varză à la Cluj

A apărut de curând cărțulia (dreptunghiulară) de rețete culinare aparținând scriitorilor autohtoni și numită Varză à la Cluj. Eu am livrat acolo două rețete: 1. tortul din bezele și ciocolată; 2. tortul vrăjitoresc. Și am înșirat liste culinare și cutume din O mie și una de nopți. De pildă: la banchete se beau şase soiuri de vin, se arde tămâie, mosc, nard, smirnă; oaspeţii se spală cu mai multe ape (de portocale, de trandafiri), pentru a nu fi impuri în faţa deliciilor culinare şi pentru a-şi împrospăta papilele gustative. Patiseria orientală este fabuloasă, deşi sună simplu: împletituri din zahăr cu unt, paste catifelate parfumate cu mosc şi cu umplutură de fistic, plăcinte cu lămâie dulce și boabe de ghimbir, zaharicalele numite muşabac (adică desfătările gâtlejului), gogoşile numite îmbucăturile cadiului etc. Varietatea fructelor încununează ospăţul, printr-o întreagă geografie parfumată: mere de Siria, gutui osmani, piersici de Oman, lămâi de Egipt, migdale palestiniene, harbuji cretani, curmale marocane, rodii și smochine de Saaba, toate oferite pe paturi de iasomie, frunze de bananier, nuferi sau înconjurate de mirt, anemone ori narcise. Dulceţurile şi jeleurile nu sunt de prisos nici ele: jeleu de caise, dulceaţă de chitră cu zahăr aromat, dulceaţă de petale de trandafiri şi flori de portocal, dulceaţă de curmale umplute cu migdale şi cuişoare, dulceaţă de morcovi cu nuci aromate. Este limpede că toată această opulenţă funcţionează numai întrucât paradisul este considerat a fi aici şi acum.

Pompei

 

(În imagine Syd Barrett și Richard Wright, preferații mei la început, înainte de Dave Gilmour și Roger Waters; Barrett a murit în 2006, iar Wright în 2008.)

Întrebată de mai multe ori și în mai mulți ani, de unul-altul dintre amicii, prietenii ori cunoștințele mele cu aplecare spre muzichie, care ar fi fost concertul meu preferat, dacă ar fi fost să asist la el, am știut dintotdeauna că ar fi fost Pink Floyd – Live at Pompeii (1971). De asistat atunci au făcut-o, îngăduiți de trupă și de caravana lor tehnică, doar vreo duzină de puști italieni din împrejurimi, care, firește, nu aveau ce să priceapă și cum să se adapteze sonor la ceea ce auzeau. Mi-aș fi dorit să fiu și eu unul din puștii aceștia, deși nu aș fi înțeles mare lucru. Iar partea mea preferată din acest concert e linkul de mai jos, finalul din A Saucerful of Secrets, când orga lui Richard Wright obține aproape extazul, iar părul lui Dave Gilmour cântă (din păcate, Syd Barrett nu mai făcea parte din trupă).

aporie nevrozardă intrapoetică (?!)

Poezia vizionară îmi pare uneori un limb înfundat (pleonastic): de parcă ar fi un sac de box în care poți să lovești la nesfârșit, singura limită fiind exclusiv aporetică. Maladia de care suferă poezia vizionară este auto-molipsirea cu efect inerțial. În schimb, nu același lucru îl pot spune despre proza vizionară, ale cărei ramificații și piciorușe de chinezoaică se pot preschimba oricând în trompe de elefant și gâturi de girafă. Ba chiar și în peruci ricoșate de telegrafiști.

cititorul ucis

Enrique Vila-Matas este un romancier teribilist în chip programatic: ceea ce îl interesează din start este să nu fie neapărat romancier (chiar dacă, nefiind, este totuși exact așa ceva): iar acest lucru să se petreacă despicând firul în șaptezeci și șapte (ca să dau o cifră la întâmplare) și mai ales prin parodie asumată, mai exact prin parodie a parodiei.  Microromanul Asasina cultivată (Editura Rao, 2006) exact în acest sens este construit.

În prefața la propria carte (lucru deja neobișnuit), Vila-Matas precizează că l-a interesat uciderea cititorului: sugestia este aceea că romanul său nu se vrea a fi seducător, ci ucigător în sensul în care „crima” este o operă imperfectă care ar putea deveni perfectă doar întrucât unicitatea ei constă în scopul asasin – lichidarea cititorului! Pe de altă parte, în finalul prefeței, autorul recunoaște că cititorul nu va fi asasinat prin lectura cărții, dar că el trebuie să caute adevărul din opera respectivă.

Chestiunea pe care o pune, de fapt, Vila-Matas este următoarea (desigur, ea nu este formulată explicit, ci insidios și enigmatic):  care, cât este și cum este libertatea ficțiunii manipulate și manipulatoare? Și de unde începe, dacă începe, anarhia și haosul la nivel de ficțiune (realistă)? Oricât ar plusa pe ipostaza sa de autor neconvențional, Vila-Matas e preocupat tocmai de teoretizarea (prin practică romanescă în Asasina cultivată) a acestor granițe, cu ajutorul, ce-i drept, al ambiguității. Întrucât, de la un punct, deși schema romanului său este fățiș polițistă, nu se mai pricepe nimic din ceea ce se întâmplă, iar cartea circulă, se scrie și funcționează fără să mai aibă un autor evident sau unul cu morgă de autor omniscient și omnipotent. Enrique Vila-Matas se îndoiește, de fapt, de rolul major al autorului și își lasă, de aceea, romanul să circule prin intestinele propriului său text, de parcă ar călători în propria-i burtă cu un montagne russe. În jocul vieții și al morții, Vila-Matas sugerează că orice roman este o formă de viață care moare în/la final, fiindcă așa este firesc să se petreacă lucrurile, în cadrul raportului amintit. Nimic nou sub soare: totul depinde de felul în care este vădit acest lucru, iar demonstrația autorului este insolită. Asasina cultivată este un microroman care indică, de fapt, strategemele scriiturii și implicit stratagemele lecturii și ale interpretării; este, cum s-ar spune, un roman care intenționează să își ajungă sieși, fără să mai aibă nevoie de gloria unui scriitor, ci poate doar de anonimia lui; fără să mai aibă nevoie de analiști, ci poate doar de umbra lor; singurul arătat cu degetul este cititorul, dar și el este unul ucis finalmente de autorul asasin. Chestiunea acestui asasinat atât de special (literar) este inedit pusă de Vila-Matas, într-un stil nonconformist și poznaș. Singurul lucru de mirare este acela că autorul nu pune și chestiunea, la fel de strategică (la o adică), a suicidului auctorial: dacă tocmai cititorul este ucis la final nu înseamnă, oare, că implicit autorul se sinucide (literar, metaforic, simbolic), din moment ce își elimină partenerul de text, context (receptare) și pretext?

bibliobulimie de șobolan

Cine este curios să afle cum se raportează un șobolan gurmand la literatură, cine vrea să parcurgă inclusiv un ghid năstrușnic de lectură, un manual concentrat de teoria literaturii, ba chiar și o istorie a literaturii universale pe sărite, nu trebuie decât să citească romanul lui Sam Savage – Firmin. Aventurile unei vieți subterane (Editura Polirom, 2009). La început, cititorul are senzația că un scriitor (romancier) i se spovedește, întrucât romanul lui Savage debutează cu punerea pe tapet a veșnicei inhibiții auctoriale, aceea a frazei începătoare memorabile (în principiu): în acest sens, sunt citați Nabokov, Tolstoi și mai puțin cunoscutul  (pentru români) Ford Madox Ford. La urma urmei, de ce este atât de important începutul unui roman? Pentru că astfel începe o lume. Autorul din carte care dezbate chestiunea aceasta nu este, însă, un om, ci un rozător, un șobolan, dornic să devină cartograf al sufletului său. Autobiografia sa este amuzantă, plus foarte inteligentă: născut într-o dimineață de noiembrie a anului 1960, în Boston, la subsolul unei librării, mama lui Firmin (căci așa se numește rozătorul nostru autoportretizat genial, cinic, vicios și melancolic!) își face un cuib de lăuzie din Veghea lui Finnegan („Am fost născut, culcușit și alăptat pe carcasa desfrunzită a celei mai puțin citite capodopere a lumii”) – Firmin ar fi preferat, însă, ca paginile ferfenițate să fi aparținut romanelor Moby Dick sau Don Quijote. Dintre toți  puii (treisprezece la număr), Firmin este singurul născut cu ochii deschiși, supraviețuitor ca prin minune dintr-o mamă alcoolică producătoare de lapte bolnav.

Viața lui Firmin este aceea a unui mucalit, el devine adict la mâncat hârtie intelectuală: filosofie, lingvistică, Biblie, Coran, Bhagavad Gita, dar și acte, documente, rețete culinare, iar paginile masticate îl ajută să se spiritualizeze performant, să devină un creier intelectual! Compulsivitatea foamei sale se numește dragoste de cărți. Firmin se izolează de familie în librărie și se preschimbă într-un degustător de cărți celebre: la început, ingurgitează haotic, dar mai apoi începe să facă diferențe și să perceapă nuanțe. Iată, în acest sens, confesiunea minunată a unui cititor gurmand non-uman, dar care este mai uman decât hominizii, prin pasiunea sa livrescă: „Mai întâi am observat că fiecare carte are o aromă specială – dulce, amară, acră, dulce-amăruie, râncedă, sărată, picantă. Am constatat de asemenea că fiecare aromă – și, pe măsură ce trecea timpul și mi se ascuțeau simțurile, aroma fiecărei pagini, a fiecărei fraze și, în ultimă instanță, a fiecărui cuvânt – aducea cu ea o întreagă gamă de imagini, de prezentări ale unor lucruri despre care experiențele mele foarte limitate în așa-numita lume reală nu mă pregătiseră absolut deloc: zgârie-nori, porturi, cai, canibali, un copac înflorit, un pat nefăcut, o femeie înecată, un băiat zburător, un cap tăiat, țărani pe câmp ridicând privirea la auzul unui oligofren care se tânguie, un șuierat de tren, un râu, o plută, razele soarelui strecurându-se printr-o pădure de mesteceni, o mână mângâind o coapsă dezgolită, o cabană în junglă, un călugăr pe moarte.” Lectura ajunge să îl fascineze într-atât încât de la un punct nu mai mănâncă texte (doar le roade colțurile), ci le citește cu voluptate, punându-și singur diagnosticul de bibliobulimie! Cine și-ar fi închipuit că paradisul unui șobolan poate fi o librărie? Lectura îl pasionează și fascinează (se consideră îndeajuns de inițiat atunci când parcurge „așa-numitele romane dificile”, rusești și franțuzești, precum și cărți de filosofie), iar supraviețuirea și-o datorează strict literaturii, învățând, printre altele, care este rolul imaginației.

Întrebarea mea: dacă ar fi să ne naștem (la propriu) între paginile unei cărți iubite (sau hazardate), care ar fi aceasta? Și ce fel de arome (tot la propriu) au cărțile pe care le citim cu delicii, dacă ar fi să le mâncăm?

romanul-cobai

Mario Bellatín este un scriitor mexican de origine peruană, ultrabizar ca scriitură şi construcţie romanescă. Aproape toate prozele sale sunt ciudate cu tendinţă, fundamentalist stranii ca subiect și bătătoare la ochi.

Lecţii pentru un iepure mort (cartea e tradusă în românește) este un roman parodie chiar la ideea de roman parodic, dar şi la construcţia clasică sau postmodernă de roman: este ironizată la extrem însăşi arhitectura ideii de proză, arta naraţiunii, caracterul personajelor, intriga, stilul, totul şi orice. Este un roman-puzzle şi babelic, care demontează cu cinism auctorial inclusiv strategia puzzle şi efectul de turn Babel! Nimic nu rămâne valabil pentru o astfel de proză şi înăuntrul ei, scopul şi misiunea autorului părând să fie aceea de a pune la rădăcina prozei contemporane tocmai nimicul, dar un nimic alambicat. Un nimic ţicnit, sucit ambalat şi ofertat cititorului. Titlul atât de neobişnuit este lămurit la hazard (parcă) într-unul din micile texte din puzzle (este vorba despre 243 de texte): unii morţi quechua, dezgropaţi, se preschimbau în animale rătăcitoare care bântuiau noaptea; un astfel de mort, de pildă, se preschimbă într-un iepure, iar acest iepure mort, se presupune, la limita dintre inteligibil și ininteligibil, este cel utilizat absurd în titlul romanului. Putea la fel de bine să existe oricare altă explicaţie a titlului şi la fel de ciudat şi de ireal ar fi sunat; sau la fel de real – tocmai aici este joaca lui Mario Bellatín. Cât despre final, în chip previzibil romanul se încheie fără să se încheie, putând continua la nesfârşit. Aşa cum primul text din puzzle nu este unul matrice, nici finalul nu mai este final, respectiv nu mai este nimic.

Lecţie pentru un iepure mort este un experiment extrem, jumătate în formă, jumătate în conţinut. Excentricitatea autorului este programatică şi tezistă chiar, dar ea nu deranjează neapărat, ci devine absorbantă şi poate normală de la un punct încolo. Autorul comite o formă de igienizare pe cobaiul prozei contemporane, o auto-igienizare de fapt, printr-un puzzle care în chiar clipa realizării sale mozaicale se pulverizează simultan. Mă întreb, însă, până unde proza poate fi cobai și cât va mai rezista acest cobai experiențelor intense și abuzive de laborator?!

romanul incert

Cel mai bizar roman scris de Umberto Eco (deși toate romanele sale sunt cât se poate de ciudate și alambicate) este, pentru mine, Insula din ziua de ieri, pe care îl rânduiesc cu delicii într-o Bibliotecă stranie: este un roman eshatologic, soteriologic și mistic. Vicleanul și abilul romancier Eco știe că șansa unui roman contemporan este să creeze mai multe piste, astfel încât să-și încurce și stupefieze cititorul. De aceea, precizări tactice, precum cea care urmează, nu sunt zadarnice: „Și între multe certitudini cărora le deplângem absența, una singură e prezentă, și anume faptul că toate lucrurile ne apar așa cum ne apar, și nu-i posibil să nu fie foarte adevărat că ele ne apar întocmai așa.” Adică un roman este ceea ce știm că este, dar este și ceea ce nu știm că este, în ciuda aparenței că el ar putea fi doar ceea ce știm că este!

Personajul central al acestui roman alambicat, Roberto de la Grive, descoperă, la un moment dat, ceva foarte pe gustul lui Eco și al cititorului rafinat: teoria romanului. Întrucât doar teoria romanului îngăduie ca două lumi diferite să existe în paralel, pe de o parte lumea reală, pe de altă parte lumea inventată. El însuși, Roberto, ar putea fi erou într-o Țară a Romanelor, unde legea cheie este aceea a verosimilului (prin urmare, romanul ar putea formula și nara viața lui Roberto, fără ca în mod obligatoriu viața personajului să fie cea reală, ci doar asemănător de reală). Colecționând din marea tropicală (unde plutește pe o corabie-fantomă) un fagure de coral, Roberto își predă sieși și îi predă indirect cititorului teoria lumilor plurale și poligonice: Țara Romanelor este asemenea unui fagure alcătuit din poligoane în poligoane. Dar există un viciu de fond: arta romanului previne asupra faptului că totul este ficțiune, dar o ficțiune care poate să devină realitate sau să pară realitate până la a deveni așa ceva. Drept care Roberto începe să scrie romanul despre fratele imaginar Ferrante, dublul său întunecat, râvnind astfel ca el, Roberto să fie consacrat în ipostaza de fabulator perfect, de aici invenționita sa desfășurată în trombă (dacă este să o catalogăm patologic, ea este invenționită; dacă este să o catalogăm estetic, ea este fantezie!). În călătoria pe care o fabulează cu voluptate (în ipostaza de Ferrante), Roberto întâlnește insule ciudate, una în mod special, întrucât este o insulă narativă: insularii trăiesc și au viață doar dacă sunt povestiți, doar dacă cei din jur le spun povestea vieții; atunci când nimeni nu mai povestește despre ei, se sting, mor. Fiecare insular, ca să trăiască, trebuie să fie povestit altfel și diferit; dacă ar avea aceeași poveste de viață, ar pieri! Iată aici strecurat de Eco exact mecanismul ficțiunii: insularii vorbesc continuu, întrucât poveștile vieților lor trebuie rostite în șir nesfârșit – dacă poveștile ar înceta, cei nemaipovestiți ar muri la rândul lor! Ceea ce atrage atenția în această istorie este moartea ca nepoveste: cine este nepovestit este implicit mort, iar cine este povestit este implicit viu.

Romanul este înțesat de artileria grea de erudiție a autorului, tacticianul și teoreticianul literaturii, care își pigmentează capitolele cu sfaturi despre cum trebuie scris un roman! Pe de altă parte, naratorul însuși își numește la un moment dat romanul a fi unul incert. Insula din ziua de ieri este lecția despre teoria literaturii, prin care Umberto Eco definește genul său favorit, romanul, ca fiind „palimpsestul unui manuscris regăsit”, influențat întotdeauna (livresc) de străluciții înaintași. Nimic de zis, lecția este magistrală. Mă întreb, însă, cum ar fi, cum ar arăta un nou roman (scris de altcineva) care ar porni chiar de la manuscrisul de acum al romanului lui Eco: ar fi un palimpsest sau o supralicitare incertă?

Mis-what-do-we-want

The Poetry Lesson este, evident, și o carte despre Andrei Codrescu dascălul nonconformist, care e un prodigios entertainer și histrion, fan al giumbușlucurilor rafinate și al calambururilor. Un beatnik care își depășește statul de beatnik, strălucind ca ironist aruncător de confetti în tradiția dada (deși eu cred că iese și din această sintagmă și coagulează mai degrabă ca personalitate-mozaic). Ofer aici, tot ca adălmaș, a doua listă hazoasă (și serioasă în același timp) din carte. Mai provocatoare decât cea dintâi listă (care era oricum extravagantă).

THE TEN MUSES OF POETRY

1. Mishearing

2. Misunderstanding

3. Mistranslating

4. Mismanaging

5. Mislaying

6. Misreading

7. Misappropriating cliches

8. Misplacing objects belonging to roommates or lovers

9. Misguided thoughts at inappropriate times, funerals, etc.

10. Mississippi (the river)

De închipuit ce și câți Mis- am putea propune fiecare din noi pe post de muză!

(în imagine, Andrei Codrescu în 2009, în jungla din Louisiana, unde nu am zărit picior de aligator, deși am căutat cu sârg așa ceva!)

the poetry lesson

Am tot amânat să scriu despre ultima carte de proză a lui Andrei Codrescu, The Poetry Lesson, fiindcă m-am luat cu altele. O carte adorabilă, prin umorul ei debordant, prin întorsăturile de frază, prin inteligența ei savuroasă și livrescul filtrat și pompat cu țiuituri de saxofon în surdină. Este vorba despre un atelier de poezie ținut de Andrei la Universitatea din Baton Rouge, cu studenți de toate proveniențele cerebrale și emoționale, făpturi cu lecturi fragmentare sau, dimpotrivă, obsedate. Ofer aici, ca adălmaș, o primă listă hazoasă (și serioasă în același timp) din carte, prin care Andrei își pregătește studenții pentru a da piept cu poezia.

THE TOOLS OF POETRY

1. A goatskin notebook for writing down dreams

2. Mont Blanc fountain pen (extra credit if it belonged to Mme Blavatsky)

3. A Chinese coin or a stone in your pocket for rubbing

4. Frequenting places where you can overhear things

5. Tiny recorders, spyglasses, microscopic listening devices

6. A little man at the back of your head

7. The Ghost-Companion

8. Susceptibility to hypnosis

9. Large sheets of homemade paper, a stack a foot thick

10. A subscription to cable TV

Explicația și îmbierea cu the ghost-companion este de-a dreptul voluptoasă. Să ne închipuim cum ar fi să avem, la un astfel de atelier de poezie, o stafie personală și călăuzitoare de drum în Rimbaud, Lautreamont, Pound, Sexton, de pildă! Eu pe aceștia i-aș alege acum. Dar ieri și alaltăieri i-aș fi ales pe alții, poate.

P. S.

Și pentru că tot suntem la secțiunea atelierelor de scriere creatoare, pentru cei care se află în Clujeusis pot face acum și o invitație. Luni, 15 noiembrie, de la ora 19.00, în cafeneaua Insomnia (în sala de proiecții) va fi prezentat reportajul de 25 de minute (făcut de Vasile Hotea-Fernezan) despre atelierul de proză 1001 de nopți și de zile, ținut de mine timp de un an și jumătate (2008-2009) cu studenții de la Literele clujene.

(în imagine, Andrei în garsoniera lui epică din New Orleans, pledând pentru berea băștinașă Turbo Dog și relatându-ne pișicher povestașilor curioși cum a scris romanul Mesi@)

semi-dragoste și alteritate

Ieri am fost la un liceu clujevit unde am citit poeme, în fața elevilor din clasele a zecea și a unsprezecea, alături de Ion M., prezentați fiind de Cosmin P. (care a citit și el poeme, mai târziu, în cafeneaua Insomnia).

Am ales texte din Coma. Citind acolo, în fața unor oameni foarte tineri, mi-am dat seama și mai ales am simțit că poemele de dragoste alese de mine sunt mai degrabă poeme de semi-dragoste. Ele nu au cum să fie poeme întregi de dragoste, întrucât sunt impregnate până în carne și piele și os de alienare, incomunicabilitate, solitudine la egalitate cu dragostea (cele dintâi nefiind secundare sau circumscrise dragostei, ci independente). Sunt poeme care conțin un traiect în zig-zag, la capăt aflându-se întotdeauna un fel de lovitură în plex. Ceea ce scriu acum m-a făcut să mă întorc la faptul că, la Pecs, atunci când, înainte de a citi poezie (un bestiariu), am vorbit despre legătura dintre noi, unii și alții (făpturi-în-timp-și-spațiu), am vorbit despre violența dinăuntrul nostru și violența din ceilalți. Și am spus că vom fi apți să îi înțelegem pe ceilalți (în alteritatea lor), atunci când vom putea înțelege mai întâi violența (și multipla alteritate) din noi. Spusele mele au stârnit consternare la început, dar apoi au fost receptate exact în sensul dorit. Un filosof mi-a spus, la final, că mica mea teorie a fost logică la nivel poetic și omenesc.