Archive for Septembrie 2010

crocodilul alb

Septembrie 30, 2010

A fost odată un crocodil alb care stătea nemișcat în Acquarium la New Orleans. La început am crezut că era de plastic, întrucât nu îmi închipuisem că există crocodili albi. Dar el a clipit din ochii bulbucați (așa cum au toți crocodilii), ca să pricep că era viu. Viu și plictisit, viu și somnolent, viu și obșinuit cu statutul lui de VIP în Acquarium. Stătea ca un ardelean (ihi – sic!), doar stătea/ședea pe prispa din acvariul său uriaș. L-am fotografiat cu destule temeri să nu îi fac vreun rău. Dar lui nu i-a păsat defel. Fiindcă era un crocodil alb.

Anunțuri

rochia nr. 2

Septembrie 27, 2010

Am mai vorbit aici pe blog despre gâsca de diamant. Iat-o acum, în splendoarea ei, vestimentată de talentatul și regretatul (sinucigaș) Alexander McQueen! Pe lista rochiilor mele preferate, rochia Gagaledei este a doua, după rochia Madonnei din videoclipul Frozen (da, frivolitatea este la ordinea zilei, iar eu nu fac excepție de la regulă, închipuindu-mi că este vorba despre o frivolitate estetizantă ori măcar … teoretizantă, hah!). Cu așa o rochie și cioara este încântătoare (de altfel, mie ciorile îmi sunt simpatice, iar lui Cioran știu sigur că îi plăceau ca portbonheur, sic!). Încă mai caut locul 3 în topul rochiilor exultante, angoasante și reflectorizante! Ar putea fi rochia roșie de la New Orleans (2009), hmmm, ar putea fi! Cele mai grozave femei vârstnice pe care le-am zărit vreodată au fost fie la New York, la coadă la Frick Collection (o minunăție de muzeu privat), fie la Paris, în Montmartre: niște doamne (cu siguranță bunici ori chiar străbunici) îmbrăcate elegant și delicat, cu un bun gust interior și exterior, totodată, încât ar fi stârnit gelozia designerilor în top. Oare de ce nu le trece prin minte acestora să facă o paradă de modă cu cele mai frumoase bătrânele de 70-80 de ani, întrucât cu siguranță există așa ceva. Numai eu știu două doamne în etate, care încă au părul lung până la șolduri, purtându-l fie în cosițe strânse deasupra capului, fie într-un coc subtil și cochet (departe de cocul de matroană-komisăreasă al liderelor comuniste, să fie limpede!).

P. S.

Voi scrie în zilele ce vin despre aventura neworlineză din acest an. Am de descărcat vreo 200 de fotografii și câteva filmulețe.

creole-arabesque-transylvanian-moldavian

Septembrie 21, 2010

GOLD MINE SALOON

701 Dauphine Street

(504) 586 – 0745

New Orleans

Dear Friends, Bards, and Professional Human Beings All,

17 Poets! Literary & Performance Series and the Romanian Cultural Institute proudly present…

1001 NIGHTS NEW ORLEANS STORYTELLING FESTIVAL:

Two nights of Creole Arabesque & Transylvanian-Moldavian Fascination

Wednesday, September 22, 8:00 p.m.

featuring guest writers & poets Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Odagescu, Marius ConkanBill Lavender, R. Moose Jackson, James Nolan and DeWitt Brinson

Thursday, September 23, 8:00 p.m.

featuring guest writers & poets Andrei Codrescu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Dave Brinks, Jessica Faust-Spitzfaden, and Kip Cairo.

EVENT PROLOGUE: Sheherezade, the medieval storyteller, told stories for 1001 nights in order to save her life from the cruel sultan Sharyar, who married a virgin every night and had her killed next morning. Only Sheherezade’s stories could stop him from his murderous insanity. The 1001 Nights Storytelling Festival and its participants are out to prove that the 21st century is the new Oral Century. They believe that New Orleans and Transylvania are the places where Sheherezade 2 is going to offer a new model for survival through storytelling. The events will center entirely on the human voice and imagination.

The Transylvanians will unveil sequels to the 1001 Nights in English translation, some of them interpreted by New Orleans actors, surprise musicians and dancers, while the New Orleanians will unveil accounts of unmerciful fabulosity.

Also featured in this festival — A meeting of Two-Continent Imaginations: Corin Braga, founder of The Center For Imagination Studies from Cluj, Transylvania, and Confessor Emeritus of Abomination and founder of The New Orleans School for the Imagination Dave Brinks joined by collaborateurs Andrei Codrescu and Bill Lavender.

This festival is made possible by the Romanian Cultural Institute in New York and the Gold Mine Saloon, in collaboration with the University of New Orleans (UNO) – UNO Press and the Division of International Education.

(în imaginea de sus scena epico-lirică din Gold Mine Saloon, unde am citit în 2009 din Femeia-cruciat și Submarinul iertat – aceeași scenă unde se va desfășura acum, între 22-24 septembrie 2010, competiția epică pe temă șeherezadică între povestașii clujeviți, moldavi și niuorlinezi!)

So, see you later!

rețeta unei nopți și dimineți strașnice

Septembrie 19, 2010

Pentru cei doritori de o noapte muzicală și cinematografică relaxat-postmodernă și weird în același timp, și de o dimineață trezicioasă precum ciorba de burtă cu ardei iute și smântână din belșug, recomand cocteilul următor: mai întâi, până la miezul nopții, de ascultat într-un bar sau cafenea clujevite trupa de jazz Junetrip, având-o ca vocalistă pe (fluturașa, cum îi spun eu, fiindcă poartă mereu fluturi din pânză ori flori vii sau de pânză în păr) Cristina, bravă masterandă de-a noastră la Literatură Comparată, mai cu seamă cu două cântece cvasi-psihedelice, pentru care am făcut pasiune sonoră: Wonderland și Haos și cofeină. Apoi de vizionat trei filme calchiate după benzile desenate, în ordinea următoare – Immortel, Sin City și Dark City, iar, de la șase ori șapte dimineata un road-movie – Paris, Texas.

Se începe cu Immortel (mai ales dacă suntem fani ai albumelor de benzi desenate, în ton albăstrui, semnate de Enki Bilal – am zăcut mult și bine cu Corin, în lunile de vară din 2000, în marile librării pariziene, pe jos, la recitit seria mea favorită Corto Maltese – por el ingenioso hidalgo Hugo Pratt – și la descoperit seria compusă de Enki Bilal). Nu strică deloc să se înceapă miezul nopții lejer, cu povestea eugenică a unor zei egipteni coborâți în postmilenium ca să facă disciplină printre muritori și mutanți.

Apoi urmează Sin City, film ironic în grotescul lui cathartic și picant prin reducerea la absurd pe care o comite la nivelul violenței: parodia de Mikey Rourke și glorificatul autoironic de Bruce Willis alcătuiesc un tandem sarcastic (dar nu sunt de lepădat nici Benicio del Toro, într-un rol morbid, ori Clive Owen într-un rol dark-strong, plus bomboneaua Jessica Alba).

Apoi vine la rând Dark City care pipărează deja amalgamul cu utopie și antiutopie, punând ceva mai mult cerebelul la încercare, pe scara ierarhică a inteligenței (aici pot fi văzuți Kiefer Sutherland, Rufus Sewell și William Hurt). Pe tot parcursul se poate ingera un mic tort de bezele și ciocolată (am explicat rețeta pe www.bucatarescu.ro, așa că nu o mai fac aici; am dat indicațiile de facere și în volumul de rețete scriitoricești pe care îl strânge Irina P. – Varză à la Cluj se va numi; în paranteză fie spus tot aici am dat și rețeta tortului vrăjitoresc pe care îl pregătesc de obicei de Sânziene – la întâlnirea cu three-witches-from-clusium, și de Anul Nou). A nu se consuma decât Martini cu lămâie (pe parcursul nopții) și apă minerală, altfel este riscant intestinal. Cu pauze de 15 minute între filme, pentru o pipă, țigară ori ceai verde de iasomie.

În zori, celebrul road-movie al lui Wim Wenders, Paris, Texas, e numai bun pentru începutul zilei (de sâmbătă ori duminică), deși, pentru cine are la dispoziție, este de departe mai neliniștitor și mai provocator Until the End of the World, capodopera road-movie a lui Wenders.

De mâncat înainte de filmul lui Wenders pâine prăjită cu șuncă și cașcaval, plus o cafea turcească mare (fără frișcă), plus un croissant (adițional – cacao sau lapte cu banane). Garantez rezultatul major și o oboseală sănătoasă, dar stimulatoare creativ! A nu se sta în pijama ori în cămașa de noapte decât din greșeală ori din lene! Între filme se mai poate asculta și puțin Rolling Stones, just for the real of the real.

Don’t blame me, this is a movadiction and a little bridge to New Orleans 2010 … Oricum, la sfârșit pun și eu întrebarea: cum s-o fi ajungând la Shelby Beach?

Și pentru că nu am încă Wonderland și Haos și cofeină (dar Cristina a promis că le voi primi), ca să le pot posta aici, dau ca mâncare muzicală altceva (Placebo), pentru o trezire completă:

http://www.youtube.com/watch?v=0PAGb3Y2jKw

(a nu se comite o asemenea noapte și dimineață decât o singură dată pe lună, altfel nu garantez triumful!)

anti-chimbal (16). interogații

Septembrie 17, 2010

Julian Barnes pare să fie încă tot cuminte, tot mielușel, și totuși întrebările ascuțite puse de el încep să înainteze în text ca niște buzdugane moi deocamdată, care vor deveni tancuri cândva sau măcar săgeți. În cele ce urmează, el laudă mai întâi starea de îndrăgosteală, apoi o chestionează și reclamă verificarea ei. Să vedem.

Mai țineți minte acel paradox al dragostei, al primelor săptămâni și luni de Dragoste Pătimașă (din capul locului, cuvintele se scriu cu majusculă, ca în rețetă), care e totodată și un paradox al timpului? Ești îndrăgostit și ai ajuns în faza când în tine se dă o luptă între mândrie și teamă. Pe de o parte, ai vrea ca timpul să-și încetinească surgerea fiindcă, ai grijă să ți-o spui, e cea mai bună perioadă din viața ta. M-am îndrăgostit și vreau să savurez acest lucru, să-l studiez și să mă abandonez alături de el unei dulci toropeli; fie ca ziua de azi să nu se termine niciodată. Asta e latura ta poetică. Totuși, există și o latură a prozei, care nu îndeamnă timpul să treacă mai încet, ci dimpotrivă, îi cere să se grăbească. De unde știi că e dragoste? șoptește latura prozei, ca un avocat sceptic. Au trecut doar câteva săptămâni, câteva luni. N-o să-ți dai seama dacă e dragoste adevărată decât dacă atât tu, cât și ea o să simțiți același lucru și peste – cât să zic? – cel puțin un an; e singurul mod de a dovedi că nu trăiești o minciună gogonată și că nu comiți o mare greșeală. Treci prin perioada asta cât poți de repede, indiferent cât de mult îți place. Abia după aceea o să fii în stare să descoperi dacă te-ai îndrăgostit sau nu cu adevărat.

Ce-i drept, sunt de acord cu amestecul de poezie și prozaic în dragoste (și îndrăgosteală), fiindcă la urma urmei dragostea conține în ea mimetismul vieții cotidiene, chiar dacă acesta este filtrat lăuntric printr-o cu totul altă viață. Mr. Barnes cred, însă, că ne pregătește (confecționează) o grenadă de mână și încă nu știu exact cum și când o va arunca…

anti-chimbal (15). armura aruncată

Septembrie 16, 2010

Pasajul care urmează e lung, dar ciudat. Julian Barnes este blând ca un miel și renunță la tot ceea ce a cusurgit până acum. Încă nu e limpede de ce face acest lucru. Dar e sigur că nu se joacă și nu glumește, nici nu vorbește din vârful buzelor. E cât se poate de serios, chiar dacă nu neapărat grav și nu în mod necesar somptuos. Migălește pas cu pas niște gesturi emoționale. Sentimentalismul pare că nu-l mai deranjează. E un anatomist tandru, delicat, dornic de empatie. Lumea i se arată sub forma inimii și a dragostei. Hmmm, parcă nu-mi vine să cred! Parcă e ceva cusut cu ață albă: Mr. Barnes nu lasă niciodată armura deoparte. Și totuși acum și aici, J. B. e altcineva, e altul.

Ea [dragostea, n.m.] este centrul lumii mele. Armenii credeau că Araratul era centrul lumii. Însă muntele a fost împărțit între trei mari imperii, iar armenii nu s-au ales până la urmă cu nimic, așa că n-am să merg mai departe cu această comparație. Te iubesc. M-am întors acasă, iar cuvintele nu mai sunt însoțite de ecoul acela batjocoritor. Je t’aime (cu sifon). Și dacă n-ați avea o limbă prin care să articulați cuvintele sau un limbaj prin care să sărbătoriți evenimentul, ați proceda după cum urmează: v-ați încrucișa mâinile la nivelul încheieturilor cu palmele spre voi, v-ați lipi încheieturile încrucișate pe inimă (mă rog, pe coșul pieptului), după care v-ați deplasa mâinile spre exterior pe o porțiune foarte scurtă și le-ați deschide spre obiectul dragostei voastre. E un procedeu la fel de elocvent ca vorbitul. În plus, imaginați-vă toate modulațiile tandre care sunt posibile, subtilitățile sugerate de sărutarea articulațiilor, de suprapunerea palmelor și de vârfurile jucăușe ale degetelor ale căror pernițe cărnoase și striate poartă pecetea individualității noastre.

Însă palmele suprapuse perfect sunt înșelătoare. Inima nu are forma unei inimi, iată una din problemele noastre. Ne închipuim, nu-i așa, o structură precisă, compusă din două valve, a cărei formă codifică modul în care dragostea contopește două jumătăți, două entități separate, într-un întreg. Ne imaginăm acest simbol precis, colorat într-o nuanță puternică de stacojiu provenită și din felul cum circulă sângele prin mădularul întărit. O privire într-un atlas anatomic nu destramă vraja imediat; aici inima seamănă cu rețeaua metroului londonez. Aorta, arterele pulmonare stângă și dreaptă, arterele subclaviculare stângă și dreaptă, arterele coronariene stângă și dreaptă, arterele carotide stângă și dreaptă … totul pare elegant și bine determinat, o rețea solidă de vase cu program de funcționare non-stop. Ești convins că sângele circulă la timp și fără probleme.

Oare chiar curge sângele fără probleme spre și dinspre inimă? Sunt curioasă și eu de miza lui Julian Barnes care, după acest pasaj, descrie felul în care a făcut o disecție pe o inimă de bivol achiziționată de la măcelărie. Apoi s-a gândit ce mâncare să prepare (dar nu ne mai precizează care a fost opțiunea finală). Una din curiozitățile punctate de autor: după moarte, inima ia forma unei piramide! Uh, nu vreau și nu pot să mă las înșelată, fiindcă sunt sigură că Julian Apostatul pregătește ceva, o tornadă măcar…

tomnifor-tomnifob 2010

Septembrie 15, 2010

Văzut și revăzut celelalte filme ale lui Chris Nolan – Following, Memento, The Dark Knight (ultimul, cu Heath Ledger într-un rol grotesc bine lucrat, chiar dacă filmul este comercial, plin de stereotipii, prin urmare blamabil). Dar primele două sunt obsedate de malformarea temporală, de infinitezimalul spațial interșanjabil și de travestiuri lăuntrice bizare – de aici interesul meu pentru ele, ca pregătind, chiar dacă foarte vag și nedeslușit, Inception (va trebui să mă duc a treia oară, spre regretul celor care nu gustă filmul, ca să mă conving că nu m-am înșelat). Cum sunt acum într-o etapă de scotocire conceptuală și speculativ-manipulatoare a visului, Inception îmi ridică amical mingea la fileu. Am rătăcit puțintel prin Cluj cu un prieten, am fumat (pufăit, de fapt) la statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, am coborât la Muzeul Farmaciei. Am avut musafiri post-Elada, am râs, am gătit, am ciocnit paharele, am stat la taclale. Uneori m-am bucurat, alteori m-am întristat. Am simțit de pe terasă pentru întâia dată anul acesta mirosul frunzelor arse, am alintat rațele sălbatice aciuite lângă blocul nostru semilună (sunt vreo 11 veseloase și glăsuitoare, făcând giumbușlucuri ca mâțele), am citit, am obosit, am corectat. Am căutat casete pentru camera de filmat, am dat interviuri. Încetul cu încetul mă pregătesc pentru plecarea la New Orleans la festivalul de povestitori transilvano-moldavo-creol. Și am inițiat o nouă colecție de proză la editura Dacia XXI, colecție numită Stranioteka (proză underground)

anti-chimbal (14). sindromul spartan

Septembrie 13, 2010

Ceea ce urmează acum e un potpuriu de citate trunchiate și cusute de mine, ca să evit divagațiile (în afara dragostei ale) lui Julian Barnes. Doar punțile îmi aparține, croiala adică, altfel nu am adăugat nimic. Prin urmare:

Dragostea așa cum o înțelegem nu ne ajută să supraviețuim […] Cu toate acestea ne conferă individualitate și un scop precis. […] Nu avem nevoie de ea pentru extinderea rasei; mai mult, e chiar potrivnică civilizației ordonate. Dorința sexuală ar fi mult mai lesnicioasă dacă n-ar trebui să ne facem griji din cauza dragostei. Căsătoria la rândul ei s-ar dovedi mult mai directă – eventual și mai durabilă – dacă n-am sta ca pe ghimpi în fața dragostei, exultând când o simțim că apare și temându-ne mereu ca nu cumva să se risipească. Dacă studiem istoria lumii, includerea dragostei pare surprinzătoare. E o excrescență, o monstruozitate, o adăugare întârziată pe ordinea de zi. [… ] Tertulian a spus despre credința creștină că era adevărată fiindcă era imposibilă. Poate că dragostea este esențială fiindcă este inutilă.

Cred exact pe dos: dragostea ne ajută să supraviețuim, fiind chiar una dintre pârghiile principale ale supraviețuirii. Firește, am putea să supraviețuim și fără ea, dar ar fi o supraviețuire firavă, nătângă, leșinată, fragilă, ca vai și amar, nonenergetică, nondionisiacă (cititorul să adauge oricâte alte sinonime poftește). Ar fi o supraviețuire derizorie, sărmană. Mr. Barnes îi acordă, totuși, dragostei coronița cu lauri prin faptul că ea conferă individualitate (fiindcă, într-adevăr, suntem ceea ce suntem ȘI prin dragoste, suntem X ori Y ori Z, ȘI pentru că iubim, iar nu pentru că nu iubim)! Nu avem nevoie de dragoste pentru extinderea rasei? Adevărat, nu avem, sistemul de procreație (ridicat la rang de civilizație) se desfășoară și fără dragoste, nu depinde de dragoste. Nu reiese limpede, însă, ce vrea să spună autorul prin faptul că dragostea ar fi potrivnică civilizației ordonate: ori eu nu pricep ce vrea să spună, ori traducerea nu e corectă, ori J. B. e confuz. Durabilitatea și directețea unei căsnicii ar fi sporite, dacă nu ar exista dragostea, crede Julian Apostatul, iar ceea ce s-ar manifesta între partenerii unei căsnicii ar fi doar sexualitatea. La fel, sexualitatea ar fi mai onestă, dacă nu ar exista dragostea. Poate că este așa din punctul de vedere al unei igiene sufletești și mentale spartane (extreme), în care arunci la gunoi tot ceea ce nu înseamnă satisfacție sexuală (arunci la gunoi, adică, bucuria inimii, înflorirea sufletească, împlinirea cerebrală). Eu nu văd lucrurile astfel, dar pot să admit că J. B. vorbește din punctul de vedere al unei jumătăți necredincioase de omenire (să zicem) care se opune viziunii mele credincioase (este vorba de credința în dragoste, nu de credință în sens religios). Dar mi se pare injustă și caricatural-exagerată eticheta negaționistă aplicată asupra dragostei ca excrescență și monstruozitate. Dragostea e o tumoră, adică, o boală mortală, dacă nu e operată și depistată la timp (se deduce). Și când spune că dragostea e o monstruozitate, J. B. este un iacobin în pragul demenței verbale: a spune așa ceva înseamnă să arunci dragostea în arealul nonumanului, neomenescului ori anti-umanului. Desigur, exagerez la rândul meu, ca să iasă jocul de ping-pong și luatul la trântă.

La final, autorul îl amintește pe Tertulian. J. B. se referă la faimoasa afirmație Cred pentru că e absurd. Afirmația îndeobște cunoscută și trunchiată astfel a fost completată puțin mai târziu și explicată de Sfântul Augustin, iar ea sună cu totul altfel: Cred pentru că ar fi absurd să nu cred. Dacă Mr. Barnes ar fi cunoscut și adaosul explicativ augustinian, nu cred că i-ar mai fi ieșit joculețul de final în contextul demonstrației sale. Dacă ne îndoim de ceva că există, aceasta dovedește, spunea Sfântul Augustin, că tocmai prin existența îndoielii afirmăm existența acelui ceva și nu îl putem nega. Așa și cu dragostea.

anti-chimbal (13). ping-pong

Septembrie 10, 2010

Deci. Julian Barnes își construiește saga interogativă despre dragoste, chestionând aproape exclusiv ca să poată da răspunsuri negative. Are un stil construit de fals inchizitor, doar ca să se joace la masa de ping-pong atât cu cititorul, cât și cu el însuși. Măcar pentru că face acest lucru în chip provocator și inteligent trebuie să îi îngăduim, parțial, negaționismul și spiritul caustic tendențios, care ar merita câte-un liniar peste degete (dar lucrul acesta cred că îl fac chiar eu!). Atunci când cultivă o peripatetică relativ concentrată, stilul lui Barnes este rapid ca o rachetă cu fumigații, adică în rafale. Să-l ascultăm, prin urmare.

Să fie oare vorba despre o mutație utilă, care ajută la supraviețuirea rasei? [Firește, la dragoste se referă, n.m.] Nu văd cum. Să fi fost dragostea inculcată pentru ca războinicii, bunăoară, să se bată mai aprig, având undeva în străfunduri amintirea căminului care-i așteaptă, vegheat de flacăra lumânărilor? Peste poate. Istoria lumii ne învață că factorii decisivi dintr-un război sunt forma nouă a vârfului săgeții, generalul abil, stomacul plin și perspectiva jafului, nicidecum evocarea lacrimală a locului de unde ai plecat și căruia îi spui acasă.

În cazul ăsta, să fie dragostea un lux ivit pe timp de pace, la fel ca țesutul covoarelor? Ceva plăcut și complex, însă neesențial? O dezvoltare accidentală, consolidată prin cultură și tradiții, care întâmplător e dragoste și nu altceva? Câteodată asta cred.

Reiau și sintetizez: va să zică dragostea nu este o mutație de supraviețuire, ci un lux (dar unul neesențial) și un construct cultural (edificat printr-o tradiție sănătoasă). Termenul mutație mi se pare inadecvat în discuția de mai sus. De ce ar trebui neapărat ca dragostea să fie o mutație? Evident, doar ca Mr. Barnes să se poată război cu termenul mutație, care nu își are rostul și care e lansat tocmai ca să poate fi lichidat și aruncat la gunoi. Dragostea e un lux: sunt de acord, este un lux, dar unul esențial, nicidecum minor și pasabil. Cât despre țesutul covoarelor, nu-i ușor, decât dacă ești îndemânatic(ă) și răbdător/răbdătoare față de chestiunea timpului – iar îndemânarea și răbdarea nu le văd deloc ca pe niște defecte (în acest caz). Dragostea e un construct accidental, ivit din și prin tradiție, accentuează domnul Barnes. Dacă e prin tradiție, nu are cum să fie accidental, ci tocmai non-accidental, așa că aici J. B. se contrazice. La finalul pasajului citat mai sus, însă, autorul are o precizare elocventă: Câteodată asta cred. Câteodată. Deci nu întotdeauna, ci doar câteodată. Asta înseamnă că Julian Barnes nu este de acord și în consens cu propria lui teorie expusă mai sus decât foarte rar! Ceea ce-i dă câștig de cauză subsemnatei în pledoaria ei pentru dragoste. Dar luatul la trântă nu s-a încheiat încă, mai este, așa că to be continued

fragmente dintr-un interviu

Septembrie 9, 2010

M-am reapucat de serialul anti-chimbalic, dar e zurlie bătălia cu Mr. Julian Barnes (Apostatul). Așa încât, până mă reobișnuiesc cu ironia și cusurgeala auctorelui britanic în așa fel încât să îi pot da replica, postez niște fragmente dintr-un interviu recent pe care l-am dat pentru revista Corso, măcar pentru faptul că o parte din întrebări și răspunsuri au legătură și cu blogul mesmeic.

Ati lansat recent Angelus. De unde a venit muza? Cat ati lucrat la volum? A fost o carte dificila sau s-a lasat scrisa usor?

Muza a venit chiar de la îngeri (aceia ai lui Andrei Rubliov), dar și de la draci (aceia mucaliți ai lui Mihail Bulgakov), pe care i-am învălmășit până i-am năucit în stil Boris Vian și mai ales în stilul meu personal, sper. Am scris cu delicii la romanul acesta, chicotind eu însămi în timp ce scriam (uneori), sau problematizând excesiv (alteori). Am scris cartea la Cluj, dar și pe o insulă grecească (în Creta). A fost un pariu pentru mine să scriu acest roman. Sper că l-am câștigat.

Cum i-ati ales titlul?

Titlul a venit de la sine și a fost întru totul logic, fără vreo revelație. Am știu că vreau să scriu despre îngeri și că am fantezia necesară să fac acest lucru într-un chip inedit.

Ce simtiti dupa ce scrieti finalul unei carti?

De obicei mă simt de parcă aș fi ieșit dintr-un ospiciu, adică vindecată de neajunsuri. Acum, după Angelus, m-am simțit de parcă tocmai eu aș fi fost vrăciță, tămăduitoare a altora. Evident, mă simt luminoasă și capabilă să inventez lumi paralele, nu neapărat imposibile. Îmi place teribil să fac lucrul acesta. Parcă aș fi producătoare de ultraviață (adică nu doar de viață simplă). Mă simt regenerată și proaspătă. Și aptă să le fac mult bine și altora (sper să nu mă înșel).

Cat e vorba de “muza” si cat de perseverenta in scriitura dvs?

Muză, muze, muzoi, muziforă, muzifori – e vorba de mai multe tipuri de inspirație, nu doar de unul singur. În poezie, funcționez printr-un soi de semi-transă, căreia îi știu singură acul de cojoc în sens benefic. În proză, mă bazez pe o arhitectură de tip zigurat și pe o fantezie ieșită din țâțâni (atunci când este vorba despre lumi ficționale), sau pe fluxul inconștientului prins semi-rațional în insectar (atunci când este vorba despre autoficțiune).

Aveti tabieturi scriitoricesti? Va “obligati” sa scrieti in fiecare zi? La o anumita ora din zi? Intr-un anumit loc al casei?

Când scrii poezie nu e indicat să te obligi să scrii, fiindcă totul ar risca să devină o rețetă. Așa că atunci când sunt poetă nu fac așa ceva. Pur și simplu scriu când îmi vine să scriu și este urgent. Când scriu proză, firește că am o disciplină de lucru și îmi impun să fiu măcar zidăriță, dacă nu cumva constructor de adăposturi labirintice și complicate. Scriu cu tot felul de amulete în jur, în odaia mea persano-grecească: bețigașele parfumate fumegă, iar pereții exteriori sunt toți din geamuri, ca să fie lumină multă (sau întuneric mult!).

Tineti, constiincioasa, un blog de cativa ani. Ce v-a adus el, cu bune si cu rele? Cat timp va mananca pe zi?

Blogul e jucăria mea postmodernă (sau post-postmodernă). Mesmeea și mai apoi Mesmeea Cuttita și blogul ei alcătuiesc niste cărți electronice – acestea se vor găsi complete doar pe blog, niciodată nu le voi publica integral în format carte tipărită. Dar blogul mesmeic e și o formă de feedback dorit, care te ajută să găsești forme de comuniune minunată, uneori, cu ideile, imaginile, tânjirile ficționale ale altora. Am câțiva prieteni pe viață și pe moarte, cred, pe blogul mesmeios. Ne leagă nu internautica ori argonautica bloggardă neapărat, ci ideile, imaginile, cuvintele.

Le raspundeti comentatorilor de pe internet? Ce comentariu v-a “suparat” cel mai mult si care v-a surprins in mod placut?

Aproape întotdeauna le răspund comentatorilor. Refuz doar comentariile care vizează vreo imixtiune în viața mea intimă sau cele care sunt insolente în chip grobian. Sunt moartă după polemici și după diablog. Îmi plac în mod aparte comentariile care mă provoacă și vor să obțină sensuri variate de la textele mele, scotocindu-le în fel și chip.

Cum va intelegeti cu noile tehnologii? (Stiu ca tarziu ati abdicat tarziu la telefonul mobil, de exemplu) Ce credeti ca s-a pierdut din cauza lor? S-a castigat ceva?

Noile tehnologii sunt utile și au devenit loc comun, iar eu trăiesc acum și aici, adică în acest secol XXI, indiferent că îmi convine sau nu. Dar nu trebuie să facem din tehnologii dumnezeii noștri, ci doar niște apostoli adaptabili… adică niște misionari histrionici!

Ce parere aveti despre lumea, asa cum se vede ea pe internet? Care sunt cele mai mari diferente fata de cea din realitate?

Lumea pe internet este o para-lume, pe de o parte, iar pe de altă parte are nuanțe mai reale decât realitatea. Același lucru este valabil și pentru realitate. Totul este interșanjabil. Sau aproape totul.

Mai scrieti de mana?

Poezie scriu aproape întotdeauna de mână. Am nevoie să imi simt pielea când scriu poezie. Să îmi simt trupul. Proză scriu aproape numai la computer.

Tineti un jurnal?

Blogul meu, Mesmeea Cuttita, este un soi de jurnal carnavalesc. Am și un jurnal scris de mână, dar scriu foarte rar în el, de câteva ori pe an. S-ar putea ca blogul mesmeic să fi uzurpat complet locul jurnalului.

Ati ales Clujul si ati ramas acolo. De ce? Capitala nu v-a facut niciodata cu ochiul? Dar parasirea granitelor?

Sunt clujancă pe viață și pe moarte, acesta este orașul meu de destin. Nu am de ce să plec de aici. Bucureștiul mă tentează doar ca ofertă culturală (nu și uman) – dar el poate fi consultat și de la depărtare. Sunt moartă după călătorii exotice și după ținuturi nemaivăzute, iar atunci când am bani și timp, chiar fac astfel de călătorii; dar nu am ce să fac cu viața mea altundeva decât în Cluj.