De la Mesmeea la Mesmeea Cuttita

Mesmeea s-a născut odinioară în cartea mea Nebulon: era o magiciană sumbră, cu pantofi zburători (care ţinea un păun în lanţ). Era o femeie cu trup de peşte: malefică şi senzuală. Când mi-am ales pe yahoo 360 numele de blog Mesmeea am făcut-o jucându-mă: voiam să preschimb în cu totul altceva identitatea vrăjitoarei întunecate, doream să fac din ea un spiriduş hâtru, o histrioană. Nădăjduiesc că am izbutit. Acum că yahoo 360 îşi sistează sistemul de blogging, m-am mutat pe WordPress sub numele Mesmeea Cuttita. Acesta este numele unui personaj al meu din romanul la care scriu acum şi care se numeşte Angelus (va fi publicat în 2010). Dar Mesmeea Cuttita este şi avatarul meu năbădăios din jocul Second Life, atunci când intru, de pildă, să zbor puţin şi să rătăcesc prin lumi ciudate. Uneori o găsesc pe Mesmeea Cuttita în spaţii unde nu am lăsat-o. Ultima oară am găsit-o pe teritoriul lui Abramalin Wolfe, într-un soi de muzeu. Cu alt prilej am găsit-o printre brazilienii care se sălăşluiau în aeroportul Bay City. Aici m-am tot lovit de tavan şi pereţi încercând să zbor. Când am reuşit să ies din clădire şi am zburat deasupra unei mări fără identitate, am fost atenţionată de eminenţele cenuşii ale jocului Second Life că am ajuns în locuri nepermise şi necartografiate. În sfârşit, prin mutarea mea pe WordPress am dorit nu doar să îmi mut personajul cu mine, ci şi să îl preschimb puţin. Cum romanul meu Angelus are de-a face şi cu lumea internautică, voi profita de identitatea de blogging a Mesmeeii Cuttita pentru a scormoni în acest sens.

Entry for June 21, 2009

Mars Volta

Acum două luni, când am lansat la apă submarinul iertat în Amerika, la Baton Rouge am stat la poveşti într-un bar cu studenţii-poeţi ai lui Andrei Codrescu. Între ei, am găsit vreo doi-trei ascultători vorace de muzică psihedelică actuală, recidivistul de serviciu fiind Vincent. Drept care am schimbat idei despre transa psihedelică şi felul în care ar putea ea fi aplicată în pohezie. Asta după ce am povestit întrucâtva despre Pink Floyd. Ei, bine, Vincent mi-a trimis 4 albume ale trupei The Mars Volta (de care nu aveam habar), explicându-mi sintetic stilul trupei şi istoria ei underground. Am fost interesată mai ales de albumul de-loused in the comatorium (din motive lesne de priceput, id est coma), apoi de al doilea album Francis the Mute (orchestrat în memoria unui prieten al trupei, mort sub drog, cam la fel cum Wish You Were Here a fost gândit de pinkfloyzi întru pierderea şi recuperarea metaforică a lui Syd Barrett, deşi acesta nu murise fizic, ci exclusiv psihic!). Ambele albume merg mai degrabă pe linia unui rock progresiv atroce, înrudit cu Muse. Ultimele două albume, Amputechture şi The Bedlam in Goliath sunt, într-adevăr, mai psihedelice, în sens actual, contemporaneizat. Sunt şi violente, şi blânde, şi trasează un soi de iniţiere. Mai mult nu ştiu ce să spun deocamdată, am ascultat albumele doar o singură dată şi am reţinut vocea perfectă a lui Cedric Bixler-Zavala şi chitara straşnică a lui Omar Rodriguez-Lopez. Dar mai apoi am simţit nevoia să ascult ceva flotant şi cvasi-astral, drept care am rulat la rând cele două originale Cocteau Twins pe care le-am primit de la Giovanni – Treasure şi Victorialand.

Entry for June 19, 2009

circe

circe tu vei pleca acum şi pielea o vei lăsa acasă

pe gură ai un pahar de şampanie spart în cioburi

fii circe în vecii vecilor ca o libelulă amarnică

eşti propria ta iubită nu-ţi fie frică

hei circe mâncătoare de haşiş cu inele în nas şi pe piept

vrăjeşte-te doar pe tine împieliţato

eşti stewardesa cu picioarele epilate până la subsuori

marsupiul ţi-e tapetat cu diamante olandeze

hei circe nu muri trăieşte nu muri

eşti stăpâna terebentinei

ca şi regina victoria tunica ta are o sută cincizeci de culori şi-o orhidee la butonieră

eşti o fetiţă ca oricare dar şi animal

(pe cine iubi-vei când va veni sfârşitul?)

Entry for June 17, 2009

Sex Pistols

Kid şi analfabeta

El (Michael) este Kid (cititorul), ea, Hannah, este analfabeta. Ea îl iniţiază erotic pe Kid, el o iniţiază în cărţi şi lectură pe ea (de la Odiseea la Amantul doamnei Chatterley, Doamna cu căţelul, benzi desenate and so on!). Analfabeta este frumoasă şi adoră să i se citească: drept care de la un punct inversează ritualul – mai întâi cititul, apoi sexul (pe care, de altfel, îl practică vorace). Ea dăruie corp, frumuseţe fizică şi voluptate; el, chestiuni spirituale. Contrarii perfecte, plus diferenţa de vârstă (vreo 15 ani). Ar fi putut să fie vorba doar despre un cuplu interzis, despre încălcări de tabu-uri (ca pe vremuri, în urmă cu 30 de ani, cu Ultimul tango la Paris al lui Bertolucci). Dar, de la un punct, filmul The Reader (regizat de Stephen Daldry) începe să construiască o miză etică şi anti-etică în acelaşi timp. Wrong way, aş zice. Cei doi se iubesc şi fac sex cu o intensitate aproape demenţială încât nu se mai ştie cine pe cine salvează. Dar în frumoasa femeie există ceva ambiguu şi neclar: o rigiditate, o asprime, o chirceală pe dinăuntru, o inhibiţie majoră. Aşa cum în Kid există pasiunea stihială a primei iubiri care, dacă e pigmentată şi cu sex, are efect exploziv. Povestea este, de fapt, rememorarea lui Michael maturul, marcat, însemnat de această stihie a adolescenţei sale. Trebuia, la un moment dat, să fie lămurit misterul analfabetei: aceasta este o fostă gardiancă de lagăr nazist pe care, în ciuda respectivei revelaţii negative, Kid va continua să o iubească (de la distanţă). Femeii ajunse la închisoare, Michael îi va trimite cărţi celebre, sonore, în lectura lui, până când analfabeta va deveni cititoare cu de la sine putere şi pentru dragostea lui. El este, se preschimbă într-un Pygmalion, care o modelează pe Hannah-Galateea. O mântuie, la urma urmei. Iar după moartea ei, Michael va încerca să o reinvestească identitar. Aceasta este povestea. Winslet joacă binişor, comme çi, comme ça. Fiennes, aşijderea. Dar povestea în sine, oricât de extravagantă, are ceva kitsch. Pe alocuri, mi-a adus aminte de Pianista (vag, ce-i drept). Ar fi putut fi un film foarte bun. Dacă cititul ar fi rămas personajul principal. Renunţându-se la dialectica etic-nonetic. Dar The Reader a ratat şansa de a fi un film mare. Da, cărţile sunt, pot fi, demiurgice: ne pot face să respirăm, să trăim, să murim prin ele. Să iubim şi să urâm. Şi nu ar mai trebui să conteze nimic altceva. Etica? Dacă Spinoza ar fi şlefuit şi astăzi la lentilele sale, poate că ar fi ajuns în iad, nu în rai.

(Titlul textului meu e doar o pastilă cu zeflemea, fără nicio legătură cu numele faimoasei trupe de odinioară, altfel decât într-o doară care să încurce înţelesurile imediate!).

P.S.

Astăzi am revăzut (pentru a câta oară?) Vânătorul de cerbi (ce deliciu să-i regust pe Cristopher Walken, de Niro şi Streep), drept care paşaportez într-un cotlon The Reader. Şi îmi prepar un gin. Iar mâine o ferchezuiesc pe Circe.

Entry for June 16, 2009

Emmele Bovary

Am văzut Revolutionary Road, ultimul film al lui Sam Mendes, purtând încă amprenta premiatului (şi spasmodicului) American Beauty. Tot despre un cuplu sfârtecat, fărâmiţat psihic şi sufleteşte până la extincţie. Nimic de zis, Winslet şi di Caprio joacă remarcabil (precum Bening şi Spacey, în urmă cu 10 ani), depăşind partitura lor romanţioasă şi patetică din Titanic. Rolurile neromantice şi aspre li se potrivesc mult mai bine. Însă doar prestaţia actoricească nu ajunge. Iar construcţia de Emme Bovary a celor două personaje ajunge într-o fundătură, fiindcă este o făcătură. Chestiunea este că Mendes sapă la temelia unui cuplu până nu mai dă de nimic: sterpeţe şi uscăciune (redundant, nu-i aşa?). Mentalul de tip Emma Bovary devine (auto)sufocant întrucât nu poate soluţiona ruptura între realitatea nesatisfăcătoare şi aspiraţia (utopia) presupus a fi paradisiacă (id est mântuitoare), dar, în acelaşi timp, potenţial inadecvată. April şi Frank sunt amândoi nişte Emme Bovary, atâta doar că bărbatul îşi conştientizează partitura de la un moment dat şi revine în forţă la realitate. În schimb, femeia clachează. Problema Emmelor Bovary (femei şi bărbaţi) este aceea că nu ştiu ce doresc. Utopia lor este confuză sau, şi mai rău, este relativ minoră. Nici în realitate nu este minunat, dar poate nici în pararealitatea intangibilă. De aici ultima soluţie, a suicidului. Mărturisesc că structurile psihice bovarice mă irită: iar iritarea provine din faptul că astfel de făpturi nu ştiu de fapt să simtă total, absolut. Ştiu doar să simtă în funcţie de varii catalizatori. Nici dăruirea nu mai există complet, de aceea, ci poate fi stimulată doar de stări cerebrale sau senzoriale dereglate. Drept care nu vreau niciodată să fac jocul Emmelor Bovary din cărţi sau filme. Rămân la preferinţa mea pentru tipologiile extreme şi cathartice. Mi-aş dori să pot să am acces la cum ar arăta, vorbi şi făptui Sonia Marmeladova, Nastasia Filipovna, Katerina Ivanovna şi Gruşenka în mileniul trei. Apud Dostoievski, notre semblable…

P.S. 1
Iar acum ascult Goran Bregovic.

P.S. 2

M-am gândit că pentru a celebra despărţirea de yahoo 360 ar merita să fac gestul bulimic de a scrie în fiecare zi pe blog ceva, ca un fulminant adiooo.

Entry for June 14, 2009

În somnul de duminică am visat că eram pe o insulă din nordul Siciliei care se numea Shanghai (!?). Aveam nişte ochelari uriaşi pe nas şi încă o pereche pe cap, ca un soi de cască de protecţie. Dar ce făceam era ultrainteresant: citeam Aventurile Alisei în Ţara Ciupercilor Vrăjite. Cartea nu există, dar poate va exista, întrucât în luna iulie, Jessica, o prietenă a co-pilotului din Submarinul iertat, adastă în Clusium ca să filmeze culegători de ciuperci prin pădurile (h)ardelene, eu fiindu-i stalker relaţional cu respectivii culegători maniaci de ciuperci, majoritatea scriitori (fiindcă numai astfel de specimene cunosc). Din pricina ciupercilor vrăjite (Amanita Muscaria, in extenso) chipul mi se făcuse de chinezoaică, drept care vedeam oblic. Trebuie să spun că vederea oblică în vis are ceva aromat: miroase a cocos. Ca să nu mă otrăvesc cu atâta Amanita Muscaria aveam la mine, în vis, un soi de licoare din lapte de licurici uriaş (de un kilogram!). Din când în când dădeam pe gât o duşcă şi ochii mi se făceau la loc, drept care puteam citi din cea de-a treia carte a Alisei. La un moment dat, m-am întâlnit pe insulă cu un domn cu ochelari uriaşi ca ai mei. Avea redingotă şi pretindea că îl cheamă Lewis şi că e din Shanghai. Aşa că m-am trezit. Era deja exagerat. Oricum m-am întrebat atunci dacă nu cumva numele meu este Amanita.

Entry for June 13, 2009

Astăzi am scris şi citit aproape toată ziua (şi am bloggărit). Am scris la noul roman şi am citit din O mie şi una de nopţi. Şi am ascultat ritualic U2 cu The Ground Beneath Her Feet (de văzut pentru cine nu a făcut-o deja filmul One Million Dollar Hotel, de Wim Wenders, unde U2 cântă elegiaca melodie al cărei text este din romanul meu preferat rushdian) şi Placebo cu Every Me and Every You. Cred că am făcut fixaţie pentru ambele melodii. Asta mi se întâmplă din când în când (mi-aduc aminte perioada Muse!).

Entry for June 12, 2009

Astăzi am văzut din întâmplare un cuplu adorabil dansând: ea avea 16 ani, el, 20. Ea era mignonă şi delicioasă (fără să fie frumoasă), el, lungan şi deşirat, cu o gravitate parţial înţeleaptă, parţial şugubeaţă. Dansau cu figuri (cu o pantomimă aplicată pe un soi de sonoritate sau alta), cum s-ar spune, iar dansul lor avea o viaţă intimă şi cumva iubeaţă, fără să fie deloc vulgară. Dansau ca nişte spiriduşi voioşi şi tandri. Nu ştiu ce m-a apucat: m-am dus la ei şi le-am spus că le doresc să nu se despartă niciodată. M-au privit cu ochii clipind ca licuricii şi au chicotit.
Ajunsă acasă, m-am pus să ascult în cadenţă Renaissance, cu odaia bubuind de vocea Şeherezadei.

Entry for June 10, 2009

Nebunie, pasiune, alcool

Îmi amintesc rar de Virgil Mazilescu, o dată pe an, cred. Nu mă gândesc atunci la poezia lui neapărat, ci la stimulii întunecaţi care au dus la poezia lui: nebunie, pasiune (repudierea de către femeia iubită), alcool. Fiecare poet îşi are un personaj al său autoreferenţial: în cazul lui Mazilescu, acesta s-ar putea numi „omul virgil”. Cum este „omul virgil”? Marcat de melancolie acută, depresiv, suav-scrâşnitor, aproape sinucigaş. Nu este de mirare, de aceea, că una din stările de amploare din poezia lui Mazilescu este mortificarea: „omul virgil” mai respiră încă (deşi întretăiat), dar are deja un soi de rigor mortis existenţial, are un rău amorf şi aluvionar. De aceea, „omul virgil” comite şi procedează la o scufundare de şi în sine, cu încetinitorul. Toată poezia lui Mazilescu astfel este gândită: despicată nu în patru, ci în patruzeci şi patru. Există o fractură de craniu în toată această poezie, fractură răbdată astfel ani de zile de „omul virgil”, mereu preocupat să-şi lecuiască rana – dar cum? – prin narativizarea ei leitmotivică. Poezia lui Mazilescu nu este pur şi simplu violentă, ci blând-violentă: violenţa ei nu este imagistică, ci emoţională şi, mai rar, epidermică. Este o auto-violenţă care mizează pe un catharsis individual. Febrilitatea lui Mazilescu se autodresează să fie nu incandescentă, ci continuu dusă pe picioare, ca şi cum vindecare finală n-ar exista. Nu există brutalitate în poezia lui Mazilescu, ci un fel de plonjare sfioasă printre cicatrici: de parcă „omul virgil” ar călca cu tălpile goale pe tăciuni încinşi, fără să urle. Este o poezie îndurerată, dar pudică faţă de ea însăşi, cum numai cei care îşi răsucesc în solitudine cuţitul în rană ştiu să procedeze. Cutremurul are loc, dar este pe tăcute, refuzând vizibilitatea histrionică a tornadei ori a uraganului. Nu fiindcă în poezia sa apar specimene celebre precum şatov, kirillov ori stavroghin (scrişi cu minuscule) cred că Mazilescu este unul dintre ultimii post-dostoievskieni asumaţi – ci fiindcă există în textele sale o patimă încrâncenată pe care autorul o stinge intenţionat cu var. Este o poezie din arderi şi incendii silenţioase, Mazilescu fiind un piroman sufletesc de cursă lungă, nu unul efemer şi tranzitoriu. În ultima etapă a poeziei sale, Mazilescu înaintează cu paşi uriaşi spre dezabuzare; un soi de disperare sticloasă transpare în versurile de acum, mai puţin izolate după paravane (precum la începuturi). Un cinism rarefiat, dar perceptibil, şi un vertij deloc glorios, stingheritor, macină pe dinăuntru. Este o poezie care amână explozia şi, totuşi, o conţine în acelaşi timp: de fapt este o implozie leneşă, la poalele căreia stă spaima.

Entry for June 08, 2009

La nana

La TIFF 2009 au fost filme bune (ca de obicei), dar organizarea s-a dovedit a fi confuză şi improvizată, uneori chiar iritantă. În loc de filmul Ghepardul, capodopera lui Luchino Visconti, a rulat o vechitură cam stingheritoare a aceluiaşi regizor, doar fiindcă o avea în centru pe Claudia Cardinale (actriţă frumoasă şi îndeajuns de talentată, însă doar relativ relevantă în rolul din Stelele vagi ale Ursei Mari), într-o partitură freudiană şi limitată pe tema incestului între frate şi soră. Regret că aşa a fost aranjamentul meu, întru presupusul Ghepard după Lampedusa, în loc să mă fi dus la ultimul film al lui Lars von Trier, Antihristul (oricât ar fi fost pelicula de blamată, măcar juca aici Willem Dafoe, unul din actorii mei favoriţi). Şi apoi un Trier e un Trier, oricât ar fi de prost: te provoacă!
Ultimul film de la TIFF 2009 nu m-a dezamăgit deloc: La Nana, în regia lui Sebastian Silva. Un regal actoricesc, o cireaşă pe tort, ingurgitabilă chiar şi între orele 23.00 şi unu noaptea, când a rulat filmul cu pricina. Povestea unei servitoare cu predilecţie totalitară (Raquel alias Catalina Saavedra), dar care finalmente se normalizează şi redescoperă gustul vieţii prin gesturi simple. Un film despre cum întotdeauna există în noi rezerve fie şi doar minimale pentru carpe diem şi îmblânzire. Mult umor negru şi absurd, plus o interpretare magistrală. TIFF 2009 a fost festivalul femeilor, ca să zic aşa. Cel puţin din pricina filmelor pe care le-am văzut şi le-am gustat eu. Invitaţie nu am primit (atât de dilematic organizat este al nost festival internaţional clujevit de film!), deşi am un curs titular la master pe filmele de cinematecă şi deşi sunt cinefilă.