Archive for Ianuarie 2015

captain Steve

Ianuarie 29, 2015

West Virginia 1938

Odăile mele de copil la hârjoană, afară, în spatele blocului (cu încă vreo cinci-șase copchii) erau din pături și cearceafuri. Dar păturile erau rezistente la ploaie, în vreme ce cearceafurile mă făceau să mă gândesc la bandaje și la un spital improvizat. Căsuțe înghesuite de lemn, cât o cutie mai mare de chibrituri, nu am avut. Și nici case-n copac, deși aveam niște nuci strașnici în spatele blocului, într-o grădină pe care o bântuiam și călcam tocmai fiindcă nu era a noastră, ci a unui popă (de-aceea îi spuneam Grădina lui Popa). În schimb aveam o droaie de pietre mari și grele de calcar, pe care ne cățăram și ne jucam Planeta giganților, Pierduți în spațiu, Planeta maimuțelor, Tunelul timpului. Eu voiam să fiu captain Steve din nu știu care serial. Stăteam cățărați pe pietre și cinci-șase ore, prefăcându-ne că avem la dispoziție tehnică sofisticată și că dirijăm o navetă spațială. Culcușurile noastre pe vârful pietrelor de calcar au fost cel mai grozav scaun de pirat ori pilot de supersonică pe care l-am avut vreodată. Uneori, însă, nu știu de ce, mă gândeam la cutii de lemn și resturi de căruțe și coviltire pentru joacă. Dar de avut nu le-am avut niciodată la îndemână. Copiii de la bloc, așa cum eram eu, se cățărau pe pietre ori alergau prin tuneluri, când se schimbau conductele.

Somnul turcesc de iarnă (o îmbiere)

Ianuarie 26, 2015

kis_uykusu

 „Winter Sleep”- în regia lui Nuri Bilge Ceylan. Stepa turcească (asemenea celei rusești) are privilegiul de a gesta absențe și răgazuri, fisuri de astupat cu senzații și imagini – și mai ales cu dorința de a înțelege ce se întâmplă. Stepa turcească e umplută cu tristețe și, precum în cazul stepei rusești, și aici tristeţea este o plecare a ceva, o lipsă care se aşterne în toate, o lume pierdută care se va întoarce doar atunci când vom reînvăţa cum se naşte şi cum se păstrează bucuria. Pentru așa ceva, însă, trebuie nădejde și răbdare. Nu există ruşine în tristeţe, aşa cum nu există nici ruşine în bucurie. Şi una, şi cealaltă sunt drumuri de străbătut mai cu seamă atunci când la margine veghează oarecare suferinţă. Căci există o suferinţă lucidă şi asumată în tristeţe, aşa cum există o suferinţă străină şi nevăzută în bucurie.

Un film-acuarelă de văzut neapărat iarna. Cehovian sută la sută, dostoievskian pe sfert și tarkovskian omagial, în stilul delicat al turcului Ceylan, care e un regizor de atmosferă și cu straturi. Din peliculele lui Ceylan mai recomand neapărat „Kasaba” (1987) cu care „Winter Sleep” este înrudit.

Am stat cele trei ore și un sfert ale filmului, îngropată într-unul din fotoliile capitonate ale cinematografului, ca într-un iglu-cafenea, cu ceaiuri, samovare și bucăți de zahăr candel. Și acolo aș fi rămas, dacă nu s-ar fi sfârșit filmul. Așa încât cine nu a fost la somnul iernatic și turcesc să meargă, întrucât are ce vedea, simți și povesti.

Tăcerile din somnul turcesc de iarnă sunt niște cuvinte scrise cu cerneală invizibilă, iar cuvintele multe și pătimașe (uneori) sunt nepotriviri și pauze de viață. Cum mărturisea cineva, o tânără femeie : zăpada îți rămâne pe retină. O altă femeie spunea că limba turcă se preschimbă aici într-o rusească sufletească de-a binelea. Stepa turcească plonjează peste spectatorul din cinematograf și îl bântuie. Un film de văzut la cinematograf, într-un cuib mare, iar nu acasă, pe laptop, un film care trebăluiește în om mult timp după și nu îl lasă-n pace.

Dimoviana, Cortomaltesiana și Iordanchimetiana

Ianuarie 25, 2015

IMG_3012

De citit și recitit în zilele multe (până la primăvară) care vin:

  1. Dimoviana – o mărturie a autorului bărbos, prin 1968 – „Franjurile, cusăturile, ornamentele universului real, cu memoria și idealurile lui concentrice, sunt esențiale în poezia onirică tocmai pentru a permite lucrurilor să-și exercite singura lor activitate netragică, nedepresivă: autocreația, automorfismul, intercomunicarea și în ultimă instanță panismul, conexiunea, tromba onirică„.
  2. Cortomaltesiana – piratul meu favorit a avut parte în 2014 de o BIOGRAFICȚIUNE – termenul îmi aparține, așa încât să nu fie împrumutat prematur! :))). Cu integrala DVD-urilor alături și cu Integrala albumelor franțuzești de benzi desenate, voila, cam așa ar fi de dorit să fie amurgurile în următoarele luni.
  3. Iordanchimetiana – nu am citit cartea la vremea potrivită, o fac acum cu întârziere, ca să recuperez călătoria fetiței Elli de pe strada Columb. Michael Ende a vrut și el să călătorească, întâmplător, cu Elli și a făcut-o în Imaginaria.

„E mort Ulysse, moarte nimfele, mort Homer.”

Ianuarie 22, 2015

GEDSC DIGITAL CAMERA

„Dar câtă realitate mai rămâne în lumea – chiar aidoma celei actuale – resuscitată în ODISEEA? E mort Ulysse, moarte nimfele, mort Homer. Rămân nealterate doar ființele imaginare ca, de pildă, uriașul Polifem.” (Leonid Dimov, 1970) Scriu acum la un eseu despre Dimov (poezia și textele sale teoretice) și sunt frapată de ascunzișurile, deschiderile și hibridările pe care le găsește autorul acesta, făcând o breșă în scotocirea irealului. Realul nu exclude irealul, mai ales fiindcă irealul este dublu ramificat în posibil și imposibil. Aici se găsește, de fapt, cheia hibridării și a alchimiei activ-pasive pe care Leonid Dimov o intuiește și râvnește să o teoretizeze, deoarece are șansa de a jongla atât cu posibilul, cât și cu imposibilul. Irealitatea se imprimă cu și de real, prin urmare, irealitatea nu mai este unică ori omogenă, fiindcă nici realitatea nu mai este astfel. Paleta de soluții este multiplă și mereu în mișcare, datorită unificării contrariilor.

De ce Margarita e Margarita (și nu Margareta)

Ianuarie 20, 2015

14 elenemihailbulgakov2

Un link binevenit de la Vladimir Bulat, care explică de ce Margarita e Margarita (Maestrului bulgakovian) si nu Margareta!

(în imagine, Mihail Afanasievici Bulgakov și Elena Sergheevna – muza, iubita, soția lui a treia și prietena sa de destin)

Secțiunea cezariană (un potpuriu polonez)

Ianuarie 16, 2015

Îmi închipui cerul. E atât de mare încât adorm imediat ca să mă liniștesc.

Când mă trezesc știu că Dumnezeu e un pic mai mic decât cerul.

Infecție.

Kilometri pătrați de piele. Sub ochii tăi învăț de la șarpe.

Tango. De ce nu sunt un înger.

Un înger s-a deghizat în înger și nimeni nu l-a recunoscut.

Iar cele cinci fecioare neghioabe le-au zis fecioarelor înțelepte: Dați-ne din untdelemnul vostru, căci nouă ni se sting candelele.

Cinematograful sinucigașilor.

Te iubesc, am spus. Asta suna ca un rămas-bun, a răspuns.

În fiecare oraș nou sap o gaură în pământ, îmi vâr mâna înăuntru, apoi capul și aud cum respiră Dumnezeu sub pământ și mestecă. Uneori aș vrea să mă scufund, în ciuda fricii mele, până acolo, ca să mă las mușcată de el.

Catatonie.

(dintr-un spectacol teatral, cu sticlă pisată pe jos, în care actorii nu s-au mai arătat la sfârșit, ci au rămas în culise)

(uneori, e sănătos să tai cuvintele în plus, să le tai și atât)

(nici nu știu cine a făcut traducerea, nu scria, de aici tăcerea mea și lipsa ghilimelelor)

Săcretul, Şotea, Hâdache, Năpustul, Spurc, Şotcă, Ucigan, Bedă, Benga, Carcandilă

Ianuarie 12, 2015

Mergând, acum aproape un an, cu niște prieteni, la Sibiu, la spectacolul „Maestrul și Margareta” (pus în scenă de regizorul Zoltan Balasz), am povestit (pe drum) cu haz despre multele nume pe care le are diavolul în românește. Iată-le (lista e impresionantă și e alcătuită, în principal, de reputatul Vasile Bogrea):

Satană, Diavol, Naiba, Demon, Aghiuţă, Necuratul, Încornoratul, Tartor, Belzebut, Scaraoţchi, Michiduţă, Nichipercea, Pârlea, Sarsailă, Faraon, Idol, Împeliţatul, Mititelul, Nefărtatul, Nevoia, Pârdalnicul, Procletul, Pustiul, Vicleanul, Cel de pe comoară, Cel din baltă, Ducă-se pe pustii, Ucigă-1 crucea, Bată-1 crucea, Ucigă-1 toaca, Mamon, Săcretul, Şotea, Hâdache, Năpustul, Spurc, Spurcat, Şeitan, Şotcă, Ucigan, Bedă, Benga, Carcandilă, Mutul, Pocnetul, Sarsan, Scaloi, Slactafur, Împiedicătorul, Nepriitorul, Păcatul, Lucifer, Vătaful, Bulicheriu, Cotilici, Desachii, Dodielnicu, Fesache, Găvozditul, Goidilă, Handrea, Hanţu, Hanţiutul, Moflea, Manghina, Palima, Paftaru, Sana, Chioru, Bestrega, Budura, Frângă, Ghitcu, Zgaiba, Zgâmbea, Matracuca, Veliar, Suca, Daracu, Izicuţă, Triscatarat, Benghisul, Hicleanul, Antihrist, Codică, Cornilă, Cornea, Pedicaşul, Întunecilă, Bălţatul, Slutul, Şchiopul, Neobrăzatul, Nelegiuitul, Osânditul, Osânda, Trăsnitul, Tărtărău, Talpa Iadului, Cel din scorbură, Sfântâniţă, Şchiopică, Burghelea, Chirică, Chirilă, Costache, Ivănuţă, Nicodilă, Niculuţă, Făcăduţă, Bălosul, Vârlan, Hantătar, Iuda, Horilcă, Bată-1 Sfântul, Iaca-cui, Eosfor, S-lT creapă numa (să-I crape numele).

Când, acum câțiva ani, i-am trimis lista aceasta lui Andrei Codrescu, el a avut un comentariu simpatic foc, anume: “E-n veritas extraviu dracu’ la romani! Ar fi studiu interesant sa identifice cineva regiunile de unde vin numele si daca sunt asociate cu o calitate a dracului — Pacatul si Necuratul sunt clare, dar unele nume vin direct din mitologii pre-crestine, ca Cel de pe comoara, Cel dn balta,” iar altele sunt complet misterioase ca Handrea si Hantu. Cred ca numarul asta coplesitor de denumiri inseamna ca la romani nu s-a simplificat dracu ca-n occident, ci si-a pastrat insusiri arhaice. Foarte interesant si melifluu! Desigur ca aceasta bogatie de dracie l-a atras pe Bram Stoker care l-a sustras numai pe dracul medieval — dragonul.”

Locuitorii gropilor fragede (in memoriam, 1989-2015)

Ianuarie 10, 2015

Fetiţa venea sărind coarda printre containerele de gunoi,

două codiţe de mînză avea şi-o cruciuliţă de tinichea,

cu gura pînă la urechi striga:

nu plecăm acasă,

morţii nu ne lasă!

Sînt Cocoşata întunericului şi intru în casa de odinioară,

acolo unde am plîns, mi-am sfîşiat hainele,

dar cu mai mult de atît frica mea nu s-a învoit,

ascunsă am fost cu părul de văduvă a nimănui

ca o gură mereu vorbitoare, niciodată tăcînd.

Bărbaţii aceia ca tigrii tineri ar fi putut să-mi fie iubiţi şi fraţi,

ei n-au ştiut niciodată că o fată-i boceşte în pod,

călare pe-un cufăr cu zestre,

deci fată-femeie, la atîta frică, nemăritată rămîi ca un animal fără căpătîi

sau logodnic să-ţi fie un mort neştiut.

De unde te cunosc, pletosule cu ochi de umbră,

şi pe tine, miel rătăcit, băutor de licori,

şi pe tine, vagabondule cu încălţările rupte de mers în pustiu,

fugiţi în odăi cu lumină de cianură,

Gheneralul are tunică de săgetător

şi dinţii lui bat pasul de defilare la începerea execuţiei.

Nu plecăm acasă,

morţii dănţuiesc pe casă,

corbii nu ne lasă.

Morţii nu îi lasă, morţii de mătase.

Iar cartea morţilor dintotdeauna a fost scrisă.

Te-ai gîndit atunci doar la dragoste, fată-femeie, nu şi la moarte,

doar dacă nu cumva îţi iubeai moartea într-atît

încît n-ai vrut nicicum să te lepezi de ea.

Sînt scriba celor ce-au murit ştiind că mor

şi-a celor ce-au murit apoi de scîrbă.

Îngeroiul privea din patul lui cocoţat în ceruri,

era o matahală de aripi împreunate şi nedescurcate,

el nu putea opri execuţia,

mesager planturos către Maimarele de niciunde.

Din pensia de trăgător,

Gheneralul cumpăra bomboane de zahăr candel pentru cîinii dresaţi de acasă

şi purta decoraţiile ca nişte încreţituri pe inimă.

Te chem acum să-i veghezi pe locuitorii gropilor fragede,

pe tine, Îngeroi, matahală sfîntă, dar oare cît de sfîntă?

Căci am fost Cocoşata întunericului,

cu ghebul de frică înalt cît un munte.

Tu, Îngeroi, te vei duce să-ntrebi despre calea bifurcată a ucişilor,

iar tu, Ghenerale, vei face găuri de-argint în frunţile lor,

ca să-i însemni pentru totdeauna.

Dar Maimarele ca o maimuţă întreită nu aude, nu vorbeşte, nu vede,

iar liniile din palmele morţilor zboară din carne

şi găurile din frunte sînt locuri pentru fluturi.

Ci eu, Cocoşata întunericului, plîng omeneşte,

mogîldeaţă de carne sînt, cu moartea venind cine ştie cînd,

călare pe jumătate de om şi jumătate de animal.

Vom muri şi vom fi liberi de moarte.

Îngeroiul cu fracul despicat de burta hrănită cu abur

avea o coadă pufoasă de iepure.

Decoraţiile Gheneralului tremurau pe piept ca geamurile sparte.

Cînd Maimarele călca printre supuşi,

morţii treceau fiecare pe dinaintea lui,

ca să-şi rostească lecţia la şcoala de apoi.

Fetiţa a ajuns tot sărind coarda pînă-n ceruri

şi-a auzit acolo cum îngerii dădeau din aripi şi se-nvolburau.

Gheneralul stătea în pîntecul mamei ca într-un blindat somnoros,

soldăţeii de plumb se jucau cu tigrişorii de-a mama şi tata

şi salutau cu multele mîini de Shiva dansînd.

Ei stau în sicrie ca-n nişte scorburi hăituite,

ca-n nişte hrube pentru cîrtiţe şi soboli.

Cocoşata întunericului se roagă stînd în cap.

Picioruşele tale, Hristuleţ, le-ar linge limbile de copil ale mormintelor.

Dar unde sînt vrednicele bocitoare, cu guri pleşuve,

şchioape, chioare, dar cît de bine bolborositoare!

Cocoşata întunericului îmbrăcată cu rochia de duminică se tîrăşte-n genunchi,

văduvele cu păr vîlvoi au sloiuri de gheaţă în pîntec.

Oricîte sărbători ar mai veni,

oricît vom bea şi vom mînca,

în trup zace dintotdeauna o moarte grea.

Nu plecăm acasă,

morţii dănţuiesc pe cer,

corbii nu ne lasă,

vom muri şi vom fi liberi,

nu mai sîntem vii deloc,

ci cîntăm ca dulfii tineri,

înotînd în gropi cu foc.

(versiune a unui poem din cartea Oceanul Schizoidian, Editura Marineasa, 1998, Editura Vinea, 2006)

Nights In Black Satin (o peregrinare flower-power prin Timișoara de odinioară)

Ianuarie 7, 2015

NIGHTS IN BLACK SATIN

cândva am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi

de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă

drept care adesea călătoream şi mă împătimeam

după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.

blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani

alcoolici fumători chiar morfinomani

cu toate acestea nu miroseau urât

ci doar a altceva decât eram obişnuită

miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită

spre deosebire de poeţii de astăzi care miros

a trufie stătută.

cititorule ai priceput deja

bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine

nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau

creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ

doar când îi auzeam vorbind despre poezie

ca despre o javră superbă şi trădătoare.

îi iubeam pentru alienarea lor de jaguari

erau un fel de taţi tineri

de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice

iubeam şi femeile lor de plastiglas

frumoase urâte deştepte proaste

le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia

fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau

fiindcă le tăiau unghiile.

nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile

şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.

părul lor era o plapumă stelară

în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii.

dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.

aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii

spre vestul imperiului

era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot

şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte

de haimanale şi câini peregrini.

cât despre mine să zicem că eram suprema normală.

dar oare lucrurile chiar aşa au stat?

deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă

cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă

vreau să spun că o ceaţă de hrubă

şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori

lihnite şi cu limba scoasă.

eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă

trupul mi se preschimba într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam

pe şinele de tramvai împiedicându-mă

din pricina bocancilor cu ţinte şi a beretei gavroche.

oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba

un tărâm doldora de recidivişti

care scriau chestii în transă provocată.

mă lingeam pe buze

şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit

iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.

două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici

care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă

sau care ascultau muzici bolborosind mantre

două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă

două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi

două zile şi nopţi am vrut să rămân

în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră

ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit

precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.

era între ei unul cu arsură în inimă

o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli

ar fi putut să fie oricând un raskolnikov

ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul într-o carte celebră.

nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea

am în nări doar un miros de icre sintetice

şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.

peste ani noul raskolnikov a murit

a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu

iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână

au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.

au mai rămas aici doar şinele de tramvai

ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba

călare pe strălucitorul melc uriaş

din craniul meu psihedelic.

vacanțele de iarnă pentru citit

Ianuarie 5, 2015

Vacanțele de iarnă sunt întotdeauna bune și calde pentru citit. Afară e zloată și frig, afară e lumea dezlănțuită, în casă sunt cărțile, e biblioteca, iglu-ul fierbinte din cărți (cu ceai, cafea ori lichior de ciocolată). Pentru călători, cărțiile sunt ingrediente tocmai potrivite de burdușit geamantanele și gențile, cu sau fără ochelari. Prin aeroporturi, prin trenuri, cu cărțile la subsuoară și pe piept.

În zece zile am citit autori lăsați prin sertare și pe sub pat, față de care aveam o datorie oarecare: J. M. Coetzee, V. S. Naipaul, Ben Okri. Ultimul mi s-a părut vorbăreț și gargaragiu, un autor nechibzuit de dornic să împroaște cuvinte la tot pasul, dintr-o râvnă flamboaiantă care m-a obosit. L-am citit ca să nu las cartea neterminată. Noua Arcadie ar fi putut fi zugrăvită cu mai puțină plictiseală.

Naipaul mi-a plăcut la limită: scrie bine, are condei ferm și modulat îndeajuns. Temele lui obsesive nu mă preocupă, dar nici nu e obiligatoriu să am aplecare spre ele. M-a captivat Londra lui Naipaul, filtrată prin varii lumini spectrale și prin straturi de existențialism care pâlpâie subtil dincolo de rudimentar și facil.

Coetzee e ori prea alegoric (a învățat pe de rost lecția lui Dino Buzzatti), ori prea agitat să găsească o temă la modă (sexualitatea interrasială blamabilă), blazarea la sfârșit de secol blestemat (iar și iar). Scrie bine, dar e parcă prea bătrânicios sau prea nărăvit să cultive simboluri și metafore ale lumii, ale vremurilor, ale binelui și răului. De aici un oarecare aer clișeizat.

Ar fi fost mai tihnit, probabil, să recitesc cărți decât să parcurg autori necitiți până acum și rămași scriși pe răboj. Uneori nu-i sănătos răbojul cu datorii auctoriale de cititor profesionist.