Bătălia pentru poezie (4)
În 17 aprilie am străbătut oraşul vechi New Orleans dintr-o parte într-alta: străzile sunt pline de turişti la festivalul Cartierului Francez. Jazz cu duiumul, fete la ofertă deschisă, băutură, flirt (pe Bourbon street). În Jackson Square, mâncare preparată după reţete creole şi din nou muzică. O luăm spre fluviul Mississippi care curge deasupra New Orleans-ului la vreo douăzeci şi cinci de metri, maroniu, clăbucit şi terifiant ca un zeu oricând mânios. Andrei mă poartă să o omagiem pe fecioara din Orleans, Ioana d’Arc, a cărei statuie este plasată la graniţa dintre zona franceză şi cea englezească. Apoi ajungem şi la punctul zero, de unde s-a născut şi a crescut oraşul. Povestea este atât de încâlcită istoric (cu Napoleon care a vândut pe nimic aceste pământuri) încât nu o mai spun aici. Pe malul Mississippiului, jazz şi country în draci, lumea consimte cu frenezie la carpe diem. De la tarabe aleg măşti cu pene utilizabile la carnavalul oraşului şi păpuşi voodoo. Apoi mergem la Insectarium (sau muzeul de goange, cum îl numeşte hâtru Andrei): fluturi, omizi, gândaci, furnici, greieri, diaporame uriaşe, un spectacol captivant. La micul restaurant al muzeului gust şi fac pasiune culinară pentru greieri prăjiţi. Nu mă mai pot opri din ronţăit greieri, spre amuzamentul altor turişti şi al bucătăresei. Sunt delicioşi! Apoi ne plimbăm pe malului Mississippiului. Andrei îmi arată pe partea celalaltă a fluviului locul unde s-a sălăşluit o vreme William Burroughs. Pe lângă fluviu trec tramvaiele roşcovane pe care le ştiu, teoretic vorbind, din teatrul lui Tennessee Williams. Vapoare cu roţi uriaşe ca pe vremea lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn twainizează pe fluviu: Mark Twain a fost un creator de anvergură al pitorescului mlaştinilor din Louisiana. New Orleans este un turn Babel creolizat şi poate chiar un nou spaţiu alexandrin adaptat la împrejurări. Culturile se intersectează, iar dispoziţia pentru viaţă este pe de o parte simplă şi naturală, pe de altă parte sofisticată. Le propun lui Andrei şi Dave un posibil festival despre povestiri şi povestitori de tipul 1001 de nopţi, iar ei rezonează. Căci, fie că-i vorbă de şagă sau nu, pitorescul New Orleans-ului ţine de epicitatea în avalanşă lentă: este un oraş profund narativ, conţinător de poveşti care aşteaptă să fie spuse şi scrise. E un soi de Persie creolizată, în care povestirile pot fi rostite de orice individ, inclusiv de vagabondul de la colţul străzii. O nouă şi mică Persie în care fluviul este şi el un conţinător narativ. Pe malul fluviului panoramăm sonor trupele de jazz şi country. Fac pasiune pentru Walter Wolfman Washington, poreclit Jimmi Hendrix al New Orleans-ului. Wolfman cântă ca un lup, ba chiar îşi foloseşte limba la corzile chitării, asemenea lui Hendrix odinioară. Doar că, după mine, e mai bun decât Hendrix. Ascultăm cu nemiluita muzica lui Wolfman (mai ales blues-urile): muzica e demenţială şi profesionist perfomată. După ce ne-am ghiftuit cu Wolfman, ne îndreptăm spre Bourbon street, deşi Andrei nu are poftă. Detestă strada aceasta imundă şi interlopă, ultramediatizată. Spectacolul trivialităţii din baruri mie mi se pare, însă, o mostră de viaţă care ar putea fi prelucrată epic. Corporalitate expusă şi mişcătoare la maximum, alcool, vomă, transpiraţie, pofte, muzică mimetică şi smucită (anti-jazz), karaoke, miros de urină. Până la urmă renunţ la voyeurismul meu de trei parale şi ne retragem într-un bar paşnic, solitar, unde povestim despre tot felul: Dada, Tristan Tzara, Maestrul şi Margarita, ratare şi împlinire, poezie, plictis etc.
Mesmeea Cuttita's Blog 