aşa încât voluptatea sexuală va fi dublă. Organul floral va fi, însă, unul violator şi ucigaş. Aş fi preferat ca prima parte a cărţii să se încheie cu această metamorfoză, fără să fie pusă în ramă comentarea preschimbării prin intermediul spovedaniei eroinei psihopate, deghizată în bărbat.

Invers decât în cazul lui Carol, povestea lui Bull este aceea a unui bărbat care, brusc, îşi descoperă un vagin în spatele genunchiului: partea a doua din Cucul şi Pupăza este mai ironic înrudită cu celebra nuvelă a lui Kafka. Vaginul este perceput iniţial ca un „intrus răuvoitor”, ca o rană străină şi dizgraţioasă, ca o „infecţie” (autorul inventariază aici toate cutumele de mentalitate ale societăţii patriarhale înfricoşate de miriadele de vagine cu sau fără dinţi!). Apoi Bull cel vaginizat devine partenerul sexual al doctorului Alan, un adict la pornografia fantasmatică (cei doi vor copula insolit, ajungând inclusiv la rezultatul procreaţiei). Bărbatul care va conţine în trupul lui şi o femeie ajunge să perceapă întreaga Londră ca pe o concentrare urbană de edificii-vagin! Partea a doua a romanului este intenţionat grotescă, drept care este necesară îndeajuns de multă ironie din partea cititorului ca textul să fie parcurs, pentru că există pasaje de-a dreptul hilare: noroc că autorul este, totuşi, zeflemitor. Deşi nu îi lipseşte nici gravitatea: dar este o gravitate la limită, întrucât sensul acestui roman este acela că orice nouă formă de sexualitate (fie ea chiar aberantă) adânceşte în sine făptura umană, întrucât are conţinuturi cathartice (descărcătoare) şi chiar „epifanice”. Să fie, oare, chiar aşa (nu mă pot abţine să nu fiu întrucâtva sceptică)?

Cucul şi Pupăza este un roman alert, stârnind o curiozitate relativ malignă de a-l citi până la capăt. Este o carte interesantă, un roman despre anomalii genitale care pervertesc şi alienează, dar nu mai mult de atât. Adevărat, este o carte ciudată factologic, ca temă, punând probleme la care vrând-nevrând trebuie să meditezi, indiferent că eşti femeie ori bărbat. Şi meditezi cu tendinţă, tocmai întrucât autorul manipulează fantasme şi complexe (dar nu despre Oedip sau Electra este vorba aici! nicidecum). Ca cititor genuin, dar şi ca cititor profesionist, mi-am pus şi eu întrebările lansate insidios, sub piele sau direct în cerebel, de autor. Şi un singur lucru pot să spun cu exactitate: nu mi-ar fi plăcut să fiu bărbat! Iar acum, iată citatul opţional din această carte: „Pe când trupul i se zvârcolea, mintea producea fantasme bizare – femei cu testicule în loc de ochi şi bărbaţi cu urechi în formă de vagin, discutând netulburaţi într-un bar cu un decor halucinant.” Dixit.

Entry for May 11, 2008

Mai 11, 2008


O scrisoare ghemuită

Am muncit pe brânci la prima povestire din Naşterea dorinţelor lichide (cea care poartă exact titlul cărţii), pentru că am fost marcată de o ambiţie aparte: aceea de a scrie scrisori de dragoste în stiluri diferite, adoptând maniera unor celebri epistolieri (mai exact punându-l pe al meu personaj masculin – pătimaş – să procedeze astfel). Aşa că am citit sonetele lui Michelangelo către Vittoria Collona (precum şi ale Vittoriei către Michelangelo), apoi, fireşte, am recitit sonetele lui Shakespeare către doamna brună (indiferent dacă bruna femeie a fost chiar femeie sau, totuşi, bărbat). Am parcurs Suferinţele tânărului Werther, ba chiar şi epistolarul dintre Eminescu şi Veronica Micle (deşi intitulat patetic, acest epistolar nu este deloc de lepădat, îşi are părţile lui scintilant-sfâşietoare, pe alocuri). Dar textele esenţiale pentru mine au fost minunatul epistolar dintre Abélard şi Helöise (al căror mormânt m-a tulburat la Paris, în cimitirul Père Lachaise, deşi eu ajunsesem acolo în scop omagial jimmorrisonian!) şi Vita Nuova de Dante (unde obsesia şi pasiunea autorului pentru Beatrice este atât de intensă încât devine aproape smulgătoare de unghii!). Am migălit la aceste texte, încercând să extrag din ele esenţa stilului fiecăruia, pe care să-l prelucrez mai apoi pentru textul prim din Naşterea dorinţelor lichide. Nimic din toate acestea nu a fost observat de către criticii literari care au scris despre cartea mea. Nici o nuanţă. Nu mă plâng de acest lucru, întrucât prelucrările mele stilistice au fost tacite şi ghemuite, bine camuflate, nicidecum afişate la vedere sau explicite.

Chestiunea este că am descoperit acum, citind Cartea neagră a lui Orhan Pamuk, cea mai simplă şi frumoasă scrisoare de dragoste cu putinţă. Sunt dezolată că nu am descoperit-o pe când scriam la textul meu din NDL, ca să o pot folosi şi adapta. Aşa încât nu îmi rămâne decât să o transcriu aici. Este foarte simplă (am spus-o deja), dar are, cu toate acestea, o intensitate tulburătoare (eu am scurtat, însă, scrisoarea cu pricina şi am concentrat-o în două rânduri). Iat-o:

Draga mea, frumoasa mea, întristata mea, s-a abătut vremea restriştei asupra noastră, vino, de oriunde te-ai afla. Vino, căci s-a împlinit timpul.

P.S.: Citind de nu ştiu câte ori această scrisoare ghemuită şi concentrată, mi-a venit ideea să fac o carte (o antologie) în care să colectez şi să colecţionez cele mai intense şi vii scrisori de dragoste găsibile în cărţile pe care le-am parcurs eu până acum (romane sau corespondenţă şi memorii; poeziile nu intră aici, mă interesează strict epistole care să respecte întru totul structura cu pricina). Cine ştie? Poate chiar voi face antologia aceasta cândva.

Entry for May 09, 2008

Mai 8, 2008

florăreasa



cred că eşti moartea ce va veni în formă de bărbat

pentru că moartea nu poate fi decât un bărbat

singur zgribulit şi beat

în nici un caz moartea nu este femeie

nici măcar suprafemeie cu trupul perfect ascuţit ondulat

doar bărbat poate fi bărbat matur cu sexul mat

florăreasa de mine nu îl aşteaptă să-i cadă la pat

etc. etc. etc.

Entry for May 08, 2008

Mai 8, 2008

Anunţ (oficial, sic!)

M-am cam săturat de mesajele hapsâne pe care le-am primit pe mail şi care mă chestionează dacă sunt vrăjitoare. Nu sunt, dar aş putea fi, la naiba (aş putea fi, fără să fiu, vreau să spun). Pe ce lume trăim? Ce-i cu oamenii, au înnebunit? Coropişniţe şi scorpioni. Aşa încât le fac rugămintea tuturor nevrăjitorilor şi nevrăjitoarelor care nu ştiu nici să se joace şi nu au nici simţul umorului (y compris noir) şi duc lipsă acută de fantezie să se ducă în altă parte şi să îşi servească acolo porţia de realitate, doar nimeni nu îi sileşte să citească AICI, la mine.
Blogul întreţinut de Mesmeea încearcă o revrăjire a lumii, atât cât o lasă aceasta (lumea) şi atât cât mă vor ţine puterile. Cui nu îi place, nu are decât să nu mai amuşine prin aceste locuri, că doar nu este silit şi nici purtat în lanţuri şi cu cătuşe!
Gust din plin sindromul Alice in Wonderland, drept care nu l-aş da nici pentru premiul Anti-Nobel.

Entry for May 07, 2008

Mai 7, 2008


Desvrăjirea şi revrăjirea lumii

Tatăl meu mi-a pus în mâini, pe când aveam 17 ani, un soi de biblie a imaginarului desfăcut pe bucăţi, anume Structurile antropologice ale imaginarului de Gilbert Durand. Mi-a dăruit această carte pe care aproape că o venera. Despre maestrul lui Durand, nimeni altul decât Gaston Bachelard, aveam să aflu ani mai târziu (aşa a fost să fie) şi să-l citesc doar la maturitate. De la acest prim magistru, Gilbert Durand, prin intermediul tatălui meu, am învăţat să disting între două sfere majore de influenţă ale lumii noastre: pe de o parte, ştiinţele exacte, logos, pragmatism, raţionalism, pozitivism, contingent; pe de altă parte, ştiinţele INEXACTE (cum le-a numit un fizician inspirat), adică mit, imaginar, vizionarism, metafizică, fantasmologie, utopism etc. Multă vreme schisma între aceste două sfere de influenţă a fost evidentă, iar soluţiile de reconciliere şi punţile s-au manifestat foarte rar. Dar la sfârşitul secolului 20 şi la începutul mileniului 3, partizanii celor două atitudini au acceptat situaţii hibride sau chiar au mizat la o adică pe un palimpsest intenţionat. Totuşi, întrucât pragmatismul a rămas un element constitutiv al societăţii contemporane, tocmai de aceea, la rându-i, imaginarul a luat forme tot mai variate şi nuanţate de reprezentare, astfel încât, dacă lumea a fost desvrăjită brutal în a doua parte a secolului 19, la sfârşitul secolului 20 avem de-a face cu o revrăjire programatică, aptă să redea celor doritori o soluţie de a compensa agresiunea contingentului de zi cu zi. Termenii desvrăjire şi revrăjire a lumii funcţionează de altfel din secolul 19 (dacă nu cumva şi mai devreme), cel puţin în limbile franceză şi engleză (cuvintele se scriu la fel, lipsesc doar acccentele în franceză, îngăduinţă, nu le am la dispoziţie – desenchantement, reenchantement). În ultima sa carte publicată până acum, Introducere în mitodologie (nota bene, mitodologie vine de la mit, nu este o greşeală de corectură sau transcriere, nefiind vorba despre mEtodologie, chiar dacă termenul mItodologie se joacă şi în acest sens), Gilbert Durand pledează pentru o traiectorie intersectată a celor două sfere de influenţă cognitivă a lumii. După cum toată lumea bănuieşte, el acordă un loc aparte cercetării imaginarului ca No Man s Land, dar cu structură decriptabilă.

Revenind la sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, vizibil în ultima vreme este un sindrom pe care l-aş numi Alice in Wonderland (sindrom de care eu însămi sufăr vizibil, fără să regret deloc acest lucru, chiar dacă îmi obstrucţionează viaţa socială şi cotidiană). Iar acest sindrom vesteşte şi conţine o revrăjire a lumii cu orice preţ. În acest sindrom intră, de pildă, la nivel de escrocherie, invazia de parapsihologi, clarvăzători, chiromanţi, care îşi oferă serviciile de ameliorare a vieţii celorlalţi în toate ziarele cu reclame; în acest sindrom intră vastul ansamblu publicitar de care cu toţii avem parte şi cu care suntem bombardaţi zilnic; dar tot aici intră şi avalanşa unor serii de megafilme în genul Matrix, Stăpânul Inelelor, Harry Potter, care sunt la limita imaginarului ofertant, deşi, uneori, ingenios confecţionat. Există, însă, alt soi de filme pentru gurmeţi, de tipul Big Fish de Tim Burton sau Tideland de Terry Gilliam sau The Science of Sleep de Michel Gondry sau my favourite David Lynch şi filmele sale ultime, chiar dacă Inland Empire este ratat (dar Lost Highway şi Mulholland Drive sunt grozave) – iar acestea toate pledează pentru revrăjirea lumii, deşi în acelaşi timp înfăţişează şi o îmbolnăvire a realităţii. În ultimul caz, însă, fantasmele şi fantezia decriptează soluţii de înţelegere a lumii în toate volutele ei, scopul fiind unul gnoseologic, inclusiv prin revelaţia formelor de manipulare a realităţii. Avem de-a face fie cu scorneli epice revelatorii predate ca tehnică de viaţă, fie cu variantele suprapuse sau ciornele unei realităţi care alunecă şi se metamorfozează oricând şi oricum.

Am reluat aici un text mai vechi publicat acum patru ani, pe care l-am reprelucrat întrucâtva. L-am reluat, întrucât am tot fost chestionată în ultima vreme despre cum mă împart eu (creator şi uman) între realitate şi fantezie. Iată aşa mă împart: mă sălăşluiesc mai mult în a doua zonă, fiindcă mi-e mai bine şi cald acolo. Ce-i drept, însă, ar trebui să îi las pe ceilalţi în pace şi să nu mai trag de ei să vină aici, în sălaşul acesta (va fi fiind sălaşul alb sau cel negru din Twin Peaks, who knows?).

Entry for May 06, 2008

Mai 6, 2008

Adicţie

Mi-au plăcut întotdeauna poveştile: fie că le aud într-o cafenea plină de fum şi zgomote (deşi nu mai rezist deloc la fum), fie că mă aflu într-un loc paşnic şi intim, între prieteni, fie de sărbători, fie de nesărbători, oriunde ar fi să fie şi oricum, bine este. Mă fascinează poveştile dintotdeauna: şi când sunt relatate în grabă, cu patimă, şi când sunt spuse cu lentoare ritualică şi cu parfum de epocă. Sunt atât de adictă la poveşti încât din pricina lor aş putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred că mi-ar ţine şi de foame şi de sete; şi nu o spun doar metaforic.
Nu doar la români, ci la destule alte popoare, există un duh povestelnic, o aplecare specială spre naraţiune. O mâncărime de a vorbi cu tâlc şi de a rosti epic totul: nu oricum, ci aromat, picant uneori; sibilinic, mănăstireşte şi paremiologic, alteori. Comic şi grotesc, altădată.
Am încercat să desluşesc adicţia mea faţă de duhul epic chiar într-o carte: în Nebulon. Există aici destule povestiri pe care le-am scris cu voluptate de mozaicar, conştientă de plăcerea mea de a povesti şi eventual de a fi ascultată. Dar mai cu seamă există o povestire intitulată 12 cămile şi 3 vulpi: iar în această povestire am imaginat chiar un magistru povestitor (arab) care o pune la încercare epică pe autointitulata sa ucenică naratoare (europeancă). Zilele acestea am simţit că aş dori să rescriu povestirea cu pricina sau să mă întorc în timp, dinainte de a o fi scris! Ce va să însemne aceasta?

Entry for May 05, 2008

Mai 5, 2008

Rockul simfonic, îngerii şi telefonul buclucaş


Ieri s-ar putea să fi fost ultima duminică pe care am petrecut-o în apartamentul unde locuiesc de 17 ani şi unde a fost bine, cu tot balamucul blocurilor comuniste şi postcomuniste. Iar ziua s-a petrecut aşa. Mai întâi că am scris iar la romanul despre îngeri, ascultând ritualic Within Temptation – până mi-am înnebunit vecinii, dar, finalmente, mi-am îmbolnăvit şi propriile-mi urechi: cred că am ajuns la oarecare saturaţie cu olandezii zburători şi cu rockul lor simfonic. Am mai făcut una alta, apoi m-am pus pe citit Orhan Pamuk, Cartea neagră. Şi în timp ce citeam, era seara deja, primesc telefonul buclucaş. E drept că mai primesc uneori telefoane ciudate sau năstruşnice de la oameni care vor să afle de ce scriu în general sau de ce scriu despre lucrul cutare şi nu despre celălalt sau care cine ştie ce alte întrebări îmi pun; ciudate, nesărate sau insolente etc. Ei, bine, telefonul de acum suna aşa: era un domn care voia să ştie cum stau lucrurile cu poezia. Voia să ştie în absolut, după cum mi-a precizat de la început. De câte soiuri este poezia? Dacă există o reţetă absolută. Dacă şi dacă. Cei care mă cunosc deja, ştiu că teoria mea de (ca) poetă defineşte trei tipuri de poezie: poezia cerebrală (raţională), apoi cea a inimii, cum o numesc eu (poezia simţămintelor, aceasta poate fi inclusiv mistică, a se vedea imnurile Sfântului Ioan al Crucii) şi în al treilea rând poezia viscerală, zisă şi a măruntaielor (eu cu aceasta votez). Uneori, cele trei se combină şi nu sunt de sine stătătoare. Se mai adaugă aici, cu steluţă, poezia scrisă prin tehnici înrudite cu transa, delirul, suprarealismul etc. (şi cu aceasta votez). Alteori, există şi geneze incomprehensibile ale textelor poetice: poeme transmise parcă mediatic de la mii de kilometri, în care poetul este doar un fel de conductă şi de tunel, utilizând, s-ar zice, cuvintele altcuiva. Vocea de la capătul celălalt al telefonului era categorică: voia să ştie ce este poezia în absolut, cum se produce (şi reproduce, hiha!) ea. Cuvântul absolut a fost folosit de nu ştiu câte ori. După ce am explicat întrucâtva, dar omul rămăsese obstinat la capăt, am întrebat mânioasă şi sătulă: dar cine vă credeţi dumneavoastră, Dumnezeu? Nici măcar nu-şi spusese numele, iar eu am uitat să îl întreb, prinsă în vâltoarea interogaţiilor. După ce l-am întrebat dacă se crede Dumnezeu, am salutat în viteză şi am închis. Apoi m-a pufnit râsul. Numai atunci m-am gândit că fusese, cu siguranţă, o farsă.

P.S.:

Tot în această duminică împănată cu bucle şi răsuceli am aflat că Akhenaton (Amenhotep al IV-lea), cel mai complicat faraon de odinioară (de care şi eu sunt fascinată, din când în când), reformatorul religios identificat de Freud, cu Moise, iar de alţi analişti, cu Oedip, ar fi fost, de fapt, hermafrodit sau chiar femeie, de aici creştetul său lunguieţ şi şoldurile sale late…
Şi am mai aflat, de asemenea, de la o musafiră mesmeică, următorul lucru: că există un site portughez unde doritorii pot divorţa electronic în 4 minute…
Iar azi dimineaţă am dat cu obstinaţie sfaturi şamanice pe blogul unui raton, de parcă aş fi fost cel puţin vrăjitoare specializată pe poţiuni descuietoare de sălaşuri mentale…