Anul Nou si Dumnezeu

Dumnezeu – la inceputul anului e tanar, iar, la sfarsit, batran. De aceea trecerea dintre ani se cheama Anul Nou, pentru ca atunci Dumnezeu intinereste, ca un an de zile, mai apoi, sa tot imbatraneasca. Cand intinereste la miezul noptii ultime din decembrie si la primele ceasuri din 1 ianuarie, Dumnezeu are mustati noi si barba noua, plete noi si haine noi. Numai oasele ii raman la fel. De aceea nu se cade sa doarma oamenii de Anul Nou, ca sa-l vada pe Dumnezeu cum e batran pana la capat si cum apoi intinereste. Daca oamenii il vad asa pe Dumnezeu, atunci intineresc si ei o vreme, fiindca de Anul Nou ziua incepe sa se mareasca, laolalta cu sufletul oamenilor. De Anul Nou e bine sa se lase usa deschisa, ca sa intre norocul si sa nu mai plece.

(invataturi  si credinte de Anul Nou, din zona Moldovei)

Rachiul făcut de dracul (poveste de sărbători)

A fost un om care a greșit mămăliga și a făcut-o nesărată, așa că dracul a găsit o bucățică și a mâncat. Seara, când au venit toți dracii la cel mai mare, fiecare a spus ce a făcut, iar cel care mâncase bucata de mămăligă a spus și el cum a mâncat ce n-ar fi trebuit mâncat. N-ai făcut bine, i-a spus dracul cel mare, așa că du-te și slujește-i omului vreme de un an, slugă să-i fii. Dracul cel mic s-a pus în slujba omului pentru vremea cântărită de dracul cel mare și l-a învățat cum să aibă de la stăpâni de lucru. Aceștia, stăpânii, i-au cerut omului să secere tot lanul și să lege spicele, dacă vrea să primească pâine cât va putea duce în spinare sluga lui. Toată noaptea dracul a lucrat lanul, iar dimineața a dus în spinare o căruță întreagă de pâine, dacă nu și mai mult. Așa s-au întâmplat lucrurile cu mai mulți stăpâni, până când omul acela la care era slugă diavolul a strâns o grămadă de pâine (unii ziceau că era chiar un munte de pâine). Cu bogăția asta, însă, omul acela nu prea știa ce să facă, până când tot dracul i-a spus că îl ajută el, după oarecare chibzuință. Apoi dracul a făcut o băutură din toată pâinea aceea. Dracii cei bătrâni au hotărât ca, în numele lor, băutura să se cheme drăchiu. Dracii mijlocii au vrut ca, în numele lor, băutura să se cheme drăchilă. Iar dracii mici au vrut ca, în numele lor, să se cheme țuică. Și așa a rămas că rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu e drăchilă, iar cel slab e țuică.

(prelucrare după o snoavă moldovenească)

ficțiunea cinstită/necinstită

Tot citind din cursurile lui Derrida, am dat nas în nas cu mai multe analize pe fragmente din filosoful C. Schmitt; și am pritocit la una din perechile lui conceptuale, anume: ficțiune necinstită/cinstită. Nu politologic și politic vorbind, ci estetic, id est – literar. Dacă există cu adevărat o suveranitate a pieței de carte și a esteticii actuale, atunci cum ar putea fi delimitată o ficțiune cinstită de una necinstită? Desigur, eu malformez aici intenționat cuplul conceptual al lui C. Schmitt (îl chiar de-schmittizez, dacă e îngăduit barbarismul acesta!), dar o fac întrucât am o sfială condiționată de chiar statutul meu: un creator ficționalist (sau ficționalizator) poate fi taxat ca necinstit, axiologic vorbind?! Nu este el, prin chiar statutul său (și oferta sa), un ficționalist cinstit? (firește, nu despre plagiat e vorba aici)

E un soi de

E un soi de nedumerire conceptuală (exagerând, firește) felul în care simt că blogul acesta este pe cale să se preschimbe sau măcar să devină ambivalent. Nu îmi mai ajunge doar jucăușenia (mesmeică), dar nici nu simt vreo necesitate a unor teorii tari care să explice un lucru sau altul. Îmi vine să scriu puțin, concentrat, ca într-un jurnal de viață & lectură, cu firimituri dificile, poate chiar aiurea ingurgitabile, fără să îmi pese altfel decât lăuntric. Opinia publică a bloggerilor?! Între pasivitate și isterie grafomană. Rar – delicatețe și empatie sidefoasă (da, chiar așa, de ce să nu fim patetici în chip asumat, de ce ar fi neapărat neavenit?!). La fel de rar – polemică ori schimb de idei, fără snobisme și ifose, doar crystal clear.  Într-un anumit fel, ne-am obișnuit să fim animatori, să punem pe jar discuții de alcov public, să comentăm funcționabil. Dar dincolo de funcționarea aceasta lingvistică, atentă sau, dimpotrivă, narcisiacă, iar alteori chiar sclifosit de derizorie (în demonstrația ei), ce mai rămâne?! Cred că este cam anti-sărbătorește ce-am scris eu aici…

Marina Abramovic (a se pune accent pe c, la final)

Am văzut-o admirată cu fanatism și repudiată la fel de intens. Pur și simplu este o artistă sută la sută, cu instrumentul propriului corp folosit la maximum (întotdeauna dublat, însă, de un psihic la fel de acut-sensibil). Nu este o Iron Lady defel, iar etichetele prisosesc și sunt lacunare în acest caz. Este o exorcistă care știe că nu e nici preoteasă, nici șamancă (deși, simbolic vorbind, ar putea fi). Cine crede că este o exbiționistă-voyeuristă nu vede decât suprafața și crusta.

ursul-motan

Jucăria mea preferată de odinioară a fost un urs-motan, cât mine de mare, pe vremea când eram fetiță. Când îl țineam în brațe – aveam senzația că pe mine însămi mă țin și cu mine mă măsor (într-o grilă sportivă pe care astăzi nu aș putea să o cântăresc cu exactitate, totul fiind volativ de relativ!). Ursul-motan avea pielea din catifea neagră, lucioasă, și era încălțat în cizme roz. Nu era pur și simplu un motan încălțat, nici pomeneală, ci un urs-motan, căruia îi plăceau fructele de pădure, de pildă, și bomboanele acrișoare (deși mai degrabă aș spune că acrișoarele acestea erau favoritele mele, decât ale ursului-motan). Ochii lui era făcuți din ceasuri mici care, însă, erau poticnite, nu mergeau, nu ticăiau. În acest punct memoria mea este alunecoasă, de fapt, și ambiguă în mod intenționat, întrucât se prea poate ca ochii ursului-motan de odinioară să fi fost din nasturi. Mustățile jucăriei probau faptul că era vorba despre un motan, dar botul aceleiași jucării și labele sale (ba chiar și coada scurtă) indicau o dimensiune ursulină pe care nu aveam pe atunci și nici acum nu am cum să o camuflez ori să o neg. Îmi plăcea grozav tocmai cocteilul făpturii care era jucăria mea preferată, fiindcă mă simțeam astfel așezată între lumi. Nu într-una anume și bine fixată imaginar, ci în mai multe. Mă gândesc acum cu melancolie că lucrul acesta ar putea spune destule despre mine și despre felul în care se petrece mereu integrarea în ficțiune :).

avion cucuion, ia-mă și pe mine-n zobr :)))

Nu m-am mirat defel atunci când am zărit avionul firmei Lufthansa, în miniatură, din plastic gros, folosit ca loc de joacă, în aeroportul din Munchen, printre bistrouri, magazine de haine, pantofi și ziare. Și, în general, prin vânzoleala previzibilă pe care o presupune un aeroport. Avioanul de joacă era, așezat, totuși, mai în ascunziș, la marginea „bulevardului” central, după niște incinte fast-food. Nu puteai să te prefaci că îl dirijezi, fiindcă nu avea volan și nici scaune, era doar o carcasă goală. Cum se poate cineva juca prin așa ceva? Simplu: carcasa aceea era aptă să adăpostescă fugi și alergări. Cam asta și făceau puținii copii care urcaseră în avionul de jucărie, gol pe dinăuntru.

Un matur nici nu ar fi putut să stea drept acolo, ci doar aplecat și gheboșat :). Așa îi trebuia maturului care își închipuia că mai are dreptul să se joace. Eu nu am îndrăznit să mă joc, ci doar să rezonez cu amuzament la carcasa goală, pe marginea căreia am adăstat (fără ca ea să fie Vavilon, ahah!) și în care am intrat mai degrabă ca să văd cum se văd lucrurile de după geamurile acelea pitice :). De aceea și spun zobr, iar nu zbor!

When I was a child I played by myself in a corner of the schoolyard all alone

 

FRANK  O’HARA

Autobiographia Literaria

When I was a child
I played by myself in a
corner of the schoolyard
all alone.

I hated dolls and I
hated games, animals were
not friendly and birds
flew away.

If anyone was looking
for me I hid behind a
tree and cried out „I am
an orphan.”

And here I am, the
center of all beauty!
writing these poems!
Imagine!

să presupunem că i-am visat și-apoi i-am băgat în buzunar

Să presupunem că mai întâi i-am visat și-apoi i-am băgat în buzunar, de unde s-au tot smucit să iasă. Cu pantofii lor ascuțiți și retro, cu ochii lor pe jumătate bulbucați, pe jumătate râzăreți. Spuneau chiar ei (el și ele) că ar putea fi niște cărți de joc într-un Tarot decadent, cu insight-uri nipone (desigur, ei vorbeau altfel, eu traduc aici și o fac destul de stângaci).

Fetele voiau să danseze în buzunarul meu, de-aceea se tot smuceau și se-nghionteau, ba chiar se dădeau peste cap ori își puneau piedică. Dar el, piticul în blană, tot aprindea chibrituri, pe care le ținea între degete ca pe o dinamită, făcându-le fetelor semn să se potolească din veselia lor cam smintită. Nu știu ce mi-a venit, dar i-am dat jos pantofii piticului și, neavând încotro, el le-a lăsat în plata dommnului pe fete, ba chiar le-a aruncat un sceptic și arogant – ACUM, DANSAȚI, DACĂ VĂ MAI E LA ÎNDEMÂNĂ!