Archive for Ianuarie 2009

Entry for January 30, 2009

Ianuarie 30, 2009


te voi


te voi găsi cândva te voi găsi

printre asasinate şi păpădii

te voi găsi cu otravă şi lux

cu făgăduinţa scârbei drept simţământul cel mai intens

urâtul meu duh prihănit te voi muşca

voi atinge monştrii subţiri

coapsa ta putredă pe rogojină

părul tău îl voi rupe nocturn

sau îl voi roade ca un şobolan

apoi vom vorbi neîntrerupt despre viziuni cu ochii smulşi din cap

despre morţi şi vii despre morţii vii

un brahman ne va înghionti să ne-mbrăţişăm

şi atunci ghemuiţi pe podea cu fructe ciudate în jur

vom strivi urla visa dănţui scuipa nemăsurat

până când luna se va duce înapoi în crăpătura ei de cer

(patima este va fi întotdeauna a noastră la fel ca destruparea).

Entry for January 28, 2009

Ianuarie 28, 2009


House With No Door

There’s a house with no door and I’m living there at nights it gets cold and the days are hard to bear inside
There’s a house with no roof so the rain creeps in falling through my head as I try to think out time
I don’t know you you say you know me that may be so there’s so much that I am unsure of
You call my name but it sounds unreal I forget how I feel my body’s rejecting the cure
There’s a house with no bell but then nobody calls I sometimes find hard to tell if any are alive at all outside
There’s a house with no sound yes it’s quiet there there’s not much point in words if there’s no-one to share in time
I’ve learned my lines I know them so well I am ready to tell whoever will finally come in of the line in my mind that’s cold in the night it doesn’t seem right when there’s that little dark figure running
There’s a house with no door and there’s no living there one day it became a wall I didn’t really care at the time
There’s a house with no light all the windows are sealed overtaxed and strained now nothing is revealed but time
I don’t know you you say you know me that may be so there’s so much that I am unsure of
You call my name but it sounds unreal I forget how I feel my body’s rejecting the cure.

Entry for January 27, 2009

Ianuarie 27, 2009

The Curious Case of Benjamin Button

Cine are poftă de o poveste întoarsă pe dos (şi de întors pe dos), cu alte poveşti prinse la mijloc (nu vă lăsaţi amăgiţi de începutul filmului), cine are poftă de fraza-cheie şi desuetă dar oare cine iubeşte chiar ştie că iubeşte ce iubeşte şi de ce iubeşte, cine are poftă de căderi şi răsuceli în timp, cine are poftă de ceasornicari ciudaţi (dar cu tâlc), cine are poftă de tinereţe şi de bătrâneţe cu moarte (niciodată fără), cine are poftă de privit răsăritul de soare aşezat pe o bancă pe malul râului, cine are poftă de azil şi de neazil, nu trebuie decât să vadă filmul The Curious Case of Benjamin Button şi va fi de-ajuns.

Entry for January 26, 2009

Ianuarie 26, 2009

Cat’s Eye/Yellow Fever

I was walking in the evening, I was looking for something good, clean, fine, pure, straight, but insteed I found the bunker wall and gate.
It was open – I was free, I gave a token guarantee, though I later knew I had promised more, with an I.O.U.
I could scarcely score my way, but I herald Apocalypse anyway!
(I was a prime believer in the faith of ‘I’ – yellow fever in the cat’s eye.)
And it’s everything you want/own/love/hate/touch/dream/trust. And it’s everything you need.
I got a heart like a rocket, I was out of control, I’d cleaned out my pockets for some luck to show.
Really looking like a hopeless case, I found it in my hand, it was the Angry Ace.
He wants to talk to me, one on one, he wants to give me his professional opinion, but I’m running, I just can’t wait, I haven’t got a moment to anticipate, yes, I’m running, I just can’t stop, I’ve got to get to the bottom just to get to the top, I’ve got the dark alleys and the open skies. I got the yellow fever from the cat’s eye.
I’ll let you know how it goes in the ninth life.

Entry for January 25, 2009

Ianuarie 25, 2009


Psychosis

În seara aceasta am văzut recitativul Psychosis de Sarah Kane, la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Mihai Măniuţiu. Un spectacol ca un videoclip, cu un întreg ospiciu de personaje bolborositoare şi autiste-schizofrenice-paranoice (machiate emaciat până la exces). Cu dedublări, chirceli, fandări de sine, răsuceli, abordaje de alpinism lăuntric, desprinderi de placenta creierului bolnav (simultan viabil), eşafodaje nonombilicale etc. Aş putea să inventez oricâte cuvinte pentru astfel de stări şi senzaţii. Un ospiciu se găseşte oricând în noi. Uneori atârnă ca un spânzurat bătrân, alteori se balansează dintr-o parte într-alta a inimii. De putrezit nu putrezeşte niciodată, aceasta-i chestiunea ardentă şi stridentă!

Entry for January 22, 2009

Ianuarie 22, 2009


rochia neagră

chiar cea care iubeşte mult trădează în cele din urmă

nu sunt fiica bărbatului şi nici fiica femeii dar trăiesc

nu sunt fiica tatălui şi nici fiica femeii tatălui meu

într-o rochie neagră de voal încinsă la brâu cu o curea lată

am degetele scrise cu desene ca nişte elitre

inima omenească i-o caracatiţă o pot mânca mânjită cu sodă caustică

şi cu licoarea unor păsări de noapte împăiate înăuntrul pieptului

cei care nu ştiu să plângă nu ştiu să plângă şi-atât

de ce să-i chinuim cu petiţii şi funii

drept care celor vii le spun că rămăşiţele nu sunt de aur

am pornit către cel care mă caută

mi-e frică de gura mea ascuţită de somnambulii deşertului

un ochi de peşte mort la gât

şi înălţarea de luptătoare indigo la cer

(părul tău e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată).

Entry for January 19, 2009

Ianuarie 19, 2009

Unchiul Julio şi condeiera (8)

Capitolul 28 din Rayuela (Şotron), cel mai sfâşietor. Să ne închipuim o femeie, o mamă, al cărei sugar muribund o chinuie mai cu seamă întrucât ea nu vrea să înţeleagă că pruncul este pe moarte (aceasta-i Maga). Şi să ne închipuim un bărbat care o doreşte pe această mamă, pentru că este frumoasă, misterioasă şi nefericită (acesta-i Gregorovius); şi un alt bărbat care tocmai a părăsit-o pe această femeie, deşi o iubeşte (acesta-i Horacio Oliveira). Toţi trei se află în aceeaşi încăpere; Oliveira nu a renunţat la acuzele de adulter inventat, aduse ritualic femeii sale, dar ele sunt mai voalate şi plictisite. Apoi copilul moare, dar de moartea lui nu iau cunoştinţă decât cei doi bărbaţi. Apoi vin alţi şi alţi musafiri, iar discuţiunea se încinge, este une causerie în toată legea, între intelectuali sclipitori (emigranţi, majoritatea) sălăşluiţi în centrul Parisului. Încetul cu încetul, toţi cei din încăpere află că pruncul a murit, cu excepţia mamei care va afla ultima. Ce mai rămâne din iubire într-o asemenea situaţie? Iubirea-i alungată sau ea este aici şi acum, tocmai întrucât moartea este aproape? Gregorovius este paralizat şi stânjenit. Oliveira pipăie trupul micuţ şi rece şi are un acces de milă pe care şi-l reprimă. Apoi cu toţii vorbesc la nesfârşit, tot vorbesc, deşi ştiu că moartea este lângă ei, exactă, palpabilă. Cam aşa procedează (atâta doar că dialogul lor este dement, ah!) Rogojin şi Mîşkin lângă patul unde zace Nastasia Fillipovna moartă, ucisă, în Idiotul. V-aduceţi aminte de scena aceasta? Mă cutremur când o rememorez. Dar aproape la fel e şi capitolul 28 din Rayuela. Criza e chestiunea pe care, în sfârşit, o pune pe tapet Oliveira. Criza şi absurdul (desigur, cunoaştem aceste lucruri de la existenţialişti). Iar acestea toate pot fi concentrate în moartea unui prunc. Absurdul nu stă în lucruri, absurdul e faptul că lucrurile sunt aici şi le simţim ca absurde. Cu sau fără absurd, băgaţi până în gât în el, sufocaţi, maceraţi, sfâşiaţi, chiar şi aşa mai există, mai este loc de a trăi. Absurd e ca toate astea să nu pară ceva absurd. Maga pricepe finalmente că pruncul a murit, în timp ce toţi ceilalţi (cu excepţia lui Oliveira) se agită în jurul ei, astfel încât şocul să fie susţinut emoţional de prieteni empatici şi maturi. Doar Oliveira pleacă fără un cuvânt. O femeie părăsită e părăsită şi atâta tot, la ce ar folosi compătimirea, mila, solidaritatea ori loialitatea? O femeie părăsită, deşi iubită, este o făptură orfană de bărbat şi de iubire. Parisul rămâne singurul funcţionabil: Parisul era probabil un uriaş bulbuc cenuşiu în care încet-încet se va lumina de ziuă.

Entry for January 17, 2009

Ianuarie 17, 2009


rid of me

(cântecel)


spatele gol prin rochia roşie tocurile de călăreaţă gura ei lipită de gene

el e bărbos bolnav de insomnie plin de haşiş e bărbatul meu

din buzunare îi cad mucuri de ţigară pielea e o brichetă

degetele mele unghiile mele doar limba ar şti ce să spună încetişor

pentru fiecare din noi există un spital cu sprâncene rase

o perucă neagră până la noadă şi giulgiul deşertului încolăcit peste ochi

între noi este o frânghie de spânzurat cu ciucuri de mătase

un ruj violent pe scheletul cu reflectoare

te mănânc îmbrăcată în rochia de falsă mireasă

apoi scuip ca o cobră portocalie bucăţi cu dantelă la gât

dansez cu şoldurile în jurul ispăşirii a ceea ce nu sunt şi-n jurul călugăriei pe care mereu am alungat-o cu lux

iarbă diamante copite de cal jupuit te înfulec te scuip înghiţit

ce simt eu nici toţi pompierii pământului nu ar putea să alunge cu extinctoarele lor pocăite

(acum sunt singură şi stau în semilotus).

Entry for January 14, 2009

Ianuarie 14, 2009

Unchiul Julio şi condeiera (7)
– despre bărbatul cu defect de autofabricaţie –


Ca toţi intelectualii rasaţi, Horacio Oliveira ştie că unul din neajunsurile însingurării şi alienării moderne este neconformitatea dintre înăuntru şi înafară, dezechilibrul dintre adânc şi suprafaţă care coagulează în absurd şi zădărnicie. Şi câtă cerneală nu a curs pe marginea a aşa ceva! Dar Oliveira are o soluţie de incendiu: absurdul trăit la fel de absurd poate garanta o supravieţuire decentă. Şi ar mai fi iubirea: Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine cât ţine legătura cu o femeie, şi pe deasupra numai în ce o priveşte pe ea. În adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur că tot e ceva. Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Iubirea ca formă de a fi altcineva, de a te topi în celălalt? Oliveira crede mai degrabă în sensul lui a fi împreună cu cineva, fără vreo topire, fără a renunţa la tine. Amestec, dar nu dizolvare. Schimb de materie şi spirit, dar nu scufundare abisală şi nici confuzie. Formula de ceremonie ontologizantă nu are de aceea de ce să uimească: un ritual care provoacă de când lumea meditaţiuni şi cogitaţiuni acerbe la nivelul fiinţării. Cel puţin Oliveira îi recunoaşte iubirii conţinutul ei extrem vital, energizant. Măcar atât. De ce este acest bărbat atât de sceptic şi caustic, deşi iubeşte şi este iubit? De ce nu vrea (sau nu poate) să fie fericit? De ce îşi părăseşte femeia? Care este defectul lui de fabricaţie (auto-fabricaţie, de fapt)? Trebuia să ni se ofere o explicaţie, altfel destui cititori ar fi abandonat, poate, Rayuela, strâmbând din nas la ifosele existenţialiste ale lui Oliveira. Fără a se poseda pe sine nimeni nu putea poseda altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Adică: Oliveira o părăseşte pe Maga şi părăseşte iubirea, întrucât nu se posedă pe sine şi, neştiind cine este el însuşi, nu poate să intre într-o relaţie completă, absolută, cu celălalt (Maga), pentru că, nu-i aşa, în acest caz ar fi superficial, inautentic, artificial, etc. Ah, sfântă a sfintelor, ce-i de făcut cu legile inextricabile ale logicii oarbe sau neghioabe?

Entry for January 11, 2009

Ianuarie 10, 2009



craaa-craaa
inima mea a fost cândva


am slăbit 5 kg jigărită ca o pasăre jumulită de curte

bună doar pentru supa săracilor aruncată de dumnezeu

mi se schimbă pielea carnea materia cenuşie

de vreo câteva zile mi-au crăpat tălpile sângerez uşor ca o japoneză

unghiile au margini de cretă ca nişte gulere de păpuşă

ar trebui să beau lapte ar trebui să mănânc morcovi

îmi cade părul strângeţi-l faceţi mogâldeţe din el pentru ars vrăjitoarele

limba-i un melc storcoşit în gură ar trebui macerată

în genunchi nu mai stau călugăriţele au uitat numele meu

călugării nu mai ştiu de ce inima mea a fost cândva

pietrele mă privesc ca pe o sperietoare de ciori

craaa-craaa fac eu către ele apoi dau din braţele negricioase de arăpoaică

schimonosită transpir ca un cal de povară

voi fi fiind maimuţa unui diavol şchiop şi exoftalmic care-nţelege ce mi se-ntâmplă

hai du-te la naiba îmi zice el nu-ţi mai plânge de milă

şi-mi trage cu praştia-n grumaz direct în jugulară

(craaa-craaa nu-i nicio scofală lumea nu va pieri din pricina aceasta)

ea vine păşeşte calcă umblă urieşeşte

purtându-şi între arătător şi degetul mare veşmântul suprem.