Anul trecut, la sfârșit de noiembrie, niște tineri atârnaseră de podul Elisabeta, din Cluj, un anunț luminos care suna așa: Mi-e dor de tine (anunțul a stat acolo până la trecerea dintre ani). La final de noiembrie 2019, pe același pod, atârna un răspuns luminos la anunțul de acum un an. Răspunsul de acum eu l-am văzut în timp, gestionat sentimental, dar colectiv (în stil fast food, pe potriva vremurilor).
Mulțumesc, Cornel Mihalache, pentru această istorie concentrată filmic a României la final de secol XX și început de secol XXI, inspirată de poemul meu Scrisoare către un prieten și înapoi către țară.
Marți, 19 noiembrie, la ora 16.30, la Muzeul Țăranului Român: “Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – MANIFEST” de Ruxandra Cesereanu Un poem dramatic foarte special care mi-a dat ghes unui ”recitativ filmic”, unor imagini sonore în cadrul unui eseu despre Țara noastră. Acum la 30 de ani de la ce va fi fost. Cu: Mara Opriș Sunet: Valentin Bartolomeu, Radu Paraschivescu Postprocesare sunet: George Craioveanu Recuziter, best boy: Marinică Cerchez, Costumieră: Elena Cerchez Asistenți imagine: Grig Stoica, Alex Bengescu, Vali Ciolan Elemente de scenografie: Raluca A. Chelaru, producție: Marius Flonta Producător: Diana Dumitru Producător coordonator Casa de producție TVR: Demeter Andras Istvan Mulțumiri: Tudor Chirilă, Casa Vlăsia, Pr.Cristian Deheleanu Imagine: Dan Constantinescu jr, Mihai Covrig, Andrei Țoneș, Montaj: Roxana Elekes Un film de Cornel Mihalache “Cum să-i spun acestui produs audiovizual? Nu știu. One woman show. Teatru tv. Film documentar. Poem dramatic. Eseu cinematografic. Clip. Câte ceva din toate, și pentru că rulează pe ecran și mare și mic, să-i spunem FILM. Oricum este o istorie subiectivă a ultimilor 30 de ani. Cornel Mihalache.
Iată trailerul filmului :
Alunec pe computer în șir indian,
sunt de toate vârstele deodată,
mărgele desprinse și păstrate într-o cutie găsită în sertar
(o altă cutie de fapt) printre foi scrise cu cerneluri diferite,
uneori am părul lung, de obicei scurt,
fotografiile curg deodată cu anii inscriși cuminte pe computer
în foldere galbene, în jpg-uri cu șapte sau opt numere
greu de ținut minte,
unele dintre ele sunt deja pe google, le găsești prin mozilla
și le trimiți cunoscuților prin we transfer
sau le postezi direct pe fcb în albume comentate,
e un slide-show al vieții de care nu puteam să știm
când aveam aparate simple de fotografiat în carcase de fier
ori dreptunghiuri cu baterii care se epuizau în viteză,
poze alb-negru, color ori sepia,
fandacsiile lucrate pe computer în sunscreen, sahara,
icarus, zeke, arctic, burlesque ori napa,
slide-show, o rodie cu 365 de semințe
pe care le strivesc între dinți o viață întreagă, cu încetinitorul.
Poetul, prozatorul și prietenul Emilian Galaicu-Păun a scris și schițat un vitraliu despre autoficțiunea mea, TRICEPHALOS, ediția a treia:
https://moldova.europalibera.org/a/ruxandra-c…/30166970.html
Salutat cvasi-unanim la apariţie drept „o carte ciudată (…) senzaţională, excepţională” (Ionel Bota), „una extrem de pretențioasă [ce] conjugă picarescul cu incursiunile în tărâmul subconștientului și exotismul cu relatarea unor experiențe inițiatice” (Andrei Terian), „exultând de sincerități și cruzimi egofile, dar și de un ludic pufos, malițios, melancolic și auto-persiflant uneori” (Dan C. Mihăilescu), şi care „poate trezi invidie chiar și celor mai îngâmfați autori” (Dan Stanca), bref „un roman-experiment reușit, (…) Bildungsroman insolit pentru experimentul literar românesc feminin” (Marius Miheţ), romanul Tricephalos de Ruxandra Cesereanu a ajuns la cea de-a treia ediţie, Cartier, 2019, şi mi se pare, ca la prima lectură, „mustind de poezie gata să țâșnească, îndrăzneț și nerușinat pe alocuri, încântat de propria îndrăzneală și degustându-și nerușinarea cu delicii evidente” (Irina Petraş).
Nici gând să repovestesc cartea – i-aş spulbera tot farmecul! – sau să încerc a o „fixa” în vreo formulă critică memorabilă; cum însă le plaisir du texte se cere împărtăşit, voi cita trei mici fragmente, in crescendo:
„Dragostea şi moartea erau împletite precum cozile mele de păr. Căci eram vie ca iubită, eram femeia bărbatului meu, amantă la trup, suflet şi inimă, dar eram moartă ca mamă a unui fiu niciodată conceput. (…)
Nu făcea dragoste prea des tocmai pentru a ne putea umple unul de altul, fără a ne sătura vreodată. Uneori aşteptam goi, fără scop, fără să ne atingem, pregătindu-ne astfel pentru o îmbăiere carnală totală. Amânam intenţionat dragostea trupească, îmbiindu-ne după ce o golisem de orice gest. Era o castitate amăgitoare, care ne asmuţea, dar ne şi cruţa. (…)
Sexul femeiesc sau uterul, aşa cum le confundam eu în adolescenţă, aducea cu o lume dispărută, o Atlantidă melcoidă, hidos-sublimă, o scobitură astral-râncedă, o sferă diamantină cu gingiile lucioase de lichioruri tari, o demonie a mucozităţilor, o cutie muzicală misterioasă în anarhia sunetelor, o lepră stacojie şi cleioasă, un crater meduzeic. (…) O diademă lichefiată de dorinţe încinge pântecul. Zorii sunt fosforescenţi aici, la fel miezul nopţii care se naşte din vârtejul mareelor.”
Şi n-am făcut decât să smulg câteva clipe – „verweile doch, du bist so schön!” –, în tot atâtea fraze, din cele 1001 de nopţi ale romanului (erotic?!) trăit în scris de autoare „la cea mai înaltă ficţiune”.
Am avut reverii de pe la șaisprezece ani cu Woodstock. Începusem deja să ascult Pink Floyd (câteva albume de top – Meddle, The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here), cântam la chitară, cu colegele și prietenele de liceu, din Janis Joplin și Bob Dylan, știam câte ceva despre chitara magică a lui Hendrix, dansam blues pe Angie de Rolling Stones și pe July Morning, hitul trupei Uriah Heep, dansam mai ritmat pe vreun hit de Deep Purple ori Led Zeppelin (chiar dacă ne zbânțâiam și pe muzică disco – Abba ori Boney M erau la modă). Zdrângăneam la chitară și destulă muzică folk autohtonă – Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Valeriu Sterian, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Mircea Bodolan, Marcela Saftiuc și alții. Profesorul nostru de biochimie din liceu ne trimisese la documentarul The Last Waltz cu turneul trupei The Band (după ce ne adusese la curs să ascultăm pinkfloyidianul album The Wall) și de acolo aflasem de Joni Mitchell, Neil Young, Eric Clapton, Neil Diamond și alții. Reveriile mele acute erau, însă, legate de hipioți și de fenomenul hippy și de orice avea legătură cu aceștia și cu festivalurile rock. Cred că sufeream de bovarism avant la lettre (adică înainte de a-l citi pe Flaubert)! Voiam să port blugi, cămăși largi bărbătești, tricouri inscripționate, cercei foarte lungi etc. Dar adevărul e că despre The Doors, Santana, Grateful Dead și mai ales Ten Years After ori The Who am aflat doar de la Corin, inițiatorul meu și în Van Der Graaf Generator. Iar despre Jefferson Airplane am aflat singură, mult mai târziu. La fel despre Nicu Vladimir (doar în postcomunism, când era deja pierit).
Pe când aveam doisprezece ani, mama mă dusese la ultimul concert al trupei Phoenix, la Sala Sporturilor din Cluj. Fusese ceva acolo, un aer altfel decât în restul României, o libertate pe furiș și cumva la chindie. Am fost și la cenaclul Flacăra, în prima lui fază (tot la Sala Sporturilor); din fericire, nu îmi aduc aminte de flecăreala lui Adrian Păunescu, ci doar de cântece.
Cu toată panoramarea asta muzicală vreau să spun că simțeam limpede ceva la cei șaisprezece-șaptesprezece-optsprezece ani ai mei: trebuia să mă fi născut mai devreme, trebuia să fi avut norocul să pot plonja în lumile psihedelice acolo unde se găseau ele, în teritoriile Americii. De la simțământul acesta am început să caut substitute ale Woodstock-ului (și Monterey-ului). Mai întâi a fost, în mod natural, festivalul de rock de la Costinești, din 1981 (mai ales că aici m-am împrietenit și cu un grup mare de hipioți din București) – era în prima mea vară de studentă și de relativ vagabondaj, întrucât plecasem la mare, fără părinți. Taifasurile cu hipioții (despre yoga, Mircea Eliade, rock progresiv și altele) dar și pățaniile cu ei mi-au arătat că nu doar psihedelismul în vogă, ci și o stare de tip lasă-mă să te las, je m’en fiche etc. Dar ceva a rămas aromat de atunci, o atmosferă șamanică oarecum, deși fără vreun șaman stalker. A urmat apoi festivalul de jazz-rock de la Craiova, în 1982, unde am cântat și eu pe scenă, împreună cu prietena mea chitaristă Dana (Ardeleanu), iar Johnny Răducanu ne-a chemat empatic la sfârșit ca să ne dea sfaturi pentru o carieră în domeniu (hiha!). Am avut asemenea emoții încât mi-am jurat că nu voi mai urca niciodată pe vreo scenă să cânt (și așa a fost).
În postcomunism, am ascultat muzică mai mult acasă, după ce Corin și cu mine ne-am consolidat destule colecții. Totuși, festivalul clujean Jazz in the Park mi-a dat de mai multe ori senzația de Woodstock sau măcar semi-Woodstock reînviat.
În 2017, zărisem o fotografie de Pierre Hart, cu o fetiță (de vreo 4-5 ani), cu pantaloni evazați și părul lung, stil flower power. Fotografia aceasta a avut efect proustian: aș fi vrut să pot dansa și eu în direct la Woodstock, fără neșansa de a trăi într-o țară comunistă. Din pricina aceasta, când am zărit fetița din fotografie, am concentrat în ea toată tînjirea mea de odinioară, toți jeanșii, toate cămășile bărbătești (pe care le-am purtat), toți bănuții atârnați în păr, toate mărgelele, lănțișoarele din piele, brățările din aluminiu încovrigate în jurul gleznei drepte, toată pinkfloydeala (hoinăreala, peregrinarea boemă), cu părul semi-arzând (e o metaforă, desigur), cu melodii gâlgâite, cu strigări și frenezii, dar și cu tăceri yoghine, ehei! O epocă întreagă, prinsă în mersul acestei fetițe care era o franțuzoaică și nu o americancă, dar nu mai conta defel. Pantalonii ei evazați și sarafanul erau niște poeme scrise cu cerneală invizibilă. Estimp, pe malul Someșului, de câțiva ani încoace, festivalul Jazz in the Park devenise una din marile bucurii ale verii pe râu (mă refer la concertele de pe plaja din cartierul Grigorescu, deși acestea au fost absente în 2019).
Am gustat din fantasmele mele psihedelice legate de festivalurile de la Monterey și Woodstock când, în 2017, am ajuns la San Francisco, iar acolo am avut șansa să văd ampla expoziție omagială The Summer of Love Experience: Art, Fashion and Rock & Roll (găzduită de Muzeul De Young). Ne-am răsfățat aici, Corin și cu mine, prin odăile psihedelice ale retrospectivei, înțesate de lumini stroboscopice și de afișe retro (autentice), de vestimentații stridente (aproape suprarealiste, uneori), de fotografii de epocă și documentare avangardiste experimentale, de artefacte bizare (dar simpatice). Ne-am bucurat mai ales de vizitatorii vârstnici pe care i-am întâlnit și care erau, după efuziunile lor, foștii participanți de odinioară la mișcarea flower power Summer of Love.
Când am publicat romanul meu frescă despre comunism (Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013, 2015), am strecurat într-unul din capitole și o sinteză narativă descriptivă despre Woodstock, punând-o să fie reveria unui student care participa la mitingul-maraton din Piața Universității 1990 și care simțea că Golania e și un fenomen flower power întârziat, chiar dacă marca sa civică era anticomunistă (invers decât în Occident). Am republicat de curând (cu comentarii) o parte din această reverie inserată în Un singur cer deasupra lor în revista Dilema veche, în numărul dedicat celor cincizeci de ani aniversari ai Woodstockului (18-24 iulie 2019), coordonat de Marius Chivu.
În august 2019 se profețea că vor fi vreo trei zile aniversare chiar la Woodstock, unde veteranii vor încerca să ajungă. În ce mă (ne) privește, pentru mine și Corin festivalul Electric Castle a fost micul nostru Woodstock clujevit, adaptat la împrejurări, datorită concertului fain (aniversar) pe care l-a dat Florence + The Machine (anticipați de o altă trupă indie, The Vaccines). Ansamblul și conceptul Electric Castle m-au cucerit din câteva pricini: instalațiile digitale interactive au fost speculative și ludice în chip inteligent (destul de variate și pentru toate gusturile); platourile (teritoriile) în care a fost segmentat Electric Castle a asumat o gamă nuanțată și iscusită de carpe diem și dolce far niente adaptat la vremurile de acum. Reveriile retro puteau fi intuite și trăite (dincolo de explozia digitală și postmodernă a câtorva spații) – a se vedea toposul plajei aproape hippie, grădina cu podețuri și arabescuri din baloane și plastic, morișca de panoramă asupra întregului spațiu alocat festivalului, aruncătorul de oameni în cer (o catapultă pentru cei care doreau adrenalină sporită), multele terase cu specificul lor culinar, stroboscopiile fanteziste ale unor încăperi, cada psihedelică (dotată cu bile), experimentele fotografice gratuite. Dar cel mai captivant lucru a fost umanitatea cromatizată spectaculos, carnavalul de vieți și intepretări, vestimentațiile șic, coafurile stridente (de parcă ar fi fost un concurs de art design), accesoriile zăpăcitoare, unghiile bijuterite năucitor, machiajele uluitoare, încălțările halucinogene de-a dreptul. Și mai ales frenezia celor aflați la Electric Castle de a fi împreună într-o împărtășanie sonoră și vizuală, distribuită pentru toate generațiile și stilurile. Long Live Electric Castle!
(versiune a unui text publicat în revista de cultură Steaua, nr 8 / 2019)
Mesmeea Cuttita's Blog 