În România literară nr. 7 din 2013 a apărut acest fragment din romanul meu în curs de apariție la Polirom.
Piața U
Într-o vale cu pajişti, cu fermieri bonomi, s-au strâns cândva o puzderie de pletoşi, bărboşi şi fete cu rochii largi ori blugi strânşi pe şolduri. S-au strâns să cânte şi să fumeze şi să trăiască vreo trei zile la îngrămădeală. Şi erau legaţi la frunte cu nişte eşarfe, şi-aveau dinţi frumoşi de tinereţe şi făceau sex lejer, fără inhibiţii. Şi cu toţii sorbeau vajnic din cutii de bere şi dormeau în corturi şi maşini, şi-aveau chitări, şi erau îmbrăcaţi fistichiu, şi-aveau şi prunci cu ei, şi băşti, pălării, ochelari, şi buze proaspete, iubăreţe, şi bărbi îmbârligate, iar fetele aveau zorzoane şi împletituri în păr, la încheietura mâinii, la glezne. Even God Loves America. Şi n-aveau ruşine, şi dansau ca nişte şamani ori ca nişte păsări flamingo bete, deşi erau oameni, bărbaţi, femei, fete, băieţi, copilaşi şi cântăreţi. Şi de era noapte ori zi aproape totuna era, şi-aveau pene la pălării, şi degetele îngălbenite de tutun. Luna era semilună la Woodstock, albastru hippiot, Peace and Love, locuitorii îi vedeau ca pe o veselă armată invadatoare, erau ciudaţi şi îşi spuneau cu voioşie Freaks. Iar ce se străvedea prin ei, indiferent de gusturile, banii şi ticurile lor, era frumuseţea, de necrezut, prin ochelarii oranj se vedea oranj, iar prin cei violacei se vedea violaceu. Oraşele mari dispăruseră ca să îngăduie această pajişte rock, era ca şi cum s-ar fi luat pulsul sonor al Americii călare pe ogari cenuşii.
Părinţii se temeau că Woodstock va deveni zonă de calamitate, dar n-a fost aşa, poliţiştii au adus medicamente şi apă, elicopterele au plutit doar ca să-i ajute pe cei de pe pământ, nimeni n-a vrut să-i evacueze ori să-i alunge. One, two, three, What’ re fightin’ for, Don’t ask me I don’t give a damn, Next stop is Vietnam, And it’s five, six, seven, Open up the pearly gates, Well ain’t no time to wonder why, Whoopee we’re all gonna die se cânta pe înţelesul tuturor. Da, a fost şi rahat şi halleluiah, igienă și full of shit, trupuri curăţindu-se în lac în timp ce Santana ajungea prin chitara electrică la un orgasm în toată regula, şi Janis Joplin cu răguşeala ei aproape căptuşindu-i părul, wanna take it higher? Dormind pe pături, pe mese, pe capota maşinilor, pe iarbă, portable chemical toilets şi vidanjorii maturi cu zâmbetul încrucişat, şi-apoi Purple Haze cu Jimi Hendrix, mormanele de gunoi rămase după, dar ce mai conta era doar muzica uriaşă, imensă.
*
La douăzeci de ani de la Woodstock, revoluţia din decembrie lăsase în urmă în România fotografiile unor morţi tineri, dezbrăcaţi şi schilodiţi, aşezaţi în coşciuge improvizate, în nişte lăzi. Imaginea aceasta obseda, fiindcă era incandescentă. Nu fusese revoluţia cuiva anume şi tocmai de aceea morţii aceia tulburau cu lumina lor stinsă brusc şi brutal. Nu te puteai despărţi de ei decât închegând, printre franjuri, zorzoane şi alte substanţe volatile, imaginea triumfală, confecţionat regală, a unei ţări pe cale de a se naşte din nou. Doar ea, această ţară totuşi legitimă, prin viaţa ei şi prin intensitate, doar ea putea să se pună împotriva morţii care tulbura prin pieriţii din decembrie. Sălaşul acestor tineri morţi şi sălaşul ţării nu erau diferite, ci se completau printr-o logică şlefuită cu un cuţit de măcelar. Erau morţii revoluţiei nişte făpturi care nu ştiuseră că posedă stigmate şi trupuri pieritoare, şi era sărmana ţară, o falsă stigmatizată? Amestecul era coroziv. Dar cum să te desparţi, pe de o parte de ceva ce s-a încheiat cu multă vreme în urmă, iar pe de altă parte de ceva ce nici nu a început, dar s-ar putea să fie pe cale să înceapă?
Andrei o luase agale, ca în fiecare dimineaţă de vreo patruzeci de zile încoace, înspre Piaţa Universităţii unde golanii strigau până răguşeau Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră. Devenise aproape un blazon de conte să fii golan. Băuse o cafea scurtă, îşi scuturase părul, îşi adusese aminte că e matematician sau că asta voia să fie, fiindcă deocamdată era doar student, şi o pornise în Piaţa U, cum îi plăcea să o poreclească.
Era yoghin, făcea de vreo şapte ani aşa ceva, era şi hippiot, atât cât puteai fi în România, fantaza abundent cu Woodstock ’69, nu era fan Hendrix, nici Joplin, ci mai degrabă fan Ten Years After şi The Who. Fredona cu voluptate I’m going home şi See Me Feel Me Touch Me Heal Me, şi asta chiar în metrou, în drum spre Piaţa U. Era bine aici, fiindcă nu îi mai era frică, chiar dacă nu ştia de cine şi de ce ar mai fi trebuit să îi fie frică.
Andrei ieşise în Piaţa U şi în decembrie, și izbutise să supravieţuiască în timpul revoluției. Nu fusese erou, nici martir, şi zicea bogdaproste că nu ajunsese aşa ceva. Fusese pur şi simplu acolo şi strigase alături de ceilalţi, către trupele de scutieri, dar apoi reuşise să scape ascuns în gura de metrou. Stătuse o noapte întreagă ciucit într-o nişă de pe linia de metrou, cu genunchii la gură ca un fetus. Se trăgea şi acum de păr, amintindu-şi cum îi dăduse sângele pe nas de groază că nimic nu se va schimba în România, chiar dacă acolo, în Piaţa U, se murise pe rupte, şi nu oricum, ci în mizerie. Un soi de spaimă de arici îi rămăsese ghemuită în ficat din noaptea aceea, iar spaima de odinioară se descovriga din el doar aici în Piaţa U, alături de golanii de tot felul.
Intra ca într-o stare de transă atunci când călca în cercul uriaş al Pieţii U, Kilometrul Zero, Golania ori indiferent cum altfel i s-ar mai fi spus. Frica ucide sufletele, nu vrem la putere, dar nici la galere. Păcat, păcat, de sângele vărsat! Vom muri şi vom fi liberi! Îi trecuse, o clipită, prin minte să devină grevist al foamei: cu yoga lui practicată de câţiva ani încoace ar fi fost destul de uşor să reziste, dar Golania nu avea nevoie de o păcăleală, ci de trupuri care să simtă durerea. Renunţase să fie grevist al foamei, ca să nu îi amăgească pe ceilalţi, dar obişnuia în fiecare zi să stea printre ei, ca un soi de paj dotat cu apă pentru orice eventualitate.
În toată perioada mitingului-maraton nu visase mutra noului președinte al țării. Nici pe a lui Ceașcă. Visase întretăiat, în schimb, chipurile altor tineri cu figuri emaciate de strigoi, înverzite ca smaraldele. La marginea Pieţii U se strânsese o spumă precară de Curte a Miracolelor, cu bişniţari, ţigani amatori de negoţ ieftin şi facil, ţaţe dubioase, erau şi destui gură-cască, apoi mulţi bătrâni care se holbau la tinerii aceia, nepricepând ce vor. Dar în amurg era cel mai bine: atunci şedeau cu toţii pe asfalt, pe cartoane ori ziare, şi ascultau ce avea de spus fiecare la megafonul din Balconul Universităţii, ascultau cântece şi poezii de trupă, era desuet, fireşte, acest mic parlament improvizat al noii Românii, dacă ţara asta era într-adevăr nouă sau era de fapt tot cea veche, năpârlita și jigărita. Traficul rutier era blocat şi asta îi scotea din sărite pe poliţişti, pe primar, pe noul preşedinte. Degeaba se striga acolo Libertate te iubim, ori învingem, ori murim, până nu mai rămânea decât o răguşeală năclăită de aburul atâtor respiraţii la unison, aţâţate de patos şi de râvna ca altceva să se întâmple în România.
Ziua, Zona era mai golaşă, pirpirie şi chiar dezolantă, dar în amurg ea devenea o agora şi o celebrare. Aţi minţit poporul cu televizorul! La palatul Cotroceni cântă cucuveaua, Ilișoiul şi ai săi şi-au găsit beleaua! Acolo, în Zonă, era locul sfinţit de morţii din decembrie. Violeta, o grevistă a foamei, spusese răspicat: refuz să mai mănânc ceva, dar refuz şi să plec în altă ţară, prefer să mor aici. De ce? Fiindcă aici, acolo, muriseră şi alţii înainte. Români, ne credeţi numai când murim? Părinţi, ne-aţi vândut comunismului, strigaseră elevii pe străzile Bucureştiului tropotind. Călugăriţe venite de aiurea ţineau aprinse lumânările la altarele improvizate în Piaţa U pentru cei morţi în revoluția din decembrie.
(continuarea poveștii lui Andrei poate fi citită în revistă)
Mesmeea Cuttita's Blog 