Extazul Sfântului Markon și Frânghia înflorită

Anul 2012 a fost un corn al abundenței în ceea ce privește poezia, în România. Puzderie de cărți bune și destul de bune, precum și câteva cărți de excepție. Nu am citit chiar toate cărțile de poezie din anul trecut (câteva mi-au scăpat), dar am parcurs, totuși, destule. Două mi s-au părut de excepție: Radu Vancu (Frânghia înflorită, apărută la Casa de editură Max Blecher) și Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon, apărută la Tracus Arte).

Despre Radu am scris o cronică întreagă în revista Steaua din Cluj, așa încât aici reiau doar câteva idei (aceasta și pentru a face legătura între cei doi poeți, înrudiți prin finețea lor imagistică, deși tehnica și stilul lor sunt diferite).

Frânghia înflorită este, deja, a treia carte în care Radu Vancu delimitează o traumă personală din biografia sa de fiu, scriind despre tatăl mort. Este vorba, însă, despre o carte în care trauma depășește nuanța strict circumscrisă familial, inițiind o relație între un magistru (tatăl mort, duhul lui) și ucenic (fiul viu). Duhul tatălui mort din Frânghia înflorită este unul suav, desprins din limburi, înseninat, dar foarte atent la ce conține lumea în care se află și se sălășluiește, astfel încât să-l inițieze pe fiul său, încă din viață. Duhul tatălui este un modern ori chiar postmodern, care vorbește ca atare, demitizează, cu suplețe și în limbaj acut cotidian, ceea ce știm noi, viii, despre lumea cealaltă care conține, de fapt, imitativ, lumea de aici, a viilor.  Frânghia înflorită este cartea de poeme a unui anatomist al visului și al morții, făcute pe înțelesul celor care cred în transsubstanțierea acestora și într-o formă de inițiere. Prin lecția învățată de la tatăl mort și magistru, fiul (ucenic) devine, în cele din urmă, chiar el noul magistru.

Marius Conkan în Extazul Sfântului Markon, pe de altă parte, propune tot o formă de inițiere, dar în cu totul alt sens. Ceea ce la Radu era o transsubstanțiere a morții, la Marius se dovedește a fi chiar o transsubstanțiere a materiei poetice. Extazul Sfântului Markon este, pe de o parte, un bildungsroman în versuri despre viața unui sfânt atipic și eretic, dar și o istorie sublimată și recapitulativă a poeziei lumii, pe care Marius Conkan o filtrează, punctând câteva nume faimoase (Rimbaud, Lorca, Pound, Ginsberg sunt autorii cei mai recognoscibili), de care se desprinde treptat, ca să ajungă la el însuși. De asemenea, nu doar poeți de marcă sunt trecuți prin sita valorică și panoramică emoțional, ci și temele esențiale ale poeziei dintotdeauna (copilăria, dragostea, credința, moartea, solitudinea, angoasa etc.) Markon nu este neapărat un sfânt excentric și non-conformist, cât un poet care se caută pe sine, se găsește mai întâi prin ceilalți și finalmente se află pe el însuși, dar nu oricum, ci expandat în lume, ca o supernova.

Extazul Sfântului Markon este delimitat în mai multe ascultări, etape nu doar ale unei vieți de om, ci mai ales staze poetice. Din acest punct de vedere, cartea lui Marius este și una meta-poetică. Discursul lui despre lucruri, viață și moarte este, în underground, și un discurs despre poezie ca revelație. Extazul acestui sfânt tainic nu este unul mistic (nu are coloratură religioasă), ci este unul poetic. Chiar poezia este singura formă absolută de extaz. Dar, în acest sens, Marius Conkan nu repetă nimic din experiența extatică a lui Rimbaud sau Ginsberg (aceștia doi sunt mai apropiați, psihedelic vorbind, prin pledoaria pentru stimulente halucinogene) și nu mimează vreun extaz înrudit cu cei doi poeți celebri ori cu tehnicile lor de dereglare senzorială. Iar dacă este vorba despre vizionarism, atunci viziunea lui Marius Conkan este chiar poezia ca extaz. Dar ca extaz lucid, aproape matematic. Iluminarea pentru care pledează Extazul Sfântului Markon este aceea a poeziei în sine. Sfântul este poetul și atât – fără Dumnezeu, dar nu neapărat împotriva lui Dumnezeu. Sfântul își este propriul maestru și ucenic. Iar poezia lui este extazul (calea, starea, revelația).  Poetul este un sfânt, iar poezia, o formă de sfințenie. În acest sens, amplul poem-graf numit Sfântul este cheia acestei cărți, laolaltă cu poemul Extazul Sfântului Markon (deși acesta din urmă are și o largă miză socială). Explodând ca supernovă, sfântul și extazul său devin poezie împărtășită mulțimilor. Ultima evanghelie este chiar poezia.

Cele două cărți despre care am scris aici fac parte din direcția poeziei vizionare (sau a imaginarului) în care și eu cred și pe care și eu o practic. Marius și Radu sunt cu totul altceva, ca poeți, decât mine și decât poezia mea – și e foarte bine că lucrurile stau astfel. Diferența ne este folositoare tuturor chiar în interiorul direcției pe care o reprezentăm.

M.M. – Să suceşti gâtul poemului

 

Să sucești gâtul poemului

când afli că el se scrie și în afara ta?

Chinuitoare revoltă și fără obiect.

Nu-ți fie teamă:

există oricând cineva

(o gură lipicioasă)

care să-ți șoptească adevărul zilei de mâine

și istoriei dinapoi.

 

(Mariana Marin – Elegie. Să sucești gâtul poemului)

Şahistul îmbrăcat în bermude, tricou și șlapi

Cineva mi-a povestit că moartea ia uneori înfăţişarea unui maestru şahist, care umblă îmbrăcat în zdrenţe prin aeroporturi şi gări, îmbiind călătorii să joace şah. L-am zărit şi eu, o singură dată în viaţa mea, într-o gară. Era îmbrăcat în nişte bermude jegoase, cu tricou şi şlapi, iar când se oprea în faţa ta îţi făcea semn să te măsori cu el, adică se lovea cu pumnul în piept. Nu insista dacă îl refuzai şi nu aveai chef să joci măcar o partidă. Cât despre tabla de şah, era şi ea veche şi murdară, ba chiar soioasă. Nu avea câteva sute de ani, ci doar vreo câteva zeci, semn că maestrului i se furase, poate, tabla de şah cu oarecare vreme în urmă, silindu-l să-şi cumpere una pe măsura vremurilor în care trăia. Ehei, dar asta este doar un fel de încheiere pentru ceea ce a fost până acum scris şi rostit. Cred că e sfârşitul unei poveşti pe care am amânat-o de prea multă vreme şi pe care m-am apucat, mai întâi, să o scriu cu nelinişte, până să pricep că povestea ori mai degrabă poveştile se găseau în mine, adunate de mulţi ani, puse la macerat, ca strugurii pentru coniac. Aşa că m-am golit acum de ele, de poveşti, iar poveştile acestea au intrat în alţii, care, şi ei, de vor putea şi de vor vrea, să le rostească mai departe.

(finalul din „Un singur cer deasupra lor”)

M. I. – poezia e altceva?

 

poezia e altceva?

 

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit

un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc

cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat

aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –

să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit

încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când

se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele

lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.

să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini

în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie

dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,

serie de imagini – aşa scrie. poezia

trebuie să fie vorbire interioară. adică

tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi

respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc

despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi

de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,

ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –

şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

 

(Mircea Ivănescu, „Versuri”, 1968)

Max și căluțul de jucărie adus pe blog

Eu nu am avut un căluț așa, dar i-am văzut pe alții legănându-se în filme. Apoi l-am zărit pe domnul Max, pe afiș, și am hotărât să șterg postarea despre cărți, apă, aer și euthanasie. Adevărul este că mi-am închipuit căluțul de jucărie răsturnat, cu capul turtit, și pe Max legănându-se nu pe animăluț, ci pe șinele de sanie ale jucăriei, ca pe o scară mototolită. Era mai logic așa și mai sănătos pentru ziua asta de primăvară-iarnă. În pivnița palatului Banffy din Clusium era, cândva, în subterana labirintică, o sanie a micilor conți Banffy care arăta la fel.

din cele 3 surori nebune doar ultima a ajuns a noi

ceva găsit

Întâmplător, am găsit ceva scris acum vreo cinci ani, iată:

„Există, în făptura umană, o formă de văduvie dinainte de văduvie, un doliu de sine şi de ceilalţi independent de moarte şi de contextul ei: moartea nu face decât să provoace o asumare lucidă a ceva buimac ce deja există oricum în om, a unei pierderi neloaiale de sine, a unei înstrăinări cărunte încă de la naştere.”

Vorbele de mai sus nu au legătură cu vremurile de-acum. Pur și simplu uneori mă mir de stările, gândurile și emoțiile mele de odinioară (evident, lucrul acesta li se întâmplă tuturor), pe care le privesc și le citesc de parcă aș fi sau aș fi fost paraumană…

 

ce-i de făcut c-un singur cer deasupra lor (tuturor)

A apărut romanul meu realist, care-i un cer deasupra tuturor. Nu e o carte mesmeioasă (adică nu e de sorginte fantastică, magică ori autoficțională). Am șlefuit la lentilele cărții acesteia vreo zece ani și am pritocit la istoria României de-o jumătate de veac, tot revenind, tăind, adăugând. Se va vedea ce a ieșit, de-acum am tăiat cordonul ombilical :).

Cartea este disponibilă online:
http://www.polirom.ro/catalog/carte/un-singur-cer-deasupra-lor-4897/

Domnul Max în scaunul lui cu rotile și eu în stânga lui

 

Max Vrăjitorule, capul îmi stă corect prins cu șuruburi de gât,

e vremea să-l tai și să-l așezi cu marginea răsfrântă,

cutia mea craniană vrea să fie o muzicuță,

pe străzile unde nu calcă surdo-muți.

Tu stai în scaunul cu rotile iar eu în stânga ta

cu singurul meu cap tăiat.

Pe sub rochie mi se zăresc jartierele de fetiță

și cămașa de noapte de odinioară.

Tu ai mantie stacojie și-mi coși câțiva nasturi de șira spinării.

Copiii scot baloane de săpun prin gura păsărilor

în timp ce eu vorbesc ca o sperietoare de om.

Pe genunchi ai un patefon,

scaunul tău cu rotile e o pantofăreasă

în hipnozona din burta de cactus.

Îmi mângâi mănușile ca pe niște măruntaie ce mă despart de lume.

Degetele stau drepte ca seringile,

binevenită e lobotomia la care m-ai silit în vârful Turnului Eiffel!

Am un costum vechi de baie

cu care-ți ating barba de trompetist

și genunchii umpluți cu șuruburi.

Tu ești Ubu și Falstaff și încă vreo zece născocitori cu degetele lipsă.

Tu ești Maximus Imperator cu o perucă-paravan.

Tu știi, Vrăjitorule, că dezordinea mentală e foarte sănătoasă.

Voi fi o dansatoare cu pulpe croșetate și vena jugulară goală pușcă.

Voi fi FATAGAGA cu tifoane la glezne.

Voi fi o circăreasă cu pieptul din căluți de mare și pomeți de rinocer.

Voi fi o canibală hrănită cu bambus interzis.

Voi zbura într-un Montaigne Russe

închipuindu-mi că am șase surori gemene

prăbușite pe fereastră direct în Sahara.

Resturi de păsări portocalii într-o mlaștină neagră

și iată-mă astfel împărăteasa ta, Vrăjitorule Max,

în patria albinelor lui Ishtar.

Lecția de anatomie pe creier e glorioasă,

sunt chiar în centrul astrului cu păr de asparagus,

cățărată pe stâlpi totemici ca să fiu mâncată.

Din creierul meu a rămas o pădure cu lucși în vârf.

Acum sunt îmblănită în roșu-purpură

și dorm într-o mlaștină cu verze,

în vreme ce domnul Max e somnambul în scaunul cu rotile.

Coapsele mi s-au făcut din bureți de lână,

oscioarele s-au strâns ciorchine cu lujeri de vată,

schelete pitice la rădăcina pădurii au buruiană pe ele,

fiindcă Imaculata Concepție tocmai s-a instalat.

Obiecte necunoscute se mișcă printre orbitele mele în ciorapi de mătase.

Touj(am)our(s) – mais non, pas pour toujours, hélas!

Nu doar trupul devine decrepit, ci și dragostea. Iar când spectacolul dragostei în stadiul de retard devine insuportabil, tocmai pentru că dragostea însăși riscă să putrezească precum un trup ca oricare, singura igienă radicală este extincția provocată. Am vizionat ultimul film al lui Haneke, Amour, ca pe o bulă de sânge, spartă, îngălbenită, care împroașcă în față lichidul ei puroiat. Filmul nu interoghează și nici nu propune interogații. Totul e calm, tacit, dar cangrenat sufletește. Nu trupul contează (deși mai ales trupul este filmat ostentativ), ci sufletul și incapacitatea acestuia de a face față la presiunea maximă a dragostei putrezite. Din cele două elemente majore ale vieții umane (dragostea și credința), Haneke alege dragostea pe post de Hristos în racourci. Nu îmi pot îngădui să fiu indulgentă, dar nici nu-mi pot permite să delirez: Amour este un film cicatrizant, care ne deprinde cu viața care nu va fi după ce dragostea nu va mai fi.

Je t’aime moi non plus – filmul lui Haneke m-a făcut în chip bizar-compensatoriu să caut pe youtube și să reascult hitul lui Serge Gainsbourg în duet cu Jane Birkin. Ce vremuri! Să mi se facă dor de „golanul” de Serge (deși îl voi prefera mereu cu Charlotte în Lemon Incest, melodie superioară sonor și psihic hitului Je t’aime moi non plus)!