luminiș

Firește, când luminișul de zărește din hruba de pământ și frunze putregăite, simți aproape firesc că e o ieșire din lume și că, undeva, e locul tău ascuns, departe de toate. Dar, în același timp, te gândești lucid că totul seamănă cu o decorporalizare forțată, silită de împrejurări și că, acum, iată, nici cuvintele, nici senzațiile, nici chiar amintirile nu vin într-ajutor. Și, atunci, unde te afli, de fapt, prin ce zonă a vieții tale și a felului în care ai căzut din lume sau te-ai ridicat din ea și ai pășit mai departe?! Unde ești tu, nu făptura în carne și oase, ci făptura din zgârciuri mentale, cu tumultul ei, dornică să de resfire și să se topească și cu destule alte ingrediente de destrămare și de refacere în același timp. Te mai afli tu undeva în așa fel încât să ajungă la tine sunetele și dansurile celorlalți? Mai ești tu un cuvântător și un auzător?! Simțurile tale sunt încă vorace?! Prea multe întrebări de duzină și prea multe resturi. Poate că doar luminișul prin care te zărești ca printr-un ochean mai contează și felul în care el se strâmtează ca o rufă, strângându-te înăuntrul lui ca să te cuibărească și să te împingă din nou în lume, fie că vrei sau nu.

stalker

Cum este, oare, să te afli într-o clădire pustie, umplută cu nisip, cu dune vălurite din care iese, ca dintr-un horn prăbușit, angoasa?! Și, totuși, ceva acolo, în acel tumult zvârcolit, te face să te simți în tihnă, ca și cum angoasa ar fi devenit deja epidermă obișnuită sau ca și cum ea, neliniștea, s-ar fi cumințit prin uzură. Și-atunci nu mai rămâne decât să te uiți în urmă după ea, să o privești cum se strecoară după tine, dar cum nu vine să te atingă, ci stă mereu în spatele tău, ca umbra sau, mai exact, ca o lipitoare care s-a înălțat la cer. Dar poate nu e vorba de angoasă și nici de sora ei mai mică, neliniștea, ci doar de sfânta melancolie, de molusca sentimentală de care nimeni nu scapă. Undeva la margine (în față ori în spate ori în lateral) stau ghemuite bucățele din viața ta pe care le cureți, le șlefuiești și le așezi în mozaic. Când mozaicul e gata, dunele de nisip văluresc liniștite, fără niciun pic de violență. E liniște, e dimineață ori seară, e noapte ori lumină. Tu ești aici ca o luntre, dinspre ceva spre altceva și totul pare mult mai simplu decât pe vremea când aveai cuvinte. Acum că le-ai îngropat prin buzunare ori le-ai cusut în vreun sac ești liber de-a binelea. Adevărul este că nu am nimic împotriva melancoliei.

stările psihopompe

Stările psihopompe te fac să te percepi o punte între lumi: aici și dincolo, acolo și dincoace. Pielea unei fotografii are uneori puterea că se lipește nu doar de ochiul obișnuit care vede, ci și de degete, de gură, de urechi ori de nas chiar. Poți mirosi o fotografie, ca pe o bucată de carne, pâine ori altceva cu gust și palpare de materie, cu fibre. Pentru mine, câinele din fotografia-polaroid făcută odinioară de Andrei Tarkovski și folosită în „Nostalghia” e o imagine psihopompă, călăuzitoare. Ceva din această imagine are forța de a cataliza o formă (fie și doar simbolică) de metanoia. Iar cine are norocul de a trece printr-o metanoia, poate să se rupă relativ ușor de lumea noastră, fără să moară ori să dispară fizic. Sfinții stâlpnici de odinioară știau că stâlpul pe care se cocoțau mucenicește ca să uite de lume era un medicament al ataraxiei sănătoase. Un soi de stâlp al levitației mereu amânate, dar prezente ca adulmecare și introiecție. Fie că este vorba de un câine căzut în lumea noastră de jos în sus, fie că este vorba de o levitație refulată, stările psihopompe sunt ca niște batiste de mătase pe care e picurată acetonă discretă, Cine le adulmecă, lasă vremurile în urmă și așază după paravan (ori glasvand) lumea vizibilă.

nostalghia

O fografie despre limba pierdută e o icoană despre trădarea pe dinăuntru (când hainele nu au cum să ascundă goliciunea decât pe sfert). În gâtlej e multă uitare, adesea. În gâtlej, apa rece usucă vorbirea, iar poemul se stinge. Când voi vorbi iar despre limbă va trebui să o curăț pe cea veche de scame și pielițe. Scamele cad de jos în sus. Iar pielițele sunt ca niște piulițe. Nu mă joc aici cu niciun cuvânt care sună altfel sau sună exact așa cum sunt obișnuită să sune. Nu mă joc cu vreo vocală în plus ori în minus. În gâtlej apa rece usucă vorbirea, iar, uneori, usucă și respirația din care ies literele ca limfa la vedere.

limba nouă-veche

Când eram mică am crezut că sunt o piele cuvintele. Tatăl meu îmi vorbea despre blana de lup care ascunde lucruri fatale – oameni preschimbați, jivine spăimoase și tot așa (peste mulți ani, tocmai lupii de care mă temusem în copilărie, aveau să-mi devină prieteni buni de călătorie mentală și literară – lupii argintii). Iar eu confundasem blana de lup cu felul în care funcționau cuvintele. Am văzut, pe la zece ani, o piele scorojită de șarpe, deja fărâmițată în pulbere, și mi s-a făcut greață. Eram pe un drum de pădure (la Hoia, cred)., iar pielea aceea lepădată de șarpe mă amuțise. Asta era tăcerea. Mai târziu, am crezut că sunt oase cuvintele: tari, curățate de zgârciuri, dar cu măduvă (fie ea chiar pietrificată). Imaginea oaselor m-a însoțit o vreme până am ajuns la lumea lichidelor. Apoi am trecut prin etapa limfei și a sângelui și am tot confundat cuvintele până m-am săturat. După ce am ieșit din stările solide, lichide, gazoase, m-am limpezit. Astăzi știu că sunt ce sunt cuvintele, fără vreo altă metaforă. Nu e nevoie să le compari cu ceva sau altceva. Nu e deloc nevoie să le găsești înrudiri ori deosebiri legate de alte ingrediente ale vieții (și morții). Așa cum am mai spus și altădată o limbă nouă este întotdeauna o limbă veche.

Aș vrea să știi că nu e noapte în care să nu mă tem de Hristos din ceilalți dar nu e nici noapte în care să nu știu că fiecare va învia pe jumătate chiar și eu voi face la fel deși am fost toți apostolii și Mariiile toate.

șotron

Jucam șotron pe un desen în asfalt care înfățișa de fapt harta țării mele. Eram matură (ca vârstă și minte), dar fetiță ca înălțime și chip. Jucam șotron, dar eram absentă și izolată de lume. Înăuntrul visului am priceput brusc că era ceva în neregulă, fie cu țara în care locuiam, fie cu jocul de șotron și cu entitatea mea hibridă. Era de parcă țara mea murise de curând sau era moartă de mai multă vreme; apoi era ca și cum sufeream de o boală șotronică, iar jocul era o amintire tainică. Între harta țării și jocul șotron se găsea un pod de ficțiuni neliniștitoare.

Bookart în română-japoneză

Yoshiro Sakamoto, prieten și traducător japonez, a confecționat o Bookart, pornind de la California (pe Someș). Ciudata carte manufacturată (într-un caiet cu fluturi pe copertă) conține fragmente de citate în limba română și replica lor în limba japoneză, plus fotografii de tip acuarelă, făcute pe malul Someșului din urbea clujevită, pornind de la questa topografică din California (pe Someș). Nu mi-aș fi închipuit niciodată că a mea Californie someșană ar putea rezona cu limba japoneză, dar iată că acest lucru s-a întâmplat.