Archive for Decembrie 2008

Entry for December 31, 2008

Decembrie 31, 2008


shadowing (2)


today your destiny tiresias is of a monk going nowhere

mine as absent pythia is to be a shroud for nobody’s outside

maybe we need to drink a special wine a very red toreador

maybe we can see fury as a large room for seducers

the end of the end is a yellow taxi with brahman drivers

the storytellers can be saviors only with a gasoline kiss

I would like to sleep near your priceless skeleton my tiresias

shadowing the metropolis

just to register the fingerprints of despair

just to be stubborn in a place without saints

madness is a strange tapestry

a lace for the razors of the brain

paranoid predators are climbing the walls of an asylum

and the signs of illumination cannot be whistled

chaos is a ballet for the regrets of god

what I want is to feel and to live

to execute my darkness

to be my own landscape and fire

to be flesh and blood

up our hearts up

I feel the truth like a cage for thunder

and hell like a bone in my neck

together can we deepen the hole to its upright position

black out

miracles and wonders are crippled

and butterflies are just eaten by an electric wind coming from nowhere

the fur of our sins is a little bit shiny

carnivorous brides are descending in zig-zag from skyscrapers

searching for a nomad redemption

my words are sweet pains

they are bulimics

my words are not prophecies but lunatic laws

I am a fluid pythia over a solid tiresias

scratching the dusk of our future past death

at sunset I am overwhelmed by a human memory

and by the resurrection I’m not believing anymore

here we are in the metropolis

at the borderlines of frailty

at the crossroads of a sick mouth biting

no eagle no silk

just biting without glory.

Anunțuri

Entry for December 29, 2008

Decembrie 28, 2008


shadowing (1)


here we are

you tiresias of hippy disco punk and rap birds

and I a former communist pythia

prophetess of mirroring insights and all sort of bubbles of this world

here we are in a blind deaf and mute babel tower

like monkeys with three brains in the stomach

you tiresias have voyaged millions of heavens underground

I pythia between deep and long tongues

both of us eroding elusive kingdoms

here we are like icebergs surviving in the house of blood

like tunnels delivering lethal injections

the light is struggling for its brightness

the dark is the power of the void

and the human being just needs oxygen to dream more

still alive we are still alive

swimming in the hangman’s eyes

having faith in the spider

being exorcists of sorrow repentance

this is what we feel what we touch what we die

caressing nerves of the afternoon and moonlight together

learning to go straight into the soul’s gap

deep inside there is the shape of a coma and a frozen wonder

there is a secret infection with a burning snake

twirl around me tiresias and I will twirl around you

changing emptiness in the whisper of a curling mind

we are in here

in the big circus with real windows and doors

where nothing and all can be healed

we are in an invisible howl

in a cave for witnessing glamour

a collapse throwing ashes of velvet

black out

the numb ones are diving in a ghost memory

the happy ones are searching for a missing birth

the metropolis is just the filthy map of a devastated clown

juggling with his fingers like fishes jumping in the air

a lost battle black out

can we survive the rainbow’s slavery?

can we go naked until the brain’s skin starts shivering?

can we say for sure that a knife is a sort of god

killing himself just for fun?

can we remember the feared paradise?

or the spicy death which is a young dog hurting another dog?

Entry for December 27, 2008

Decembrie 27, 2008


Unchiul Julio şi condeiera (4)

Maga şi Oliveira, eroii lui Cortazar din Şotron, rătăcesc prin Paris, iar detaliile rătăcirii lor sunt întotdeauna neobişnuite, dar într-un sens lipsit de grandoare şi gravitate. Viaţa este făcută mai degrabă din bucăţi minuscule de mozaic spart decât din bucăţi uriaşe de marmură. Să comunici cu peştii din acvariile expuse pe stradă era una din plăcerile celor doi iubiţi, pentru că o asemenea plăcere îi scotea din timp, prin intermediul detaliului şi nu al întregului. Dragostea este percepută prin gesturi mici şi simple, nu prin tragism şi cutremur (e un timp anti-dostoievskian, s-ar spune): Oliveira se gândeşte (în timp ce şi simte) la cât de important este, de pildă, să îţi ţii de talie iubita. Rezonarea sa, însă, este complicată ca un verset filozofic: Şi aceasta putea fi o explicaţie, un braţ înlănţuind o talie subţire şi caldă, în mers se simţea jocul uşor al muşchilor ca un limbaj monoton şi stăruitor, un limbaj îndărătnic, te iu-besc te iu-besc te iu-besc. Nu o explicaţie: verbul singur, a iu-bi, a iu-bi. „Iar după verb totdeauna vine copula”, gândi în termeni gramaticali Oliveira. Dacă Maga ar fi putut înţelege cât de tare îl exaspera să se supună brusc dorinţei, zadarnica supunere solitară spusese un poet, atât de caldă talia, părul acesta ud pe obrazul lui, aerul Toulouse Lautrec al Magăi mergând cuibărită la pieptul lui. La început a fost copula, a viola înseamnă a explica dar nu întotdeauna şi invers. Să descoperi metoda anti-explicativă, că acest te iu-besc te iu-besc este axul roţii. Nu inima vorbeşte, ci trupul; dar trupul vorbeşte şi în limba inimii sau pe înţelesul acesteia. Metoda anti-explicativă? Oare aşa se numeşte, preţios spus, instinctualitatea? A nu raţiona, a nu fi lucid în legătură cu verbul a iubi (silabisit exact, aşa cum o face Oliveira) ar oferi, intuieşte acest bărbat iritant de complicat şi aproape imposibil, o libertate mai mare de concretizare a dragostei. Ar lăsa dragostea în afara constrângerilor de dogmă şi prejudecăţi. Dar atunci nu riscă dragostea să fie doar dorinţă, adică … zadarnica supunere solitară? Oliveira nu are marcaje exacte în acest sens, dar nici nu vrea să pună singur marcaje: el doar simte (deşi pretinde că mai degrabă gândeşte).

Entry for December 19, 2008

Decembrie 19, 2008

Iată mai sus cea mai ciudată fotografie făcută de mine în decembrie 2008 la Venezia, de pe un canaletto de unde se zărea Puntea Suspinelor. Palatul Dogilor era înfăşurat în reclame de protecţie, în vederea reparaţiilor.
Şi iată mai jos o epistolă de dragoste scrisă de un anonim veneţian (astfel încât Horacio Oliveira din Şotron să nu rămînă solitar în epistolele sale atingătoare).

Întîia scrisoare veneţiană

Stau pe o stradă în laguna duhnitoare şi sporovăi cu două pisici, dar ele nu înţeleg nimic, nu ştiu decît să miorlăie stins. Sunt ursuz şi aspru pentru orice altă femeie. Îngerul viermilor la Veneţia se-neacă-n nămol. Lîngă palatul mov te-am ţinut în braţe cîndva, pe cînd podurile bătrîne se scuturau de apă ca o mulţime de iepe foşnind. Canalul gîlgîia tone de mare exilată, erai caldă, subţire şi obosită, iubita mea. Am mai stat în Veneţia puţin după ce ai plecat, dar ar fi fost acelaşi lucru dacă m-aş fi întors acasă sau altundeva. Adulmec în vid, cînt la chitară pînă cade amurgul şi fumez îndeajuns încît să-mi amintesc de tine. De la bărbatul trist pentru cea mai frumoasă iubită. Sunt singur, bărbos şi murdar, voi sparge oglinda ca să rămînă doar umbra mea urîtă, ţi-am scris destul, hîrtia ruptă zace-n jurul meu ca o ghirlandă, biată hîrtie tristă-fericită. Am fost la mormîntul mamei, dar ea nu rosteşte nimic mişcător. Te urăsc, vulpe roşie ce eşti în septembrie. Am stat zadarnic la cafenea, trebuie să fiu tot mai singur şi mai pustiu ca să pot să ucid. Te-am căutat pe străzi şi-n biserici, apoi am plecat spre mama cea moartă care mă vrea. Plouă şi cred că sînt beat. Aceasta-i a doua viaţă în infern. Fantasme albe şi negre mi-aduc o moarte frumoasă. Cine l-a legat cu lanţuri la glezne pe bărbatul cu vocea-n schimbare? Astăzi am fost acolo unde mi l-am închipuit pe Sfîntul Marc scriind apocalipsul şi-aici am văzut părul tău roşu sfredelind palatele din care carnavalul a pierit. Frumoasa dimineaţă în care mă gîndesc la tine şi plîng. Biserica San Marco era un broscoi cenuşiu. Mi-aduc aminte că ne ascundeam pe insula cu morţi şi aşteptam potopul, luntraşul cu pălărie caraghioasă rostea vorbe sălbatice, oraşul se scufunda pe malul Styxului murdar de conserve şi flori putrede. În amurg, s-a auzit o muzică prăfuită de patefon, apa rodea şobolăneşte din palatul mov, dogii ieşeau răzbunători spărgînd oglinzile de Murano, vîntul din larg umfla corăbiile ce plezneau pe fundul mării. Orologiul era un schelet bolnav de insomnie, zgîriat de lei înaripaţi. Pe puntea suspinelor îndrăgostiţii zburau în faţa lunii, chiar noi cînd am urcat în turn, la Campanile, am vrut să ne sinucidem la fel. De gît ca un vampir te-am muşcat şi de urechea sidefie, colier de cicatrici ţi-am lăsat, fiindcă erai biserica mea stacojie. Un înecat ca cerneala trece prin noi, pescarii îl caută de mulţi ani ca să le fie martor la cununie. Toamna, Veneţia plină-i de nebuni, cămătari şi bărbaţi ca mine, aici ajung doar miresele goale ale mării, aici nu există spitale sau gări, doar porturi cu părul vîlvoi. Palatele sînt în delir, învineţite de apă, şi trupul tău palat curînd se va scoroji şi el.

Entry for December 17, 2008

Decembrie 17, 2008

O Veneţie friguroasă şi murdară am gustat la începutul lui decembrie, o lagună de-abia ieşită din acqua alta: singurul lucru tentant era ceaţa ei wagneriană, dimineaţa şi seara. În rest, gunoaie, mâloşenie, excremente, ulicioare fetide. Piaţa San Marco chircită, ghemuită, totul apăsat de ceva confuz. Şi, totuşi, plimbarea de care am avut parte, deşi îngheţată, şi-a avut nucleul ei frisonant. Când zăreşti insula morţilor, San Michele, la aproape 500 de metri, solitară şi intangibilă (deşi tangibilă tocmai prin staturile ei suprapuse de moarte), nu ai cum să nu simţi frisoane de toate soiurile: estetice, existenţiale, religioase, etc. Nu aceasta este Veneţia mea: doar vara, apoi la începutul toamnei şi al primăverii, cred eu, laguna poate transmite efluviile ei esenţiale de dragoste şi moarte la un loc. Acum, în decembrie, am simţit, de aceea, nevoia să fac un gest ţicnit: drept care mi-am cumpărat o umbreluţă de dantelă albă. Nu e o umbrelă, ci o umbreluţă de vară, pentru toalete de voal, satin şi mătase, eventual pe malul mării, într-o plimbare singuratică, în picioarele goale.
Cât despre imaginea pe care am pus-o în capul acestui text, ea îi aparţine lui Lodovico da Luigi, un pictor care a zugrăvit nu doar un submarin (iertat sau neiertat?) în Piaţa San Marco, ci şi o Veneţie în care doi rinoceri se visează unul pe altul în registru fantasmatic (o pictură pe care am degustat-o acum 25 de ani).

Entry for December 14, 2008

Decembrie 13, 2008


Unchiul Julio şi condeiera (3)


Pe cerul înstelat al conştiinţei lui Horacio Oliveira, personajul-cheie din Şotron, există ceva apăsător: diferenţa hamletiană între a face şi a nu face (nicidecum între a fi şi a nu fi!). Renunţarea, abandonul (auto-abandonul), iată tema obsesivă a intelectualului existenţialist în secolul XX! Dacă la mijloc mai este şi suprapunerea dintre două oraşe (Paris şi Buenos Aires), atunci lucrurile sunt încurcate şi o morală oarecare se iveşte vrând-nevrând la orizont. Gândeşte Oliveira: La Paris totul i se părea Buenos Aires şi viceversa; în plină ardoare a iubirii suferea şi presimţea arderea şi uitarea. Atitudine primejdios de comodă şi chiar facilă în cazul în care devine reflex şi tehnică; cumplita luciditate a paraliticului, orbirea atletului cu desăvârşire stupid. Începi să umbli prin viaţă cu pasul filosofului şi al unui clochard, reducând tot mai mult gesturile vitale la simplul instinct de conservare, la exercitarea unei conştiinţe mai preocupate să nu se lase înşelată decât să pătrundă adevărul. Quietism laic, ataraxie moderată, atentă neluare-aminte. Iată un individ care ar putea să fie fericit, dar nu poate. Sau nu vrea? Ardoarea anunţă arderea, consumarea, sfârşitul; dar acest lucru se întîmplă în logica naturală a lucrurilor. Quietism laic? În principiu nu ar trebui să fie fatal: dar gratuitului şi pasivului Oliveira îi poate crea o stare de handicap, la fel de intensă ca şi luciditatea. A gândi prea mult înainte de a acţiona.

Dar tot acesta-i bărbatul care scrie cea mai frumoasă epistolă de dragoste (a se vedea capitolul 7) către femeia pe care nu o iubeşte (pretinde el). Voi transcrie aici doar finalul capitolului: mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în piele, să-ţi mângâie necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parc-am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee e frumoasă. Şi nu-i decât o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă. Oare aşa simte un bărbat care nu iubeşte? Atunci e un sfânt pervers. Un pervers hieratic. Oliveira descrie sărutul ca pe o stază de viaţămoarte, în care opuşii sunt dizolvaţi. Cât despre femeie, aceasta nu mai e o femeie anume (deşi ea rămâne şi aşa ceva, identitatea ei nu piere), ci o entitate cosmică, luna în apă. Simplă şi mântuitoare: imaginea ar putea fi la fel de bine prezentă în poezia lui Lorca. Doar hispanicii pot simţi astfel.

(În paranteză fie spus, a doua scrisoare minunată de dragoste din topul meu personal, după cea rostită lăuntric de Horacio Oliveira în romanul Şotron, am găsit-o în romanul unui scriitor turc, premiatul cu Nobel – Orhan Pamuk, respectiv în Cartea neagră – scris la câteva zeci de ani după Şotron. Ea sună aşa: Draga mea, frumoasa mea, întristata mea, s-a abătut vremea restriştei asupra noastră, vino, de oriunde te-ai afla, vino, căci s-a împlinit timpul.)

Entry for December 12, 2008

Decembrie 11, 2008

câinele alb

el avea gene gheară şi un câine alb

câinele era stafia unui baldachin cu marchizi

un paravan între oaie şi porc

un linţoliu rupt de picioruşele licuricilor

noi stăm acum şi mâncăm legende urbane

înghiţim spaghete rotunde alunecăm peste bube cu argint

genele gheară sunt ca mătasea de chilli

tămăduitoarea spune că genele sunt televizoare mici pentru ars la cuptor

tălmăcitoarea spune că genele sunt o bere brună în serile de chihlimbar

liturghia noastră a fost cu migdale şi miere

câinele alb e mussolini totul e adevărat în bucătărie

fumez un deget subţire cu genele gheară

ele fac striptease întunecate ca un colier pieptănat.

Entry for December 08, 2008

Decembrie 8, 2008

damblaua pink floyd

mi-am dorit dintotdeauna să ţin cândva un curs la facultate despre pink floyd. şi iată că a venit vremea. miercurea aceasta, în 10 decembrie, de la ora 18.00, la literele clujene (în cadrul cercului eranos), în sfârşit voi vorbi cât de cât pe îndelete despre pinkfloyzii mei psihedelici, rock-progresivi şi firoscoşi, şi voi proiecta, întru coruperea gurmandă, momirea gurmetă şi ademenirea făţişă a minţilor fragede, concertele de la pompei (1971) şi de la new york-long island (1988). aferim!

Entry for December 06, 2008

Decembrie 6, 2008

Unchiul Julio şi condeiera (2)


Cum începe dragostea, când începe ea şi care este conţinutul ei primar, ştie oare cineva? În Şotron dragostea începe prin consumarea unei sexualităţi practicate cu o virtuozitate detaşată şi critică, urmată de o suspendare temporală. Femeia (Maga) îşi mângâie apoi corpul, iar bărbatul o recheamă la el, întrucât pasiunea ei faţă de propriu-i corp l-a sedus. Plăcerea contează într-o formă matură. Dar dincolo de aceasta, există gesturile mărunte, dezordinea existenţială (cu sens sanificator) şi mai ales senzaţia acută a lui Horacio Oliveira că este un spectator şi actor maxim, chiar dacă minimalist, axat pe non-conduită, pe lipsa de comportament adecvat: eram veşnic eu şi viaţa mea, eu cu viaţa mea în faţa vieţii altora. Oliveira mai are un defect sau o calitate (depinde de perspectivă): preferă să gândească decât să existe, drept care există adesea minimal doar ca să poată gândi maximal. Fericirea nu înseamnă ceva senin şi tihnit, ci conţine tristeţe sau e chiar o formă de tristeţe, aşa percepe lucrurile Oliveira – cititorul deduce, prin urmare, că are de-a face cu un personaj care în mod programatic doreşte să fie nefericit. Dar povestea de dragoste dintre Horacio şi Maga are nevoie de un fond, de o pânză, de un decor, iar acesta este Parisul, o materie infinită, magma de aer şi de tot ce se zăreşte prin fereastră, nori şi mansarde. Şi ar mai fi multe alte sertare cu lucruşoare pentru Parisul mozaic. Mozaic este şi lumea Maga de care Horacio se simte asfixiat, dar căreia, în acelaşi timp, îi este circumscris: iar punctul nodal este copilul din flori, Rocamadour, pe care un bărbat care iubeşte o femeie nu ştie dacă să îl accepte sau nu. Povestind despre Maga, însă, Horacio se îndreaptă spre centrul său, făcând ocol. Cât de lucid poate fi un bărbat care iubeşte o femeie? Vag lucid. Ordine, dezordine, libertate, iată cei trei termeni capitali ai lui Oliveira, care îl silesc să acţioneze, dar în acelaşi timp îi provoacă gratuitatea. Apoi mai este drumul spre centru, cel mai obositor dintre toate, întrucât justifică o viaţă întreagă. Ţine dragostea de adevăratul drum spre centru? Relaţia cu Maga este contorsionată, pigmentată cu exasperări şi hărţuiri, unele soluţionate, altele rămase în suspensie.

Entry for December 01, 2008

Decembrie 1, 2008

Unchiul Julio şi condeiera (1)


Îmi place cea dintâi lumină a Parisului, aşa cum o înfăţişează Cortázar în Rayuela (Şotron): de culoarea scrumului şi a măslinei; ea se zăreşte astfel doar peste fluviul Sena şi dintr-odată cartea aceasta primeşte un sens crepuscular, neliniştitor. E limpede că o dragoste nefericită se va potrivi cu aceste culori ale timpului de după ardere şi de după coacere. În opoziţie cu ele, chipul femeii Maga este transparent şi delicat. Şi, pornind de la acest chip, Horacio Oliveira caută o femeie pe care a iubit-o, pe care încă o iubeşte şi pe care a părăsit-o. Cam aşa se petrec lucrurile întotdeauna, din pricină că oamenii vor mai degrabă să fie nefericiţi, ca să poată tânji după fericire, decât fericiţi, ca să nu mai poată tânji după nimic! Dar povestea dintre Horacio şi Maga (numele ei adevărat este Lucia) este şi povestea unui oraş, a unui spaţiu melcoid, plin de poduri, care îi fac să se găsească pe cei doi iubiţi, deşi căutarea lor reciprocă este întortocheată şi deloc lineară: Umblam fără să ne căutăm, dar ştiind că umblam ca să ne găsim. Şi nu e deloc de mirare că dragostea este definită prin nedefiniţie ori prin gesturi simple dar misterioase, întretăiate de varii nuanţe ale abandonului. Explică Oliveira: şi ceea ce noi am numit dragoste n-a fost poate nimic altceva decât atât, eu stând în picioare în faţa ta, cu o floare galbenă în mână, şi tu ţinând două lumânări verzi, iar timpul ne sufla pe chip o ploaie molcomă de renunţări şi despărţiri şi bilete de metrou. N-a fost poate nimic altceva decât atât. Cuvântul atât este cel neliniştitor aici. Decât atât. Ce fel de atât, cât de atât? Atât.

Oliveira introduce de la început o hartă personală a Parisului prin care rătăceşte şi ne rătăceşte (acesta-i jocul lui principal cu cititorul, să-l încâlcească pe străzi): străzile sunt nuclee proustiene pentru contactul lui cu proiecţia femeii Maga. Dar chiar numele femeii este înzestrat cu o lumină tulbure şi misterioasă, adecvată pentru străzile de rătăcire prin Paris: Maga adică Magiciană, Vrăjitoare? Nu vom afla exact niciodată. Poate că numele femeii este prea explicit. Madame Léonie îi face portretul succint şi tainic. Ascultaţi-l: Ea stă şi suferă pe undeva. Întotdeauna a suferit. E foarte veselă, adoră galbenul, pasărea ei e mierla, ceasul ei noaptea, podul ei Pont des Arts. Ce este de căutat aici? Felul în care Maga este dintru început o făptură neliniştită şi neliniştitoare, creatoare a unor stări de aşteptare a ceva neclar, neştiut. Nocturnă şi boemă. Ah, şi adoră galbenul! Numai că povestea aceasta de dragoste este din start imposibilă sau măcar întretăiată de obstacole: Şi iată că abia ne cunoşteam şi viaţa şi începuse să urzească tot ce trebuie pentru a ne despărţi. Dar tocmai aici stă provocarea: iubirea, dacă e imposibilă, măcar te face să încerci să încalci imposibilul. Horacio Oliveira şi Maga au, însă, de la început ceva în comun: sunt patafizicieni (amatori) şi înţeleg excepţiile din viaţa lor ca pe un lucru firesc. Pentru ei nu există un pattern, un canon, o matrice, un borcan cu clor: sunt specializaţi în a atrage magnetic excentricul, extravaganţa, fantasticul din realitatea cotidiană. Nocturn ca şi Maga, Horacio mai are în comun cu iubita sa lipsa de scop, gratuitatea; spre deosebire de Maga, însă, el este un buscador, un căutător: Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care ies în tăcerea nopţii fără vreun ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole. Un individ anti-sistem care, datorită instinctului său de căutător aparte, se ciocneşte de fantasticul camuflat în real, care irumpe doar pentru el.