Archive for Mai 2009

Entry for May 31, 2009

Mai 31, 2009

apă de portocal

tristeţea e ca tăierea de mâini şi de păsări

părul meu de neguri nu ştie ce să răspundă

aşa că îţi dau partea mea de fericire pentru partea ta de suferinţă

şi am spălat picioarele multiubitei

şi i-am turnat pe trup apă de portocal

dar oare multiubita poate deschide venele bărbatului cu o foarfecă de sticlă?

şi dacă tu mă vrei cât o unghie

eu te vreau cât o mână întreagă pe care mai apoi s-o tai

urma ta e atât de adâncă

încât nu are cum să piară chiar dac-ai fi un spălător de maţe

dar sufletul meu nu vrea şi nu ştie

(gândesc deci nu visez).

Anunțuri

Entry for May 28, 2009

Mai 28, 2009

Harmonia Caelestis

Dificil să seminarizezi, fie şi doar pe blog, un cărţoi inhibant precum Harmonia Caelestis (Anamaria Pop, traducătoarea predilectă a lui Peter Esterhazy, a muncit nebuneşte, practicând un devotament copleşitor!). Un roman-palimpsest despre tată şi o antiteză continuă despre ce este, ce ar trebui să fie, ce nu este şi ce nu ar trebui să fie un tată. Foamea-de-tată. Nevoia-definirii-tatălui. Un dans tată-fiu pe viaţă, aşa explică Peter Esterhazy. Dar orice Harmonia Caelestis este contracarată sau secondată sau completată de o Harmonia Terrestris. Aşa şi aici. Există tatăl maxim, tatăl-tot, modelul, magicianul, spiritul, adoratul; şi există tatăl minim, tatăl-nimic, antimodel, grobian, porcin, falus, ironizat, trivial. Romanul este geometric, iar figura-cheie este aceea a spiralei: cititorul poate circula în susul şi în josul spiralei, după voia autorului, dar şi după voia sa (şi a lui Dumnezeu-Tatăl, dacă tot suntem la capitolul taţilor). Tatăl care este substantiv, dar şi verb. One man show. De citit, la ceasurile zilei depline, cele 800 de pagini ale cărţoiului. To Axion Esti! Spun şi eu aducând laudă precum eroilor greci.

Entry for May 24, 2009

Mai 24, 2009

Lost Highway

Anul acesta am lucrat pentru întâia dată la Master nu pe Mulholland Drive, ci pe Lost Highway. Un Lynch bun, manierist, dar, totuşi, fără să fie capodoperă, fără să fie scintilant. Nu am apucat să discut cu partenerii mei de şarade lynchiene decât oarecum pe fugă, din pricina polemicilor şi a fragmentarismului relativ riscant al filmului. Un film schismatic, intenţionat rupt, cu ingredientele specifice ale ţarului bizarului, cum a fost poreclit Lynch: sex, violenţă, demenţă, realitate înghesuită în păpuşa rusească. Cum Lynch este un regizor continuu ironic şi autoironic este dificil să descuamezi filmele sale şi să le jupoi de conţinut. Întâi de toate întrucât regizorul însuşi oferă de obicei vreo cinci variante posibile de hermeneutică asupra peliculelor lui, ca să fie sigur că logicii critici de specialitate se vor încâlci definitiv în tabelul său Mendeleev întors pe dos. Apoi întrucât este alunecos să gestionezi ironia subtilă a acestui regizor, care, uneori, îşi subminează propriile filme, doar ca să şarjeze şi să se amuze copios asupra felului în care nimeni nu va mai pricepe nimic. Un lucru e limpede: interpretarea simbolică nu este adecvată pentru Lynch, care şi-ar râde zeflemitor în barbă dacă ar avea acces la inventarierea semiotică şi simili-mitologică a elementelor din peliculele sale. Interpretarea psihanalitică este, la rându-i, deficitară, mai cu seamă întrucât regizorul însuşi şi-o asumă ludic. Drept care nu rămâne decât interpretarea fenomenologică: dar şi aceasta este doar un fel de a spune că Lynch ar putea fi prins, la o adică, în insectar. Pentru că, de fapt, nu va fi prins niciodată în respectivul insectar, oricât de abili entomologi am putea fi.

Entry for May 23, 2009

Mai 22, 2009

Cap şi gât

Ieri seară am stat în Piaţa Muzeului (lângă obeliscul împărătesc şi în faţa bisericii franciscane – doamna Săgeată-În-Inimă, cum am poreclit-o eu!) – mai nou locul meu preferat de zacere şi cozerit în Clujeusis, cu câţiva prieteni de odinioară, de toate soiurile (la bere, cahfea, lichior, îngheţată). Şi, la un moment dat, ne-am amuzat şi am cozerit pe marginea unui proverb german care sună aşa: Bărbatul e capul, dar femeia e gâtul pe care stă acest cap, gâtul care mişcă respectivul cap. Nu a existat nicio concluzie întrucât, spre deliciul tuturor, spiritele s-au încins cu aplomb, în polemici hâtre. Dar valorizările respectivului proverb au sunat cam aşa (aproximez, memoria mea este moale astăzi).

1. Prin decapitare rămâne doar o parte din gât, prin urmare oricum femeia este mai importantă decât bărbatul.
2. Prin şi din decapitare reiese că bărbatul este cel esenţial, căci se desprinde întru totul de partea lumească (trupelnică), având toate şansele să devină spirit pur.
3. Doar prin decapitare bărbatul şi femeia ar putea fi despărţiţi, fundamentalist vorbind (orice altfel de separări ale lor fiind retorice sau inadecvate).

Şi au mai fost şi alte vorbe hermeneutice. Până când, în mod fals înfuriată (doar pentru joc), am chestionat insidios: de ce problema este pusă exclusiv într-un mod violent (decapitarea ca act suprem!). De ce? Hmmm: în acest punct, toată lumea a privit în jos, apoi brusc spre vârful obeliscului împărătesc. Împărate, împărate, am zis eu atunci, domnia ta ce răspuns dă?

Entry for May 20, 2009

Mai 20, 2009

Unde-i Biblioteca stranie?

Nu am mai scris de multă vreme la Biblioteca stranie, întrucât am citit poezie cu tona pentru cursul de poezie modernă, de la Baudelaire la Ginsberg, Plath and Co, pe care îl ţin de anul acesta la Literele clujene. Am citit şi recitit vreo 30 de poeţi de calibru maxim, a fost delicios cu unii, relativ delicios cu alţii. Dar, din când în când, îmi vine iar poftă de proză şi de Biblioteca stranie, îmi vine poftă de lista mea extravagantă cu romane sucite, strâmbe, dar atât de ispititoare (o voi relua din toamnă, nădăjduiesc). Totuşi, astăzi mă mănâncă buricele degetelor să scriu ceva, oricât de puţin, despre un roman drag mie, pomenit şi cu alt prilej, pe blogul mesmeic, este vorba despre Concertul baroc de Alejo Carpentier. Cine pofteşte o călătorie sinestezică la Venezia, cine râvneşte travestiuri opulente şi muzică de operă corcită cu jazz, cine e gurmand şi gurmet (şi degustă vinurile într-un fel insidios), cine vede în erotism o artă a desalienării şi a bucuriei, atunci să purceadă degrabă la lectura Concertului baroc. Şi să zică bogdaproste!

Entry for May 17, 2009

Mai 17, 2009

extaz

simţim rar extaz, discutăm în schimb ceva mai des despre extaz. e ciudat cum preaplinătatea te goleşte şi te împlineşte în acelaşi timp, ca o crustă gonflată la maximum şi în cele din urmă preschimbată în propriul ei conţinut. şi mă gândesc cât de autolimitaţi suntem atunci când nu recunoaştem că deplinătatea nu înseamnă neapărat desăvârşire, dar nici şchiopătare nu înseamnă. este o stare tare, intensă. şi ajunge lucrul acesta, fără alte vorbe de prisos. uneori, însă, tristeţea dă târcoale ca să şlefuiască împlinirea.

Entry for May 15, 2009

Mai 15, 2009

Sinucigaşii

Am primit de la unul din Bogdanii aflaţi în departe-aproapele meu revista Leer, care conţine şi un grupaj dedicat sinucigaşilor, mai exact scriitorilor sinucigaşi şi suicidului ca avatar literar. Despre Woolf, Hemingway, Plath, Crane, Pavese, Celan, Mishima şi destui alţii ştim cu toţii că s-au sinucis (să nu-i uităm şi pe venerabilii antici!), s-au scris şi cărţi despre, s-a speculat inclusiv patologic, psihoistoric, mitologizant etc. Modelul romantic absolut se pare că a fost scriitorul Thomas Chatterton (sinucis cu arsenic). Ce aduce nou revista Leer sunt numele unor scriitori întru totul necunoscuţi în România: John Kennedy Toole, David Foster Wallace şi Geza Csath (captivante, cazurile ultimilor doi). De la suicidul antic şi romantic la cel postmodern (cuvânt bun la orice, inclusiv în chestiunea morţii vrute şi satisfăcute). Discuţia prilejuită de revista Leer se învârte mult în jurul sinuciderilor în plină glorie, absurde în aparenţă, de fapt destul de logice la nivelul imaginii de sine a autorilor-sinucigaşi. Nu doar mizeria şi nevroza sunt greu de suportat pe lumea aceasta, ci şi celebritatea, gloria, banii. Sinucigaşul potenţial nu rezistă de fapt la gonflarea imaginii sale şi la snobismul inerent al cititorilor, al criticii, al celorlalţi. Se simte alter la maximum, deformat prin şi în imaginea reflectată în ceilalţi. Devine mutant. Simte monstruos. Şi atunci se sinucide, fără ca disperarea să fie motivul prim (câteva din cărţile lui Cioran sunt considerate, plusând, manuale de sinucidere ambientală intelectual!). Este aceasta o logică inerentă sau una aferentă morţii? În ce măsură sinuciderea este avatarul predilect al vieţii noastre aici-şi-acum? Mi-l închipui pe cultivatorul înţelept de verze care a fost Michel de Montaigne ţinând discursuri în grădina sa despre dreptul la sinucidere. Şi mustăcesc.

P. S.:
Mi-a făcut plăcere ca pe lângă povestea îndosariată despre suicizi să admir o tânără scriitoare spaniolă (cu nume exotic – Espido Freire), proaspăt premiată. Nu m-a interesat neapărat scrisul ei, ci părul său brun, ondulat şi lung (jur) până la coapse!

Entry for May 11, 2009

Mai 10, 2009

real woman (zero)


nu mă aflu aici ca să îngenunchez

nu iubesc ca să fiu iubită

miros a carne de om

ploaia îmi umple pielea cu şofran

înghit boabele ei de struguri ca o bătrână regină la ora de chirurgie estetică

şoldurile mele se lichefiază în creier

macii bruni îi atârn la glezne apoi delirez despre lehuzia inimii

eram fiară voiam să fiu fiară

să nimicesc şi să fiu nimicită ca purpura

păr şi coapse şirag de mătănii lucioase pe care le-nghit ca bomboanele

fiindcă în mine sunt mai multe trupuri decât de obicei

(unul din ele are cercei la subsuori).

Entry for May 07, 2009

Mai 7, 2009

real woman (3)

ea are insomnie patul e limba ei de femeie bolind. ea nu mai ştie să se machieze dar se parfumează nespus. veşmintele şi le presară pe ea ca pe nişte ziare tăiate. ea bea apă chioară şi sughiţă. mănâncă pâine goală şi se crede călugăriţă. dar e ratată. citeşte rugăciuni la lumânare apoi se gândeşte la lucruri interzise. îi vine poftă să locuiască sub pământ. ea mestecă frunze de mentă şi nu suferă tatuajele. ea are unsprezece perechi de cercei. poate că ar fi fost mai potrivit ca ea să fie bărbat şi să nu-i pese. dar e femeie. see me feel me touch me heel me. o voi spune de câte ori va fi nevoie. vaya con dios.

Entry for May 05, 2009

Mai 4, 2009

Bătălia pentru poezie (4)


În 17 aprilie am străbătut oraşul vechi New Orleans dintr-o parte într-alta: străzile sunt pline de turişti la festivalul Cartierului Francez. Jazz cu duiumul, fete la ofertă deschisă, băutură, flirt (pe Bourbon street). În Jackson Square, mâncare preparată după reţete creole şi din nou muzică. O luăm spre fluviul Mississippi care curge deasupra New Orleans-ului la vreo douăzeci şi cinci de metri, maroniu, clăbucit şi terifiant ca un zeu oricând mânios. Andrei mă poartă să o omagiem pe fecioara din Orleans, Ioana d’Arc, a cărei statuie este plasată la graniţa dintre zona franceză şi cea englezească. Apoi ajungem şi la punctul zero, de unde s-a născut şi a crescut oraşul. Povestea este atât de încâlcită istoric (cu Napoleon care a vândut pe nimic aceste pământuri) încât nu o mai spun aici. Pe malul Mississippiului, jazz şi country în draci, lumea consimte cu frenezie la carpe diem. De la tarabe aleg măşti cu pene utilizabile la carnavalul oraşului şi păpuşi voodoo. Apoi mergem la Insectarium (sau muzeul de goange, cum îl numeşte hâtru Andrei): fluturi, omizi, gândaci, furnici, greieri, diaporame uriaşe, un spectacol captivant. La micul restaurant al muzeului gust şi fac pasiune culinară pentru greieri prăjiţi. Nu mă mai pot opri din ronţăit greieri, spre amuzamentul altor turişti şi al bucătăresei. Sunt delicioşi! Apoi ne plimbăm pe malului Mississippiului. Andrei îmi arată pe partea celalaltă a fluviului locul unde s-a sălăşluit o vreme William Burroughs. Pe lângă fluviu trec tramvaiele roşcovane pe care le ştiu, teoretic vorbind, din teatrul lui Tennessee Williams. Vapoare cu roţi uriaşe ca pe vremea lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn twainizează pe fluviu: Mark Twain a fost un creator de anvergură al pitorescului mlaştinilor din Louisiana. New Orleans este un turn Babel creolizat şi poate chiar un nou spaţiu alexandrin adaptat la împrejurări. Culturile se intersectează, iar dispoziţia pentru viaţă este pe de o parte simplă şi naturală, pe de altă parte sofisticată. Le propun lui Andrei şi Dave un posibil festival despre povestiri şi povestitori de tipul 1001 de nopţi, iar ei rezonează. Căci, fie că-i vorbă de şagă sau nu, pitorescul New Orleans-ului ţine de epicitatea în avalanşă lentă: este un oraş profund narativ, conţinător de poveşti care aşteaptă să fie spuse şi scrise. E un soi de Persie creolizată, în care povestirile pot fi rostite de orice individ, inclusiv de vagabondul de la colţul străzii. O nouă şi mică Persie în care fluviul este şi el un conţinător narativ. Pe malul fluviului panoramăm sonor trupele de jazz şi country. Fac pasiune pentru Walter Wolfman Washington, poreclit Jimmi Hendrix al New Orleans-ului. Wolfman cântă ca un lup, ba chiar îşi foloseşte limba la corzile chitării, asemenea lui Hendrix odinioară. Doar că, după mine, e mai bun decât Hendrix. Ascultăm cu nemiluita muzica lui Wolfman (mai ales blues-urile): muzica e demenţială şi profesionist perfomată. După ce ne-am ghiftuit cu Wolfman, ne îndreptăm spre Bourbon street, deşi Andrei nu are poftă. Detestă strada aceasta imundă şi interlopă, ultramediatizată. Spectacolul trivialităţii din baruri mie mi se pare, însă, o mostră de viaţă care ar putea fi prelucrată epic. Corporalitate expusă şi mişcătoare la maximum, alcool, vomă, transpiraţie, pofte, muzică mimetică şi smucită (anti-jazz), karaoke, miros de urină. Până la urmă renunţ la voyeurismul meu de trei parale şi ne retragem într-un bar paşnic, solitar, unde povestim despre tot felul: Dada, Tristan Tzara, Maestrul şi Margarita, ratare şi împlinire, poezie, plictis etc.