Poveștile Duniazadei, ale sclavei sale Rașazada și ale regelui Șahzaman

Astazi am sfârșit de stilizat ultima versiune a manuscrisului de povestiri scrise la atelierul de proză 1001 de zile și de nopți, între 2008-2009, împreună cu 16 studenți de la Facultatea de Litere (din Cluj, evident). Celor 16 studenți li s-au alăturat și 2 musafiri dinafară, un bucureștean și un tomitan. Cartea obținută are peste 400 de pagini și se numește Poveștile Duniazadei, ale sclavei sale Rașazada și ale regelui Șahzaman.

În cadrul atelierului au fost scrise peste 100 de povestiri, din care au fost păstrate în manuscrisul final, spre publicare, 94 de povestiri (4 scrise colectiv, 6 scrise la două mâini – adică de către doi autori – și 84 scrise individual). Sunt cât se poate de mulțumită, chiar dacă obosită de atâta relectură a manuscrisului.

Scopul atelierului a fost redactarea unor povestiri înrudite și similare (tehnic, stilistic) cu cele din O mie şi una de nopţi, dezvoltând însă personaje „paralizate” epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti, dar cu o partitură foarte redusă, minimală, care permitea dezvoltarea epică într-o nouă suită de povești. Convenţia narativă a fost conservată identic: s-a pornit de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care aveau nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la un text la altul să curgă firesc. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa, Duniazada, şi una din sclavele acesteia, Rașazada (personajul acesta nu există în O mie și una de nopți, ci a fost inventat), ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Lor li se adaugă un al treilea personaj povestitor, regele Șahzaman, fratele vestitului și sângerosului rege Șahriar, pe care Șeherezada (clujenii au preferat să o numească Șahrazada) se străduia să îl înduplece prin narațiuni ritualice nocturne să nu mai ucidă fecioare. La nivel mimetic, în cadrul atelierului de proză 1001 de zile și de nopți, ne-am propus ca povestirile scrise experimental să acopere trei scopuri explicite: acţiunea să menţină curiozitatea cititorului, stilul de redactare şi atmosfera să respecte cutumele arabe, persane, indiene ori de altă coloratură orientală din O mie și una de nopți; şi, în al treilea rând, în fiecare text să funcţioneze o morală de fabulă.

Cartea cuprinde și jurnalul de bord al atelierului, pas cu pas, plus segmente de close reading pe 1001 de nopți. Manuscrisul va fi predat la Tracus Arte, urmând să fie publicat în primăvară, lansat la Cluj în cafeneaua Samsara, apoi la București la Târgul de carte din iunie. Cam atât deocamdată.

albumul schizo

Anir a primit un album pe care îl tot răsfoiesc hipnotizată: Artă și nebunie. Universul plastic al iraționalului. Nu din cauza comentariilor nu mai vreau să dau drumul albumului din mâini (acestea sunt aplicate și îi aparțin lui Constantin Enăchescu), ci pentru desenele schizofrenicilor, paranoicilor, alcoolicilor, epilepticilor, hebefrenicilor autohtoni, care mă fascinează și tulbură. Sunt câteva imagini în mod special pe care nu le expun aici, fotografic, ci doar le descriu prin cuvinte, întrucât nu vreau să înfricoșez pe nimeni:

1. Femeia-ciclop =  un chip uriaș multicromatic, de balenă-clovn; gura ocupă mult din spațiul chipului, cu dinți bolnavi și rari (schizofrenie paranoidă)
2. Portret de femeie = un chip înnegrit care nu se mai distinge de trup, gura fiind tăiată sau ca o lamă de cuțit (psihoză maniaco-depresivă)
3. Portret de bărbat = gura din gratii, ochii saturnieni, coastele topite (psihopatie impulsivă)
4. Autoportrete = femeie în culori violente, cu părul înghițind carnea (psihoză maniaco-depresivă)
5. Maternitate = femeie cu păr verde și biluțe roșii-galbene, cu un prunc asemenea unui vierme, unei pupe (schizofrenie paranoidă)
6. Femeia cu șase capete = titlul spune tot (schizofrenie paranoidă)
7. Femeia-lup = chip cabalin mai degrabă, dar parcă lucrat cu bisturiul (schizofrenie paranoidă)

concursurile din vis și omuleții de zăpadă

T din Amerika îmi scrie că m-a visat la un concurs de rugăciune și de poezie (ciudat concurs!) unde îmi făceam de zor lecțiile în banca mea de școlăriță, în vreme ce el dădea chix și se înfuria peste poate. M-am amuzat, fiindcă T nu a scris niciodată poezie (nici măcar nu a încercat, din câte știu eu).

Până una alta am ridicat doi omuleți de zăpadă, pe balcon, care arată așa cum se vede în imaginile risipite aici. Adică imperfecți foarte, în ciuda zorzoanelor :). Anir spune că sunt niște omuleți cam oligofreni, dar că măcar li se percepe genul: unul (cel care are „curea”) e bărbat, celălalt (cu „pălărie” și nasturi colorați) ar putea fi femeie. Primul e plasat la Est, femeia, la Vest. Am ridicat și un așa-zis mic zid chinezesc, tot din zăpadă (cu nasturi), dar a ieșit o asemenea calamitate (turtită) încât m-am sfiit să o fotografiez!

Oricum, cei din pozele de-aici sunt cei dintâi omuleți de zăpadă pe care i-am făcut pe balcon. Dacă în anii ce vin va mai ninge tot așa cu duiumul, bănuiesc că vor urma alți omuleți la rând, așa încât voi păstra pozele de-acum pentru un viitor muzeu de ceară, hah! Firește, după ce zăpada se va topi și omuleții vor pieri, voi arunca și nasturii folosiți, plus celelalte accesorii (pai de suc, furculiță, pixuri, brelocuri, recipient de frișcă pentru cafea, ațe, șnur).

ce este o curiosa

Curiosas sunt șamancele (sorcereras) care nu sunt preocupate de aspectele evidente și cutumiare (arhicunoscute) ale șamanismului (ritualuri, incantații etc.), întrucât sunt captivate doar de lucrurile care au legătură cu eternitatea. Simbolic vorbind, ele seamănă cu niște păianjeni țesători de pânze între ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, între ceea ce este știut și ceea ce este (dintotdeauna) necunoscut. Se pare că aceste curiosas sunt niște teribile zburătoare. Nu există imagini cu las curiosas, așa încât ceea ce postez eu acum fotografic este o șamaniță voioasă (Kalash, adica Hindu), care ar putea fi mai degrabă o anti-curiosa, dar care e îndeajuns de simpatică încât să nu fie urgisită de mine sau de alții.

înzăpezirea

În sfârșit, înzăpezirea e magică și consistentă. De aici, de sus, orașul e un țurțure franjurat, cu ramificații fluorescente. Ar putea fi un soi de Narnie evadată și feliată sau teritoriul Crăiesei Zăpezilor dinainte ca stăpână cea albă să se preschimbe într-o făptură crudă și rece. Am atât de multă zăpadă pe balcon încât mi-a ajunge berechet să fac doi omuleți de zăpadă (chiar dacă vor ieși pitici de grădină) pe post de lari păzitori. Deocamdată caut nasturi și dopuri pentru chipul omuleților, poate chiar și mănuși. Am destule pixuri golite și nearuncate, așa încât ele pot fi plasate în buzunarul de la piept al omuleților. Mmm, mă mai gândesc la niște pălării de paie. Singurele urme pe zăpada de pe balcon sunt ale picioarelor de corbi care s-au scoborât de pe acoperișul blocului. Nu prea cred că zburătoarele se vor înfricoșa de piticii mei de zăpadă 🙂

Hedda Andreyevna Gabler Șerban

Pentru cine dorește să vadă un spectacol atipic ibsenian, într-o viziune grotescă, tarantinizată, evident înnoitoare (chiar dacă într-o anumită măsură șocantă), piesa Hedda Gabler jucată la Teatrul Maghiar din Cluj  (în regia lui Andrei Șerban) este prilejul adecvat și are impactul scontat. Viziunea regizorului este inedită și remarcabilă (chiar dacă aceste calificative riscă să sune cutumiar). Rigiditatea Nordului este americanizată de Andrei Șerban în stilul filmelor și reclamelor cu familii burgheze din anii ’50 în SUA; dar există și o pecete rusească, oarecum cehoviană, aș spune, care face din spectacolul lui A.Ș. un triumf al melancoliei și al grotescului tragic. Cine vrea să vadă un Ibsen ca la carte nu are ce să caute la acest spectacol. Cine poftește, însă, un altfel de Ibsen, în care caricatura regește, iar domnul Ibsen îl profețește parțial pe Strindberg într-un danț al morții mai degrabă americano-rusesc decât nordic, are de ce să se ducă, ba chiar cu vârf și îndesat. Actorii sunt performanți, ca de obicei, în mod special Zsolt Bogdán, András Hatházi, Enikő Györgyjakab, apoi Imola Kézdi, Ervin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak. Singurul lucru pe care îmi îngădui să îl clamez ca mic sfat (de spectator empatic) la acest spectacol – este o binecuvântată și râvnită pauză de 10 minute, întrucât orice hiperbolă a caricaturii are, totuși, nevoie de oarecare răstimp de respirație, mai ales atunci când un spectacol magistral durează aproape 3 ore.

Iar acum de ascultat două din melodiile utilizate cu tâlc ironic în actuala punere în scenă: Mr. Sandman (The Chordettes) și Chanson d’amour (Manhattan Transfer).

Ups!

Muzichia Chanson d’amour căutați-o singuri și o veți găsi! Deocamdata ajunge, ca adălmaș, Mr. Sandman!

timpul, tumora, schizofrenia

Duminică seara am urmărit fascinată un documentar despre timp care clasifica toate teoriile emise de fizicieni și matematicieni de-a lungul istoriei omenirii. Se pare că obsesia pentru explicarea timpului (mai ales) este o boală profesională a fizicienilor și matematicienilor dintotdeauna. Documentarul a atins și chestiunea unei patologii a timpului prin intermediul unor boli fizice sau psihice. Între altele, documentarul a emis teoria (verificată) că bolnavii care au tumoră pe creier suferă distorsiuni temporale în percepțiile lor, din pricina felului în care tumora a crescut și s-a răspândit atât la orizontală, cât și de sus în jos (aceste distorsiuni sunt concretizate prin tocmai schimbarea percepției vitezei temporale). La fel de interesant mi s-a părut faptul că schizofrenia ar putea fi explicată ȘI prin intermediul timpului: schizofrenicul este, susținea documentarul la care mă refer, un bolnav care suferă distorsiuni temporale sau falii (felieri) temporale, de aici comportamentul său rupt în două (sau chiar în mai multe părți). Numai că aceste felieri temporale nu pot fi încă pricepute decât dacă schizofrenicul este analizat (patologic) ca un computer.

Se pare că spațiul nu mai este o chestiune ardentă științific, actualmente, fiindcă a fost analizat minuțios în fel și chip, iar experții au ajuns totuși la concluzii înrudite. În schimb, în ceea ce privește timpul, lucrurile sunt încă vraiște.

Nimic din toate acestea nu au de ce să mire neapărat. Eu le-am relatat doar fiindcă, spre dimineață, am visat (între altele), o sală de clasă de școală generală, în care în bănci se aflau bolnavi de tumoră, precum și schizofrenici. Ce făceau ei? Hmmm: scriau de zor romane-fantasy!

P.S.

Am uitat să vorbesc despre entropia care e la mijloc în chestiunea încercării de definire a timpului!

panglica

tu ești panglica mea pentru corp și liniștea mea pe buze

când m-am ivit eram într-o cutiuță a Domnului legată și ea cu o panglică

mama avea cercei de negresă

tatăl tăia panglica și îmi făcea intrarea în poezie

liniștea mea de acum a fost cândva un zgomot și o furie

într-un pachet soldățesc legat cu o sfoară

corpul și buzele s-au făcut corp și buze

doar după ce panglica s-a netezit și a primit luciu

undeva știu că trăiesc cei nelegați cu vreo panglică sau cu vreo sfoară

ei sunt viscere cu un bănuț pe frunte

în gură au magneți iar oasele lor sunt de postav

din cutiuța mea de odinioară stau și privesc lumea în depărtare

apoi cu panglica lucioasă îmi leg părul pentru totdeauna

să nu mai cadă pe umeri ca o ploaie întunecată

fiindcă intrarea în poezie s-a săvârșit.

Cea-care-nu-se-arată

Îmi place mult Cea-care-nu-se-arată, dar al cărei chip este vag ghicibil în spatele franjurilor. Îmi plac franjurii șamanici de la poale precum și aceia de la mâneci. Îmi aduc aminte că în cartea Coma am publicat și eu un poem numit chiar Franjurii (iată-l mai jos, deși l-am mai postat, cred, odinioară, pe blog). Îmi place platoșa de pe piept (de parcă șamanca ar porni la război împotriva demonilor) și mă uimesc mănușile ei uriașe. Cea-care-nu-se-arată știe ea de ce nu se arată. Așa și trebuie.

franjurii

am încercat să nu vorbesc despre moarte

să nu o am în măruntaie

să nu o preschimb într-o materie ultragiată

să nu greşesc faţă de ea

viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi

am fost uneori fericită alteori bolnavă

m-a durut pielea

am iubit am urât am iubit

am luat-o de la capăt

am şi cântat cu vocea mea groasă

am şi plâns puţin

m-am parfumat cu givenchy

am mirosit a cadavru proaspăt

am fost un carusel sclipicios

ca un licurici pe piedestal

apoi într-o zi am zărit o lumină

printre degete răsfirându-se

m-am dus după lumina aceea

dincolo de ferestrele casei mele

dincolo de oraş de patrie de onoare

dincolo de numele meu şi de cine sunt eu

şi doar găsindu-mă dincolo

singură şi femeie

am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.

șamanca pe care nu am întâlnit-o

 

Cu fusta ei din mărgele care țiuie, cu toba ei lată, cu încălțările anume făcute pentru mișcările de dans rotitor, dar mai ales cu oasele feței ei care sunt înseși oasele unei iluminări înstrăinate de lume, aceasta este cea dintâi șamancă pe care nu am întâlnit-o. Nu vreau să-i dau vreun nume.