anti-chimbal (12)

Julian Barnes este mai interesat să afle ce NU este dragostea, decât ce este ea, fiindcă i se potrivește mai degrabă un demers prin negație (deducțiile sunt mai ușor de făcut și mai tranșante, fără vreun risc major), decât unul prin afirmație (când precauția trebuie să fie maximă, ca să nu aibă repercusiuni posibil fatale). Să-l ascultăm iar și iar, chiar dacă am fost ispitită să croșetez citatul de acum și să-l las cu găuri, ca un șvaițer, din pricina unor divagații secundare care nu îmi erau utile. Totuși, nu am făcut-o, ci am respectat cuvântul autorului (pe care, în ciuda polemicii mele anti-chimbalice, îl prețuiesc în chip aparte):

Dacă studiem Natura, ne dăm seama unde apare dragostea? N-aș zice. Există câteva specii care se pare că se reproduc doar pentru perpetuare (deși gândiți-vă câte prilejuri de adulter oferă toate acele înoturi migratoare și zboruri de noapte); însă în ansamblu remarcăm doar exercitarea puterii, dominația și comoditatea sexuală. Feministele și misoginii interpretează altfel Natura. Feminista caută exemple de comportament dezinteresat în regnul animal și observă că nu știu ce mascul îndeplinește activități care în societatea umană ar putea fi etichetate drept “femeiești”. Să luăm cazul pinguinului regal: masculul este cel care clocește oul, împingându-l cu piciorul când se deplasează și culcându-se cu pântecele gras peste el ca să-l apere luni în șir de gerurile polare … Hm, răspunde misoginul, dar elefantul de mare? Trândăvește pe plajă cât e ziua de lungă și, cum vede o femelă, cum se avântă sexual spre ea ca s-o posede imediat. Din păcate, se pare că norma de conduită o dă elefantul de mare, nu pinguinul regal. Și dat fiind că îi știu pe cei de același sex cu mine, sunt înclinat să pun la îndoială motivația de suprafață a celui din urmă. E posibil ca pinguinul mascul să fi calculat că, dacă tot trebuie să stai amar de vreme în Antarctica, lucrul cel mai isteț e să rămâi acasă, să-ți vezi de ou și s-o trimiți pe femelă să prindă pește în apa aia rece sloi. N-ar fi de mirare să fi aranjat totul ca să-i fie lui bine.

Și-atunci unde e locul dragostei? Nu e ceva strict necesar, nu? Putem construi baraje și fără dragoste, aidoma castorului. Putem să organizăm societăți complexe și fără dragoste, ca albina. Putem să ascundem capul în nisip și fără dragoste, ca struțul. Putem să dispărem ca specie și fără dragoste, ca pasărea dodo.

La urma urmei ce vrea să spună negaționistul de serviciu care este Mr. Barnes? Că viața, lumea, totul se desfășoară, curge, trăiește și moare ȘI FĂRĂ DRAGOSTE. Că dragostea nu este o condiție necesară și nici esențială pentru nicio formă de viață. Că ea este secundară, la o adică, sau chiar pasabilă. Pilda cu feminista și misoginul (și animalele lor pe post de cobai în demonstrație) sunt doar flori retorice și fabule amuzante cu miză picantă. Dar mai ales autorul vrea să spună că nu ne putem bizui pe Natură și pe reproducerea firească a speciilor, întrucât constructul legat de dragoste este unul care ține de Cultură (deși cuvântul acesta nu este rostit în citatul de mai sus). Iar dacă este vorba despre Cultură, automat avem de-a face, în chip demonstrativ și fundamentalist, cu o speculație. Prin urmare, dragostea este o speculație (speculată) care ține de cultura umană. Nu inima ori afectele contează, ci intelectul speculativ și efectele acestuia în sens cultural. Există un singur impediment, totuși, și nu unul ca oricare, ce bemolează teoria lui J. B.: dacă lucrurile ar sta astfel, s-ar cuveni să nu mai avem trupuri și să nu le mai folosim în presupusa atingere cu sens (mai mult sau mai puțin) de dragoste. Uneori, Julian Apostatul made in UK mă lasă în stare de stupefacție zglobie…

anti-chimbal (11)

Glăsuiește Julian Barnes destul de cumințit, de parcă ar fi un adept în devenire (posibil fanatic) al dragostei:

E un teritoriu dificil. Trebuie să fim preciși și nu avem voie să devenim sentimentali. Dacă este să opunem dragostea unor concepte perfide și robuste, ca de pildă puterea, banii, istoria și moartea, atunci nu ne este permis să ne retragem în autocelebrare sau într-o ambiguitate snoabă. Dușmanii dragostei profită de cerințele ei imprecise și de marea ei capacitate de a se izola. Și-atunci de unde începem? Dragostea poate să producă sau să nu producă fericire; indiferent dacă în cele din urmă o face sau nu, principalul său efect este revitalizarea. Vi s-a întâmplat să vorbiți mai bine, să vă mulțumiți cu somn mai puțin și să aveți poftă de sex mai des decât atunci când v-ați îndrăgostit pentru întâia oară? Anemicii încep să strălucească, iar cei înzestrați cu o sănătate normală devin insuportabili. În al doilea rând, capeți o încredere colosală în forțele proprii. Ai sentimentul că ești vertical pentru prima dată în viață; atâta timp cât impresia se menține, simți că ești în stare de orice, că poți să te iei în piept cu toată lumea. (N-ar fi nimerit să operăm o distincție, și anume că dragostea sporește încrederea, pe câtă vreme cucerirea sexuală nu face decât să dezvolte eul?) În al treilea rând, obții o claritate sporită a percepției vizuale, de parcă ochii ar avea ștergătoare aidoma celor de pe parbriz. Ați văzut vreodată lucrurile mai limpede ca atunci când v-ați îndrăgostit pentru prima oară?

Iată că Mr. Barnes întoarce foaia și începe să țină discursuri aidoma mie, până acum. De parcă ar fi fost convertit și suprainițiat: să fi cunoscut J. B. un soi de drum al Damascului, iar metanoia lui (da, firește, să păstrăm  proporțiile și să nu facem din dragoste o religie cu un dumnezeu emoțional!) în chestiunea iubirii să fie vădită astfel? Ceea ce afirmă el mai sus nu sunt lucruri neobișnuite: energia pe care o dă dragostea, vitalismul, încrederea de sine, curajul (plus bătălia aferentă cu lumea) și mai ales claritatea, limpezimea.

Paranteza din pasajul citat mi se pare, însă, a fi cea mai interesantă, căci operează o distincție psihică necesară, dar foarte rar (dacă nu cumva niciodată) explicată: dragostea are efect totalizator și energetic, de integrare și echilibru în lume și înăuntru, în timp ce satisfacția sexuală are efect strict narcisiac, egocentric!

Aș mai avea o oarecare cusurgeală, dar parcă prea am schimbat rolurile deodată: J. B. vorbește ca și cum aș fi eu (la începutul acestui serial), iar eu încep să zeflemesc precum domnul Barnes! Mai bine tac puțin, deocamdată…

anti-chimbal (10)

Julian Barnes îl amintește, la un moment dat, pe W. H. Auden cu al său vers Trebuie să ne iubim sau să murim. Auden însuși își contestă și corectează versul ceva mai târziu, preschimbându-l în Trebuie să ne iubim și să murim. Finalmente, Auden renunță complet la acest vers. Iată cum comentează britanicul Julian Apostatul:

Această trecere de la sau la și este unul dintre cele mai cunoscute corective ale poeziei. Când am dat cu ochii de el pentru prima oară, am aplaudat rigoarea probată de Auden criticul în revizuirea lui Auden poetul. Dacă un vers sună bine și are muzicalitate, dar nu este adevărat, afară cu el – iată o abordare dezbărată curajos de narcisismul auctorial. Acum însă nu mai sunt atât de sigur. Trebuie să ne iubim și să murim are evident logica de partea sa; în același timp, e la fel de revelator și de frapant cu privire la condiția umană ca Trebuie să ascultăm radioul și să murim sau Trebuie să decongelăm frigiderul și să murim. Auden s-a arătat pe bună dreptate suspicios față de propria retorică; însă a spune că versul Trebuie să ne iubim sau să murim este neadevărat fiindcă murim oricum (sau fiindcă cei care nu iubesc nu se sting din viață pe loc) înseamnă a adopta un punct de vedere obtuz sau omisiv. Există modalități la fel de logice – și chiar mai convingătoare – de citire a variantei cu sau. Prima și cea mai convingătoare este următoarea: trebuie să ne iubim fiindcă, dacă nu o facem, am putea ajunge să ne ucidem unul pe altul. A doua sună astfel: trebuie să ne iubim fiindcă în caz contrar, dacă viața noastră nu-și trage sângele din dragoste, se cheamă că suntem deja morți.

Ar fi fost de ajuns să declar sec No comment, întrucât este singura dată când sunt foarte de acord cu aserțiunile axiomatice și spumoase ale lui Mr. Barnes. Totuși, nu o voi face, întrucât mă mănâncă limba să vorbesc măcar puțin în răspăr. Nu cred că este o diferență absolută între Trebuie să ne iubim sau să murim și Trebuie să ne iubim și să murim. Temporalitatea este ceva mai pulverizată și amețită, din pricina alternanței sau/și. Ceea ce contează, însă, în versul cu pricina nu este moartea și verbul a muri (să murim), ci dragostea, respectiv Trebuie să iubim. Moartea vine oricum, indiferent că este anunțată prin sau ori și, dar dragostea nu vine oricum. Și fiindcă ea nu vine oricum, ea trebuie să vină, este imperios să se ivească. Lucrul acesta mi se pare frapant și atingător, eventual, în versul lui Auden, faptul că TREBUIE să ne iubim. Pentru că, dacă nu ar fi acest trebuie, atunci ce ar fi și ce s-ar alege? Apostolul Pavel a zis ce anume ar fi. Așa că nu mai zic și eu. Tocmai fiindcă nu propovăduiesc, deși nu s-ar spune asta dacă mă gândesc că serialul antichimbalic a ajuns la episodul 10!

gâsca de diamant

A fost odată o gâscă foarte caraghioasă, ca orice gâscă. Era ridicolă și urâtă (nefiind rățușcă noire, nu avea cum să se preschimbe vreodată în lebădă), dar talentată la gâgâit. Știa să gâgâie inovator față de celelalte gâște și avea un penaj vopsit strident. Era o gâscă foarte specială. Nu era deloc proastă, ci doar foarte caraghioasă. Cine făcea abstracție de acest lucru putea să devină fan al acestei gâște care adora să fie hilară și exagerată, fiindcă nu știa cum altfel să iasă în evidență. Și, într-adevăr, se remarca între celelalte gâște de departe. Gâgâitul ei era provocator, din psalmi pociți și sunete de maidan. Uneori, gâsca aceasta își smulgea penele artisticește, lăsându-se cu un puf oarecare asupra ei, fiindcă agrea să danseze aproape nudă. Nimic nou sub soare, ea voia să imite dansatoarele de french can-can și stripteuzele de peep-show. Era năsoasă și cu ochii bulbucați și spera să ajungă cândva o madonă. Lucru care nu era imposibil, având în vedere că obișnuia să înghită boabe de rozariu. Deși era morbidă, ridicolă și tendențioasă până la sațietate, deși era urâtă și bulbucată, eram relativ fascinată de ea. Ghici ghicitoarea mea. Era o gâscă de diamant. Putea fi studiată ca fenomen.

anti-chimbal (9)

Propovăduiește Julian Barnes neliniștitul și neliniștitorul: Abia mai târziu descoperim ce credem într-adevăr despre dragoste. Ne-o reprezentăm ca pe o forță activă. Dragostea mea o face fericită; dragostea ei mă face fericit; cum ar fi cu putință să ne înșelăm? Ei bine, ne înșelăm. Nu facem decât să evocăm un fals model conceptual. Acesta sugerează că dragostea este o baghetă fermecată, capabilă să dezlege nodul cel mai strâns fără ajutorul mâinilor, să umple jobenul cu batiste și apoi să dea drumul unui stol de porumbei. Numai că acest model nu provine de pe tărâmul magiei, ci din domeniul fizicii atomice. Dragostea mea nu are cum s-o facă fericită; ea este în stare doar să declanșeze înăuntrul ei capacitatea de a fi fericită. Iar în felul ăsta lucrurile par mai ușor de înțeles. Din ce motiv nu pot s-o fac fericită, din ce motiv nu poate să mă facă fericit? Simplu: reacția atomică pe care o așteptăm nu are loc, raza cu ajutorul căreia bombardăm particulele se află pe o altă lungime de undă.

Este amuzant (un tic prețios) să constați că totul depinde, la nivelul zeflemelii amoroase, de un model conceptual sau de altul. Cum spuneam și altădată: Mr. Barnes este sâcâit și nesatisfăcut exclusiv de ideea de dragoste, întrucât (după cum am constatat deja într-un alt episod antichimbalic) starea de dragoste nu o poate controla și supune (și, neputând face acestea, nu o poate decoji, decanta etc.). În citatul de mai sus, autorul introduce, însă, un fals prieten: fizica atomică. Iar aceasta, nu-i așa, se opune magiei (și romantismului). J. B. introduce un criteriu așa-zis științific de măsurare a dragostei și a fericirii/nefericirii, în funcție de care dragostea și partenerii depind de particule, raze, reacții atomice și lungimi de undă. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr astfel, atunci ar trebui ca, atunci când vorbim despre dragoste, să-i studiem mai întâi pe Bohr, Pauli și Heisenberg – numai că nu ne este prea la îndemână, mai ales dacă provenim din umanioare. Norocul nostru este că aproape toți suntem familiarizați cu Einstein. Și ajunge atât. Inclusiv pentru a pune capăt comentariului antichimbalic de acum asupra vorbelor șăgalnice ale domnului Barnes.

replică (la tonomat)

Ce vrea un bărbat? Să aibă bani (chiar dacă nu slujbă) și mai multe femei la dispoziție (una pentru menaj, una pentru alcov, una pentru publicitate, ba chiar și una pentru vorbit în taină, din când în când, căci, nu-i așa, comunicarea este dorită în limite acceptabile), să fie recunoscut (social/politic, uman, profesional) de confreria de bărbați și acceptat/creditat inclusiv cu ifosele lui cu tot. Foarte puțini sunt bărbații care nu vor neapărat cele expuse mai sus și care au alte tânjiri și idei. Și mai puțini sunt bărbații care nu dau doi bani pe cele prezentate anterior și care mormăie pentru ei înșiși sau exclamă fățiș I don’t give a damn, asumându-și un jemonfișism frondeur! Și mai puțini sunt bărbații care renunță la primele lucruri înșirate de mine în acest textuleț și care se retrag din lume cu arme și bagaje. În ce mă privește, i-am preferat întotdeauna pe cei din ultimele categorii, niciodată pe cei din prima, chiar dacă ei sunt majoritari. Sau tocmai de aceea. Așa-zisa lor normalitate mi s-a părut mereu repugnantă sau cel puțin plictisitoare. Mi-e lehamite de vreun pact fictiv sau real de misoginie cu diavolul (din partea bărbaților „normali”, de bună seamă). Am grimase la iresponsabilitatea lor în fața chestiunilor emoționale pe care le tratează ca pe niște batiste de unică folosință. Nu doresc să am de-a face, nici măcar minimal (social), cu astfel de specimene majoritare și „sănătoase”. Masculinitatea nu înseamnă nici carne bine clădită, nici sexualitate bulimică, nici discurs libidinal (direct sau cu nișe), ci creier pur, curaj structural, aristocrație lăuntrică (aici intră componentele emoționale) și umor fin – așa percep eu lucrurile. Iar toate acestea la un loc sunt foarte rar de găsit, dar nu imposibil.

(Acesta este un răvaș-replică la un blog semi-autist, tehnic vorbind, pe care, însă, îl citesc asiduu, tocmai datorită semi-autismului său care produce inclusiv reacția de perplexitate stimulatoare.)

anti-chimbal (8)

Citatul din Julian Barnes este lung, așa că nu mă mai întind la alte vorbe de deschidere. Iată-l.

Doi membri ai unei perechi se iubesc, însă nu sunt fericiți. Ce concluzie tragem? Că unul dintre cei doi nu-l iubește cu adevărat pe celălalt? Că se iubesc până la un punct, dar nu suficient? Mi-aș permite să contest atât pe cu adevărat, cât și pe suficient. Am iubit de două ori în viață (ceea ce mi se pare destul de mult) – o dată fericit, altă dată nefericit. Dragostea nefericită a fost aceea care m-a învățat multe lucruri despre ce anume înseamnă iubirea – deși asta nu s-a întâmplat pe loc, ci mult după aceea. Date și detalii – arhivați-le cum știți mai bine. Însă am fost îndrăgostit și am iubit o bună bucată de vreme, ani în șir. La început am încercat o fericire aproape impertinentă, o bucurie nedomolită, colorată de accente solipsiste. Și totuși, în cea mai mare parte a timpului eram simultan nedumeritor, agasant și nefericit. Oare n-o iubeam suficient? Știam că o iubeam – altfel nu se explica faptul că am renunțat pe jumătate la perspectivele pe care le aveam de dragul ei. Nu mă iubea ea suficient? Am trăit ani de zile unul lângă altul, agitându-ne și încercând să aflăm ce nu era în regulă cu ecuația pe care o inventaserăm împreună. Reciprocitatea în dragoste nu era unul și același lucru cu fericirea. Încăpățânați din fire, am susținut amândoi contrariul.

Ce este mai important: să fii fericit și necunoscător sau să fii nefericit și inițiat în gnoza dragostei (ca să zic așa)? De ce fericirea nu aduce neapărat și cunoaștere, aprofundare, adâncime? De ce doar nefericirea produce astfel de lucruri? Mr. Barnes cântărește lucrurile într-o balanță înclinată inadecvat și pervertitor. De la Dostoievski am învățat aproape toți (cred), de când eram adolescenți, că dragostea nu înseamnă neapărat fericire (chiar dacă poate fi și fericire), așa încât nimic nou sub soare. Prin urmare, de ce se va fi mirând J. B. că dragostea e însoțită de nefericire chiar și atunci când ești iubit? Ceva nu este în regulă cu mirarea domnului Barnes, așa cum ceva nu este în regulă cu ecuația ofertată mai sus între doi iubiți. La finalul citatului se află axioma centrală: reciprocitatea în dragoste nu aduce fericirea, întrucât fericirea ar putea funcționa doar prin nedragoste. Oare? Nu cred în exclusivisme. Nu cred în a fi numai pe dos. Dacă reciprocitatea în dragoste nu este fericire, atunci ce este? Plăcere, obișnuință, comoditate, reacție pavloviană, plictis? Admit că ar putea fi vorba despre prietenie. Dar atunci ar fi vorba despre cea mai puternică prietenie relativ înțeleaptă (fiindcă înțelepciunea este relativă întotdeauna și nu există niciodată sută la sută).

Să nu ne lăsăm păcăliți de Julian Barnes și citatul său oarecum desuet: remarcile autorului sunt cele ale unui farmacist care nu mai știe rețeta exactă pentru boala care l-a preocupat destulă vreme din viața sa. Nici măcar nu e sigur dacă a uitat acea rețetă din pricina senectuții sau ea s-a șters din memoria sa, ca un obiect casnic de care nu mai ai nevoie. Poate că nu a cunoscut acea rețetă cu exactitate niciodată. Drept care singurul lucru care i-a rămas este uimirea. La urma urmei și uimirea poate avea efect cathartic. Aristot o și pomenește printre rânduri, chiar dacă exegeții au acordat dintotdeauna întâietate și prestanță absolute milei și spaimei. Cu mila și spaima nu avem ce face în chestiunea dragostei (ba da, firește că avem). În schimb, cu uimirea, din plin. Și uite așa sunt cât se poate de ambiguă acum și sufăr de sindromul echivocului: pe de o parte îl tachinez pe Mr. Barnes și îl trag de urechiușele lui omenești și scriitoricești de drac, pe de altă parte îi dau foarte-foarte puțină dreptate și zâmbesc (rânjesc ca știm noi cine din Cheshire) dimpreună cu el. Uh!

cruzimea lui D

Cea mai neobișnuită și crudă definiție a lui Dumnezeu nu am găsit-o în vreo carte celebră (deși am citit destule de acest soi), ci într-un film (serial) milenarist-american (Angels in America). Ea sună așa:

Schimbarea din oameni are de-a face cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta nu e plăcut și dulce. Dumnezeu despică pielea, de la gât la buric, cu o unghie crestată. Apoi bagă o mână uriașă și murdară înăuntru. Apucă bine de mațele tale. Tu încerci să scapi de menghina Lui, dar El strânge tare. Insistă. Trage și trage până ce tot ce ai în tine este scos afară. Iar durerea… Nu se poate descrie… Apoi El îndeasă mațele înapoi în om, mațe murdare, încâlcite, rupte. Omul trebuie să-și cârpească mațele singur. Doar mațe rupte. Așa se schimbă oamenii.

Parcă ar fi vorba de un abator și de o schingiuire meticuloasă.

ce face timpul în vis

Nu am visat exact ce face timpul în vis, dar am visat, în zori, următoarele propoziții (poate că vor face parte, cândva, dintr-o carte): Timpul ajunsese la picioarele ei pe care începu să le roadă, de la degete pornind, ca pe niște fursecuri. Apoi timpul se obișnui să mănânce aproape tot ce-i ieșea în cale din acel corp, inclusiv poveștile. Se împotmoli doar când ajunse la gât, întrucât acesta era foarte-foarte lung. Dar tot acum, deși nu mai avea picioare și nici trup, doar gât și cap, stăpâna nu îi mai îngădui timpului să o mănânce. Ea își țuguie buzele roșii ca macul și începu, încetișor, să mănânce din timp: mai exact, poveștile până acum mâncate începură chiar ele să mănânce din timp. Iar acesta nu avu ce să facă împotrivă, ci acceptă să fie mâncat.

atelierele pe muzică psihedelică

Am publicat atelierele de creative writing pe muzică psihedelică nu doar pe site-ul Phantasma (www.phantasma.ro), ci și pe  www.tiuk.reea.net

Ele pot fi deschise și direct pe adresa

http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=811

Văzând pe ce muzici am lucrat, m-am reapucat să le ascult cu oarecare melancolie. Uh, ce ne-am amuzat înainte să scriem pe The Doors, îmbrăcați ca în anii 60! Și cum trepidam în cabinet pe Muse, de s-ar fi prăbușit bibliotecile! Și cum ne mai ascundeam prin nișe și colțuri în hala de teatru, ascultând King Crimson. Și tot așa.