Archive for Iulie 2011

o poză rară și un parc psihanalitic

Iulie 31, 2011

Iată-l pe Ernesto Sabato (în 1969, la opt ani după publicarea capodoperei Despre eroi și morminte) în chiar parcul Lezama, unde începe romanul său, care parc se dovedește a fi  (alături de parcul Retiro), unul din ghemurile (și canapelele) psihanalitice ale personajelor sabatiene.

Este o poză rară, obținută direct din Argentina, drept care nu m-am răbdat să nu o afișez, deși îmi impusesem o muțenie de blog.

Anunțuri

manticora

Iulie 26, 2011

Voi lipsi de aici până în luna septembrie. Așa încât las ceva zălog.

 

manticora

simplitatea mea e roşie

chiar dacă sunt o manticoră

de purpurie ce sunt părul mi-l spăl cu rășină

și gura o macin cu tărâțe

manticora e întemeietoarea leoaicelor

ea-și pune la gât perle de seră

manticora e croitoreasa mea

ea coase o tunică rubinie pentru cei slăbănogi

manticora e dactilografa exceselor

ea-şi linge lăbuţele cu graţie şi scuipă ca o marinăreasă

când voi muri manticora se va muta într-o odaie goală

şi se va preschimba pentru totdeauna în mine.

barba lui Jim

Iulie 24, 2011

Barba lui Jim tânjea să aibă efect de transcendere dinspre muzician spre poet. Cât se va fi izbutit din această dorință nu este limpede nici astăzi. Totuși, componenta dorit-șamanică, poetic vorbind, a lui Morrison este vizibil asumată. Măcar atât.

Serialul meu de postări jimmorrisoniene se încheie aici, cu una din melodiile mai puțin cunoscute ale trupei, dar care e una din favoritele mele – Been Down So Long (interpretată în concert la Boston în 1970).

Bird of Prey/ Chornij voron

Iulie 23, 2011

În ultimii ani de viață, când voia să fie doar poet, Jim Morrison se deghizase într-un grizzly alcoolic și drogadict, a cărui voce rugoasă cânta de parcă ar fi avut în stomac și în gâtlej niște tobe. Totuși, ceva relativ cristalin mai ieșea la suprafață, uneori, din glasul lui. Așa stau lucrurile în recitativul Bird of Prey, cântec-poem pe care adesea l-am înrudit, simbolic, cu rusescul cântec Chornij voron (Corbul negru). Pe acesta din urmă îl cânt și eu, uneori. Iată, deci, mai jos două cântece pentru poeții glorioși (ori neglorioși) care au murit în luna iulie, în 1971 și în 2011.

mopete in memoriam

Iulie 21, 2011

Livrescul este foarte fin încastrat în poezia lui Mircea Ivănescu, în marginalii mozaicate în care sunt citați, invocați, rescriși, parafrazați, reinventați (sau pur și simplu sunt doar pretexte de lucru poetic, într-o ordine aleatorie): Thomas Mann, Dostoievski, Dante, Robert Frost, Brahms, Scarlatti, E. T. A. Hoffmann, Virginia Woolf, Robert Musil și mulți alții. Ca modele recunoscute: T. S. Eliot și Ezra Pound, dar și Rainer Maria Rilke (cel puțin pe anumite secvențe ale poeziei ivănesciene). Poemul devine, totuși, rar unul metatextual sau intertextual, întrucât citatul este doar un pretext. Mircea Ivănescu, poetul, nu intenționează să epateze prin cultură, ci să propună un puzzle prelucrat în stilul său problematizant existențial. Un personaj-cheie care marchează multe dintre poeme (după cum remarca intuitiv și abisal Matei Călinescu în prefața sa la cea mai pregnantă antologie a poeziei lui Mircea Ivănescu – versuri poeme poesii. altele aceleași vechi nouă, Editura Polirom, 2003) este fratele mort al poetului, Emil, suicid în tinerețe și intelectual cotat foarte laudativ de către colegii săi de generație, de care poetul este fascinat și pe care îl conține sau al cărui geamăn se consideră, scriind, adesea, în nume dublu, plural (noi).

Histrionismul suav  îl face pe M. I.  să inventeze viața unor personaje care depășesc banalitatea cotidiană, printr-un rest de sfințenie care le înnobilează, fie că este vorba despre omulețul mopete (cel mai aplicat alter ego m-ivănescian), despre încifratul v înnopteanu – un adict la discuțiile semi-filosofice -, despre urmuzianul prieten al tatălui lui vasilescu (cel mai vag personaj al poetului), despre i. negoescu (eseist ciudat), despre teatralii gogo zagora, dr. cabalu sau el midoff, cărora li se adaugă figuri feminine venerate și studiate cu un cavalerism închinător de invidiat: rowena, nefa, denisa, martha, mariana vorona (lista este și rămâne deschisă).

O miză specială există în demonstrația cu tendință a poetului de a scrie exclusiv versuri cu minuscule, pentru a se plasa pe sine, pe de o parte, în ipostaza unui poet (tematic) al banalului cotidian (ceea ce este fals, întrucât poezia ivănesciană trece dincolo de această siglă de interpretare), iar pe de altă parte pentru a paria pe poezie ca pe un ritual terestru firesc, care, însă, își deschide ramificațiile (în ciuda aparențelor) spre ceva mult mai mult decât atât. În felul său, Mircea Ivănescu este un prozator care nu poate scrie proză decât în poezie. Dar lucrul acesta este de ajuns pentru cititorii săi.

https://mesmeeacuttita.wordpress.com/2011/04/07/mopete-si-v-innopteanu-in-noul-mileniu/

dansul indian al lui J

Iulie 21, 2011

De ieri seară a reapărut pe youtube o versiune a dansului lui Jim Morrison la finalul cântecului The End, așa încât iată mai jos mica bijuterie. Ori youtube s-a răzgândit, ori cineva mi-a făcut un cadou. Așa încât gracias oricum.

dansul lui Jim

Iulie 20, 2011

Dansul lui Jim era circular și cvasi-șamanic. Din păcate, youtube a blocat secvența din dansul lui Jim la finalul cântecului The End, așa încât mai jos se găsește doar o interpretare foarte bună, dar fără dănțuire.

Lizard Jim

Iulie 19, 2011

De la începutul lunii iulie mă tot bântuie faptul că, acum 40 de ani, Jim Morrison a murit și că, dacă ar fi trăit, ar fi avut astăzi 67 de ani de șopârlire cel puțin metaforică, adică ar fi fost destrămat îndeajuns (deja era destrămat și îmbătrânit prematur în ultimele luni de viață). Lizard King. Un poet de nișă, care a făcut carieră insolentă de vocalist și star rock. Mă apucă sughițul și sminteala când citesc despre el că a fost „zoroastrul spiritual și intelectual al anilor ’60, poetul care a metamorfozat rock-ul într-un telescop îndreptat deopotrivă către abisurile ființei limitate și către spectrul astral al universului nelimitat”. Sărmanii poeți cu reverii șamanice nu știu ei cum vor fi prinși în insectare de prețiozități și emfază de către generațiile din mileniul trei, specializate în telescopare!

Așa că o să fac o cură cu tendință de The Doors și Lizard Jim în zilele care vin. Mai jos, de audiat The Crystal Ship, unul din cântecele mele preferate, în trei versiuni: cea clasică (cu Jim serafic-sobru), alta în concert (cu orga electronică mai nuanțată) și a treia tot în concert (cu Jim beat).

(Niciodată nu mi-au plăcut pozele lui carnale de gigolo, întotdeauna le-am preferat pe cele bărboase și îndepărtate de lume.)

asylum

Iulie 17, 2011

Poemul meu preferat din Dylan Thomas, după ce l-am recitit deunăzi cu aplomb. Alături de acest poem mai este And Death Shall Have No Dominion și cam atât.

 

Love In the Asylum

 

A stranger has come

To share my room in the house not right in the head,

A girl mad as birds

Bolting the night of the door with her arm her plume.

Strait in the mazed bed

She deludes the heaven-proof house with entering clouds

Yet she deludes with walking the nightmarish room,

At large as the dead,

Or rides the imagined oceans of the male wards.

She has come possessed

Who admits the delusive light through the bouncing wall,

Possessed by the skies

She sleeps in the narrow trough yet she walks the dust

Yet raves at her will

On the madhouse boards worn thin by my walking tears.

And taken by light in her arms at long and dear last

I may without fail

Suffer the first vision that set fire to the stars.

Banchizele vernil ale fluviului Magdalena (6)

Iulie 14, 2011

 

Apoi, de la o vreme, Nando şi Fiona nu mai ştiură să vorbească omeneşte sau în vreun alt fel, ci se înţelegeau doar pe muţeşte, cu limbile amorţite şi clăbucite de bătrâneţea lor deplină. Căpitanul deprinse şi el această rostire amortizată, fiind convins că noua linişte depindea de grădina devastată a paradisului regăsită în forma ei de acum, datorată întretăierilor cărnoase ale fluviului Magdalena. Apoi bătrâneii refuzară să mai mănânce altceva decât fructe proaspete culese din junglă, misiune care îi reveni tot vajnicului căpitan Diegaritano. De băut nu mai poftiră să bea decât direct din maronia Magdalenă, fără ca acest lucru să le declanşeze dizenterie ori chiar holeră regală, deşi morţi umflaţi cu gâlme negre la subsuori şi la gât încă se mai agăţau de obloanele cele mai joase ale vaporului Lumea Nouă. Şi, după cum era de presupus, într-o bună zi în care îşi udase abundent gâtlejul cu coniac franţuzesc, căpitanul îi găsi pe cei doi îndrăgostiţi atât de bătrâni încât era o ruşine că mai putuseră să se iubească şi să se atingă, îi găsi, deci, morţi şi înţepeniţi pe şezlongurile lor din foişorul cu verandă, ba chiar uşor încolăciţi unul de altul. Aveau pielea smeadă de culoarea prunei de la soarele care îi atinsese atâta vreme în locurile ferite cu grijă odinioară sub fel de fel de straturi oficiale de haine. Dar dacă hainele se uzează, şi aşa este şi firesc să fie, dragostea seamănă mai puţin cu un ciorap rupt sau cu o cârpă. Dragostea e un spirt care dezinfectează oricând. Drept care singurul lucru pe care îl găsi de făcut Diegaritano a fost să îi lase pe cei doi îndrăgostiţi să plutească, deşi erau morţi, pe vaporul fără căpitan, în derivă, până când ambarcaţiunea avea să se înnămolească şi să se împotmolească de cioturile, buştenii şi algele cu rădăcini din junglă, iar acesta să le fie mormântul de taină. Într-adevăr, vaporul pluti cât pluti fără cârmă, apoi se încâlci în junglă şi se amestecă în ierburile apoase ale acesteia, până când deveni una cu ea. Lianele şi zambilele cotropiră foişorul cu verandă, apoi intrară cu limbile lor de şerpişori în dormitorul chinezesc, apoi se strecurară definitiv în salonul din bambus şi, în cele din urmă, năpădiră ambarcaţiunea ca pe un cocon ţesut cu intarsiuri de vegetaţie incontrolabilă. Nando și Fiona rămaseră, astfel, pentru totdeauna singuri și împreună, sudați prin chiar moartea lor mângâiată și mângâietoare la bătrânețe. Iar, el, căpitanul Diegaritano, se adăposti într-o barcă de salvare, păstrată de multă vreme cu socoteală, cu care urma să ajungă la primul punct fluvial de control, adeverind că vaporul Lumea Nouă fusese mâncat cu totul de holeră şi nu mai putuse fi salvat.

Precizare:

Aici se încheie micul și proaspăt-lucratul capitol din romanul pe bucăți (deocamdată) la care șlefuiesc. Și aici mă opresc și cu postarea pe această direcție, ca să revin, fie la epistole faimoase de dragoste (în engleză), fie la lucrușoare mai simple. Dar tot mai rar se va întâmpla aceasta, fiindcă voi lipsi destul de mult de la computer.