Archive for Iunie 2008

Entry for June 30, 2008

Iunie 30, 2008


Jurnal italian într-un picior



E vara lui 2008 şi mă aflu în Italia cu Mircea Dinescu, soţia lui, Maşa, Grete Tartler şi Daniela Crăsnaru (eminenţa cenuşie a invitării cvartetului ori cvintetului nostru la festivalul de poezie din Toscana, în Arezzo şi Florenţa). Poposim mai întâi la Roma, seara este meciul România-Italia, prin urmare ne tachinăm reciproc cum că, după meci, pe stradă, să nu vorbim româneşte, ci spaniolă, rusă, maghiară, franceză, engleză, orice altceva. Pe drumul spre hotel, zăresc un tag uriaş în româneşte, dar pocit: DULCE, TE IUBEC (lipsea S-ul). În aeroport, cineva aştepta pe un individ numit Jesus Guerrero (am râs de presupusul războinic pe care îl chema Iisus şi care era spaniol sau mexican, peruan, argentinian, columbian – trebuie să fii norocos sau dimpotrivă nenorocos ca să te cheme aşa!). Parchez valiza la hotel şi o iau repejor pe străzi, după o staţie de metro proletar şi sărăcăcios. În Piazza del Popolo, biserica e închisă, aşa încât pe Caravaggio îl voi vedea mâine. O iau spre Piazza di Spagna şi zac. E bine aici. Forfota nu mă perturbă cu nimic, de-abia mă scufund în ea. Trinita dei Monti e tot în renovare, aşa că nu mai urc până acolo: sus, am polemizat cu un băiat polonez, acum douăzeci şi şapte de ani, despre tot felul, Dumnezeu, asceză, mântuire, dragoste etc. La poale, casa în care a murit Keats (Andrei mi-a spus să îl pomenesc aici, drept care o şi fac) şi lângă, un magazin de cravate numit Byron! O iau spre Fontana di Trevi (aici o pomenesc pe Jeni), al doilea loc favorit de zacere a mea după Campidoglio. Învălmăşeală nespusă, dar aici oricum e frumos, n-ai ce face, o singură fântână Trevi există pre lumea asta. Înfulec o pizza de drum şi beau apă de la izvoarele locului. Nu arunc niciun bănuţ în fântână, nu sufăr obiceiul. Mă zgâiesc la turişti de tot soiul şi mă mir de turnurile Babel multiple detectabile în lumea noastră. Tot mai dizgraţioasă mi se pare moda cu pantoloni căzuţi sub şolduri, astfel încât să se zărească chiloţii. La fete şi femei mai merge cât merge, dar la băieţi e hilar. La Trevi se perindă tot soiul de grăsani americani cu blugii căzuţi jalnic, li se văd fesele groteşti şi chiloţii. Mă întreb ce drac de protest o fi fiind şi acesta: pupaţi-mă-n cur sau cam aşa ceva? Nu ştii dacă să ţi se facă milă sau silă. Unii turişti (americani de obicei) se prefac că aruncă o monedă în fântână doar pentru a fi fotografiaţi, dar apoi n-o mai aruncă deloc. În schimb, japonezii aruncă şi trei monede una după alta numai să iasă fotografia ţais, fotografia-clişeu de care au nevoie acasă. Un „gladiator” de împrumut fumează lângă Trevi, doar-doar se va fotografia cineva cu el. Pe ulicioare spre Panteon, muzică pop-rock din belşug, anii optzeci. Poposesc puţin, apoi o iau spre San Luigi dei Francesi şi, în sfârşit, am acces la Caravaggio, tangibil prin suita despre Sfântul Matei. Fac o grămadă de poze ratate, încercând să capturez lumina mistică din Chemarea lui Matei, apoi o las baltă: e limpede că nu voi avea sorţi de izbândă şi cu asta basta. Probabil că e musai să îl iubesc pe Caravaggio doar în picturile sale văzute pe viu. Dau apoi o raită la Sant Agostino, acolo e Madonna Pelerinilor tot de Caravaggio (şi-l pomenesc pe Astrol): aici face zarvă o băbuţă cu un pudel în biserică, care latră speriat. Piazza Navona e ponosită şi fără şarm, în renovare. Îl pomenesc pe Papahag (dânsul zicea că nu şi-ar dori decât doi metri pătraţi în Navona ca să fie fericit!). Începe să-mi placă, însă, tot mai mult în Piaţa Panteonului, deşi miroase constant a urină de cal, de la trăsurile pentru turişti. Are ceva sănătos în ea clădirea aceasta construită de August, după ce i-a înfrânt pe Antoniu şi Cleopatra. Gurile rele şi bune la un loc spun că Pantheonul este o transcriere arhitecturală a universului pitagoreic: ce mai provocare pe sărmanele minţi omeneşti şi pe virtualii hemeneuţi! În faţa edificiului, o turistă se pupă vreo zece minute cu un cal de la trăsurile de plimbare. Îi şopteşte, îi cântă, are buzele ţuguiate. Limpede că e o călăreaţă. Calul o pupă şi el pe gât şi pe piept. Mă holbez, dar văd că se holbează şi alţii, asemenea mie. Scena nu e tocmai una obişnuită. Tot în faţa Panteonului, un orb cântă muzică de operă – italienii au deja reacţie pavloviană în acest sens (da, nu-s „corectă politic”!). O iau spre Piazza Venezia, vreau să ajung cât mai repede la Campidoglio. La o răscruce, două românce vorbesc neaoş despre o alta: „Muiere e aia, să ştii”! Zâmbesc: cine o fi fost muierea aia? Zăresc deja Campidoglio, un motociclist strigă porca miseria, cât pe ce să fie agăţat de o maşină, în paralel nişte miri, într-un Cadillac decapotabil, beau şampanie şi închină cu însoţitorii lor. Merită orice numai să ajungi să vezi pinii Romei. Statuia lui Marc Aureliu e tot acolo, la fel Castor şi Pollux. Mă rog pentru mine, pentru Săndel şi pentru ucenic. Şi scriu. Apoi mă întind pe pietrele calde şi zac. Merită să vii la Roma pentru pinii cetăţii, pentru ruinele din cărămidă şi pentru Campidoglio. Am poftă să revăd La dolce vita. Mirii au urcat între timp la statuia lui Marc Aureliu şi se sărută după regia cameramanului, puah! Între ruine, mulţi maci. Deasupra, peste Campidoglio, dar şi peste întreaga metropolă, puzderie de pescăruşi. O iau pe lângă Foro Romano şi vechile vile, trec apoi pe partea celalaltă către vechea piaţă romană de mărfuri. Cărămiziu deplin şi arşiţă. Revin la Fontana di Trevi, e ca un drog. Forfota tot nu s-a calmat, deşi cade amurgul. Aici trebuie să vii cu dopuri în ureche, altfel surzeşti din pricina palavragiilor. Îmi cumpăr cais
e uriaşe, îngheţată de fructe de pădure şi ciocolată neagră. Dar parcă m-a ajuns oboseala. Mascota Italiei este Pinocchio, adică mincinosul. Găseşti amulete de toate mărimile şi din toate materialele. O naţie infantilă? O naţie pusă pe şotii? Pe Campidoglio, un cetăţean turmentat le explică turiştilor: la dolce vita e finita, ciao, bambina! Metroul spre hotel e un tren delabrat, şi antideluvian: am senzaţia că mă poartă spre o periferie a Bombay-ului! Ce ciudat că tocmai acum m-a atins ideea de a scrie un minijurnal de călătorie. Pe cel din 1981 (de la 18 ani), l-am ars acum vreo zece ani, deşi transcria îndeajuns de barbar călătoria de acum douăzeci şi şapte de ani la Paris şi Roma. În 2005, când Astrol m-a invitat aici cu recitalul La Malcontenta şi când, în sfârşit, am ajuns la mormântul bunicului (padre Basilio) din cimitirul Verano – nu am scris nimic. Nici în 2006, când am ajuns la Roma, tot graţie lui Astrol, cu trupa clujevită de universitari. Iar acum, deşi nu pot scrie profund şi nici pe îndelete, iată că o fac. Probabil trebuie să fiu întotdeauna singură.

A doua zi. În sfârşit, în Santa Maria del Popolo, am acces la dipticul caravaggesc Petru-Pavel, cu sfidările şi provocările picturilor cu pricina: dosul în prim plan al celui care sprijină crucea pentru martiriul Sfântului Petru şi tălpile lui murdare, negre – ce insolenţă!; calul din prim planul revelaţiei lui Saul pe drumul Damascului, un cal mai tangibil şi important decât extazul mistic al celui care va deveni Pavel. Până când preotul îngăduie accesul la Caravaggio, buchisesc frescele lui Pinturicchio, cu peisajele lor incredibile din background. Apoi o iau spre San Pietro: aici e o coadă de vreo mie de turişti, ezit dacă să stau la ea sau nu, dar pentru sufletul lui padre Basilio (la al cărui mormânt nu voi ajunge acum, ci în octombrie, când voi veni iar la Roma) stau cuminte şi aştept. Îl pomenesc pe bunicul, apoi pe ai mei, Domiţian şi Aurora, pe Corin şi, fireşte, pe cel a cărui moarte a catalizat călătoria mea din 2005, Ioan Paul II. Stau ca de obicei îndeajuns la Pieta a lui Michelangelo şi doar acum descopăr ceva, după atâţia ani în care am tot cercetat-o şcolăreşte. Hristos nu contează nicicum aici, deloc. Mai exact, chipul său nu contează. Doar trupul. Înăuntrul bisericii mă îndrept aţă dedesubtul capelei construită tot de Michelangelo şi, pentru întâia dată, îmi dau seama că ar putea fi o replică genială a capelei Panteonului. Universul pitagoreic e şi el aici şi încă deloc creştinat! Poposesc sfârşită în piaţa din faţa catedralei, alături de toţi ceilalţi turişti, apoi străbat uriaşul bulevard încă imperial ca să ajung la mauzoleul lui Hadrian, astăzi castelul Sant Angelo, al patronului meu războinic şi de nume. Zac mult şi bine pe terasa de aici, de unde se zăreşte toată Roma. Zac şi nu mai vreau să plec. La Sant Angelo îl pomenesc doar pe Cobra şi pe mine. Şi scriu. Iau o piatră din zid pentru ucenic. Pinii Romei se desluşesc teribil de aici, de sus. Pentru totdeauna. O pomenesc şi pe Sanda, doar aici am stat cu ea la poveşti (cât pentru o viaţă întreagă) acum doi ani. Apoi Piazza Navona iar: de încercat să gătesc şi eu acasă pizza cu cartofi (nu e cacofonică, în ciuda materiei sale suprapuse), delicioasă, cartofii sunt puţin dulci, iar în foetaj sunt ierburi (oregano, cimbru sau busuioc). Nu-i greu de făcut. Apoi iar Caravaggio, apoi iar zacere la Panteon. Pe Campidoglio, adorm din pricina arşiţei şi a mersului pe jos, întinsă pe pietrele calde din dreptul lui Castor (semnul cel mai limpede că mă simt acasă). Când să plec, îmi arunc ochii pe rotundul pieţei şi ce observ: Michelangelo (căci el a fost arhitectul şi aici) a brodat tot un soi de univers pitagoreic. Cred că am deja deformaţie profesională, dacă văd numai universuri pitagoreice pe cupolele bisericilor şi pe pavajul pieţelor. Într-o maşină oficială, care patrulează, unul din poliţişti îl înjură amical pe celălalt. În toate pieţele Romei abundă thailandezii şi srilankezii care vând pistoale de plastic cu baloane de săpun ori trandafirii la fir. Ajung iar în Piazza di Spagna, mănânc îngheţată de pepene galben şi pomenesc cvartetul Ursulina. Revin în Piazza del Popolo: de aici se bifurcă drumurile centrale ale Romei. Mai intru încă o dată, maniacă, la Caravaggio. Seara, cină la Accademia di Romania. Dinescu este one man show: spune chestii drăcoase şi caută de zor prin magazinele metropolei un cleşte pentru legat viţa de vie la ferma sa de la Cetate. Vinul demisec şi înţepăcios, cinci litri, pe care l-a adus la Accademia, e bun, seamănă cu Chardonnay-ul (intenţionează să-l vândă, atunci când va ajunge să producă un milion de litri, cu vreo 25 de lei). Ne povesteşte despre ferma lui, despre un cocoş amorezat de o struţoaică şi ucis de struţul-şef, cu o lovitură fermă în creştet. Cocoşul a fost mâncat a doua zi de comeseni.

Arezzo, un orăşel minunat, toscanez, cu stradele şi piaţetă şi turnuri. Lucrurile-s tihnite aici. Şunci atârnate, salamuri picante, brânzeturi, delicatese. Şi macaroane inclusiv pentru viaţa de apoi. Faţade lucrate cu un cuţit de cremene, parcă. Ne zgâim cu voluptate la frescele lui Pierro della Francesca. Rătăcim toţi poeţii pe stradele şi mâncăm din specialităţile locului: tăieţei cu ciuperci. Dinescu ne face să ne hlizim des (are un fel sănătos de a carpediem-iza), pe ulicioare cântăm la un moment dat „La revedere, tabără dragă”. Seara discutăm mult politică ori despre faimoşi delatori. Şi bem vin alb. La recitalul nostru sunt puţini spectatori: citim binişor cu toţii, dar, fireşte, Dinescu e vedeta,fiindcă-i histrionic, are vocaţie teatrală. O actriţă din Sardinia îmi cere poemele La Malcontentei (traduse de Gio) ca să le recite pe insula ei. I le dau. Seara, la cină, Dinescu ne povesteşte iar isprăvi de la ferma sa de pe Dunăre. Sună a Macondo, a ţinut epic. Maşa îl acompaniază discret. Pe drum spre hotel, povestesc cu Alessandro, soţul Danielei, despre Caravaggio. Şi despre Montale, apoi despre d’Anunzzio şi Pavese. Trebuie neapărat să ajung cândva la Siracusa, ca să văd uriaşa pictură dedicată Sfintei Lucia de Caravaggio. Dar mai ales trebuie să ajung cândva la Napoli să văd cu ochii mei Sette opere din misericordia.

Firenze la rând. Bombardament renascentist în toată legea. Am noroc să văd Biblioteca Laurenţiană şi să am acces la o expoziţie teribilă dedicată cărţii: puzderie de fâşii de codice, un ciob dintr-un chiup cu fragmente dintr-o odă a lui Sapho celebrând-o pe Afrodita. Sunt fascinată de un text magic, cu două figuri smede, înaripate, cu vestimentaţie având model geometric, unul din magi are o sabie în mână (textul e în elină). Un alt text magic, pe o tavă de plumb, e un descântec de dragoste (tot în elină). Zăresc, la loc de cinste, un manuscris japonez cu ironii falice (vignetele înfăţişează băr
baţi cu falusuri uriaşe, monstruoase, şi cu figuri triste). Plus manuscrise celebre ale renascentiştilor florentini şi nu numai. Apoi plimbare la repezeală mocnită prin Florenţa. Îmi caut pantofi (femeie, numele tău e pantof!, sic!). Străzile mustesc de mărfuri expuse, mai cu seamă genţi, poşete, curele, bijuterii, eşarfe şi delicatese specific toscaneze. Dar bisericile cele mari se cer scotocite, aşa că trec la treabă. San Lorenzo şi Domul, cu toate ale lor. Piazza Signoriei şi Ponte Vecchio. Renaşterea la cub, bombardament sută la sută, Hiroshima şi Pearl Harbour avant la lettre şi made in Italy! Dar tot Roma mi-e mai dragă. Aici, la Florenţa mă-nvârt pe străzi cu oarecare circumspecţie. La recital a fost bine, deşi am avut concurenţa unui meci de fotbal. Ambianţa a fost mănăstirească, au venit doar gurmeţii de poezie, am citit cu şarm şi cu destul impact toţi cei patru poeţi. Eu am cântat, la sfârşitul poemelor, un fragment din Corbul negru (dar i-am prevenit pe toţi că o voi face, astfel încât să nu se sperie). Lucrul acesta îl fac rar: ei, bine, aici l-am făcut. Grozavă a fost mai cu seamă actriţa Elena d’Anna, care ne-a citit textele în italiană. În cazul meu, a interpretat o La Malcontenta superbisimă, cu voce groasă de ziceai că trezeşte şi morţii şi îi înfrăgezeşte. Noaptea a fost, însă, pocită: febră, răceală, insomnie. Dimineaţa am pornit-o spre Uffizzi, pentru Bachus al lui Caravaggio: era o coadă uriaşă la muzeu, noroc cu paşaportul diplomatic al lui Grete, datorită căruia am intrat prin spate, cu handicapaţii. Caravaggio era aici mai întâi cu Meduza, apoi cu râvnitul meu Bachus: un travestit făcând toate gesturile simbolice ale împărtăşaniei. L-am cercetat pe îndelete. Am cumpărat din librăria de la Uffizzi, pentru mine şi Cobra, o carte pe care abia aştept s-o zemuiesc: Astrology, Magic and Alchemy in Art. Am ezitat între cartea asta şi alte două din seria Imageria: Angels and Demons in Art şi Nature and Its Symbols in Art. Dacă aş fi fost mai slobodă la pungă, le-aş fi luat pe toate trei: deşi focusate pe teme captivante şi greu de sintetizat, tratarea nu este foarte riguroasă, ci doar relativ riguroasă, aşa încât m-am oprit, prudentă, doar la unul din volume. Ca să scap de înghesuială, m-am refugiat în cele din urmă în grădinile Boboli, apoi am peregrinat în fugă prin palazzo Pitti, gurmeţind la expoziţia de costume de epocă şi prin apartamentele prinţilor de Savoia. Cu picioarele ferfeniţă am mai avut puterea să urc şi la Capela Medici, pentru statuile lui Michelangelo. Apoi, finalmente, stahanovista de mine s-a oprit.

În a doua seară, festivalul s-a petrecut într-o altă mănăstire devenită centru cultural. Loc minunat: curte interioară, arbuşti pitici, magnolii, panorama Florenţei de sus. A fost un musical mai degrabă decât recital de poezie, întrucât textul a contat prea puţin (cuvintele, ideile, metaforele, ultimele inexistente). Armeanca-rusoaică a folosit un trianglu; palestinianul era deja conţinut muzical în limba sa, iar sud-africana a cântat la propriu (texte militante despre libertate), subţirică şi în picioarele goale, mai şi dansând în biserică. Apoi întoarcerea la Roma. Pe drum, am vorbit cu Maşa despre o posibilă tabără cu un atelier în proză, în proiectul deja început cu studenţii mei, 1001 de zile şi de nopţi. O săptămână de găzduire la ferma lui Dinescu, la Cetatea, cincisprezece suflete epice şi pofticioase, în iulie 2009, în care să scriem pe brânci poveşti arăbeşti, să ne şi scăldăm în Dunăre, să zurgălăim la chitări şi tot aşa. Am promis să fac tort de bezele şi ciocolată, dacă ajungem, şi să aduc şi ţuică cu poveşti (fără cacofonie, povestea-i prea lungă cu ţuica asta, ca să o rostesc aici).

Roma. Atâta eleganţă nu am ochit nicăieri, nici la Viena, nici la Paris. Casc gura la vitrine şi nu mă mai satur. Am reluat traseul clasic: San Pietro, Sant Angelo (am luat de aici o pietricică şi pentru fostul Rabbi, dar şi pentru mine – la urma urmei şi eu am nevoie de norocel), Navona, Panteonul, Foro Romano, Colloseum, Campidoglio, Trevi, Piazza di Spagna, Piazza del Popolo. Poftă după palatele din Roma, cu grădini şi curţi interioare. Zăcut cam peste tot. Am stat ameţită la Fontana di Trevi până m-a uitat Dumnezeu. De obicei, Dumnezeu te uită în sens mustrător, dar aici m-a uitat exclusiv în sens aromitor. Stop. Gata, am plecat. În octombrie ajung iar. Aş fi vrut să fie şi Cobra aici.

(textul integral al jurnalului într-un picior va fi publicat

în revista Steaua, nr. 8-9, 2008)

Anunțuri

Entry for June 26, 2008

Iunie 26, 2008

(una din pozele mele preferate cu Bulgakov)


Vladimir Bulat


Combinaţiile lui Woland?


Cu trei versiuni de traduceri „la activ”, romanul cel mai important al lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margarita, s-ar putea spune că ar trebui să aibă un destin grandios, aşa după cum, în mod inspirat, Ezra Pound zicea că „fiecare generaţie are dreptul său la propria citire a clasicilor”. Românii au şi ei acest drept, cred eu.

(pentru textul integral, a se consulta blogul lui Vladimir Bulat)

Entry for June 23, 2008

Iunie 23, 2008

(mormintul Bulgakovilor, la Moscova)

Minunata poveste a unei pasiuni fatale

(versiunea integrală)



Povestea pasiunii mele fatale pentru romanul Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov începe în 1981, pe când aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repejor şi cu frenezie la colegii mei causeuri şi năstruşnici (destui dintre ei), citiţi şi raisonneuri, şi făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii (care ce a citit şi de ce) am ajuns astfel să aflu (eu eram doldora de literatura sud-americană şi de poezie europeană) despre un rus numit Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun dar iluminat şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Ah, da, era cât pe ce să uit, romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul din colegii mei de la spaniolă, Corin Braga, cel care, peste trei ani avea, de altfel, să devină bărbatul şi partenerul meu de viaţă. Destul de înciudată că eu nu auzisem despre romanul cu pricina, l-am împrumutat (deşi nu imediat, ci mai târziu) chiar de la ultrafanul său bulgakovian şi am citit romanul nu pe nerăsuflate, ci cu o curiozitate şi voluptate pe îndelete, de devoratoare de poveşti şi de lumi magice. Dar Corin nu era singurul bulgakofil făţiş şi înminunat; unul din profesorii noştri extravaganţi (demn să facă parte tocmai din suita lui Woland – dar rolurile acestea le-am repartizat cu destul histrionism ceva mai târziu, după terminarea facultăţii) s-a dovedit el însuşi a fi un avocat al scriiturii bulgakoviene în general, chiar dacă proclama în Maestrul şi Margarita apogeul şi triumful literar al preţuitului şi iubitului nostru Mihail Afanasievici. Nu este greu de ghicit, cred, că acest dascăl exotic în Literele clujevite era Ion Vartic (el însuşi un histrion reputat). Prietenia mea, a lui Corin şi a lui Ion Vartic (căruia multă vreme i-am tot scris numele, în dedicaţiile pe carte, ca fiind messirele Johannes Waartik!) s-a şi bizuit mulţi ani de zile, de altfel, tocmai pe pasiunea în trei pentru capodopera bulgakoviană! Nu eram singurii.

Lectura mea empatică din studenţie a fost, însă, doar începutul. După terminarea facultăţii, căsătorită fiind deja, am luat repartiţia alături de Corin, într-o zonă obtuză şi birocratizată aflată în nordul ţării, în care nu prea aveai ce face, după regimul extenuant al orelor de română la gimnaziu şi liceu, decât să citeşti, să citeşti şi iar să citeşti. Televizor nu aveam (dar nici nu era ce să vizionezi, fiindcă trăiam în ultima etapă a ceauşismului), prieteni nu prea aveam, iar film sau teatru nu aveai unde să frecventezi decât ocazional; ascultam multă muzică simfonică şi muzică psihedelică, progresivă (şi aceasta doar fiindcă aveam o colecţie de discuri şi casete în maniera cu pricina). Aşa că în cei trei ani cât am fost profesori de română prin locurile acelea, am citit, cred, cât în zece, dublu ori chiar triplu faţă de facultate, pentru că nu aveam ce altceva să facem, ca să supravieţuim şi să nu ne blazăm ori chiar să ne pierdem minţile. Am citit enorm, deci, în acei trei ani (1985-1988), dar lectura mea ritualică şi preferată, singura care avea efect exorcizator, mântuitor şi iluminator a fost romanul Maestrul şi Margarita, care îmi devenise un soi de „biblie” adaptată mie, femeia, poeta şi prozatoarea (ba chiar şi chinuita profă de română care eram pe vremea aceea). Cred că am recitit în acei trei ani de aproape o sută de ori capodopera lui Bulgakov (ce-i drept, era vorba despre ediţia cenzurată din BPT, doar la aceea aveam acces, neştiind ruseşte): reciteam sau tot sau anumite pasaje, astfel încât ajunsesem la un moment dat să dialoghez cu Corin în replici din roman. Nu are rost să bemolez în vreun fel admiraţia mea teribilă pentru acest roman, nu are rost să-mi cenzurez fascinaţia pe care acest text a exercitat-o asupră-mi: în acei ani, Maestrul şi Margarita a fost romanul (singurul) care m-a ajutat să pot să trăiesc, să respir, să supravieţuiesc. Numai cine a trăit în comunism, intelectual fiind şi chinuit de tot soiul de cenzuri şi restricţii, poate pricepe acest lucru, cum de un astfel de roman poate avea efect exorcizator şi mântuitor.

După revoluţia din decembrie 1989, pasiunea mea pentru capodopera bulgakoviană nu a pierit, dar a rămas într-un con de umbră, datorită literaturii noi, necenzurate, proaspete care începuse să apară şi care mă stârnea. Am citit enorm din 1990 încoace, cărţi de tot felul; ştiam şi simţeam că Maestrul şi Margarita rămâne un text intrat deja în măruntaiele mele, aşa încât nu aveam cum să-l uit, fiindcă făcea parte din mine; dar lectura mea se îndreptase spre alte texte care mă provocau (şi era întru totul firesc să fie aşa), datorită vremurilor în schimbare.

După terminarea facultăţii (1985), unul din consensurile teatrale stabilite între Corin, Ion Vartic şi mine a fost acela că toţi trei (prin felul nostru histrionic de a fi) am putea încarna, metaforic vorbind, nişte „ghiavoli” din capodopera bulgakoviană. Iar rolurile erau repartizate astfel: Ion Vartic era Messirele, Corin era Behemoth, iar eu eram Hella (sau Hellandra, întrucât îi hibridasem numele cu numele meu real). Celelalte roluri nu aveau încă acoperire. Mai târziu când am descoperit şi pasiunea Martei Petreu pentru acelaşi roman, am decretat-o Hella 2 made in Kolosvar, stabilind de comun acord că rolul Margaritei şi cel al Maestrului nu ar putea fi ocupate de nimeni din realitatea noastră. Eram, însă, nemulţumiţi de faptul că nu găsisem cine să ocupe rolurile lui Azazello şi Koroviev (alţi doi năstruşnici, care ne erau cât se poate de simpatici)!

Recitirea intregrală a romanului Maestrul şi Margarita am făcut-o după publicarea la Editura Univers a ediţiei necenzurate, dar nu imediat după tipărirea acestei ediţii, ci prin 2004, cred. Deja cunoşteam foarte multe lucruri despre culisele romanului, eram fascinată de povestea de iubire şi prietenie dintre Mihail Afanasievici şi Elena Sergheevna (cea de-a treia soţie a scriitorului, prototipul Margaritei, muză, fan, secretară), apăruse şi cartea lui Ion Vartic (Bulgakov şi secretul lui Koroviev) care discuta multe elemente oculte din faimosul roman. Obsesia şi fascinaţia bulgakoviană nu pierise deloc: în 1999 scrisesem o povesti
re numită Zepelinul Ursulina (publicată mai târziu în volumul Nebulon), în care adunând la un loc diverse personaje din urbea clujevită, vorbeam, între alţii, despre messirele Johannes şi despre Martareta (nu era deloc greu de ghicit cine erau aceştia). Corin însuşi publicase în 1996 al doilea roman din tetralogia sa Noctambulii, este vorba de Hidra, în care capitolul VI se numea „După-amiază în Patriarşie Prudî, întreruptă de un pitic spânzurat” (în acest capitol, personajele-cheie erau Anir Hectorovici Marlioz şi Adela Bezdomnîi Vlaia, care hibridau numele mai mult sau mai puţin stâlcite ale unor personaje din tocmai Maestrul şi Margarita, fiind rescris în manieră delirantă începutul celebrului roman). Apoi, în 2005, s-a născut, ca un triumf al obsesiei mele, proiectul Bulgakoviada, în urma anchetei literare pe care am propus-o în revista Steaua: „Care este romanul-capodoperă al secolului XX” (din literatura străină). Cunoşteam care va fi răspunsul meu, al lui Corin, al lui Ion Vartic şi al Martei Petreu. Dar nu ştiam care vor fi răspunsurile celorlalţi patruzeci de scriitori clujeni care au acceptat să onoreze ancheta propusă de mine. Mărturisesc că nu am bănuit ultraizbânda: când, numărând voturile, am descoperit că, uimitor sau nu, cel mai pomenit roman de către repondenţi este Un veac de singurătate (ei, da, iată un paradox al anchetei mele ardeleneşti), că autorul cel mai des invocat ca romancier este Thomas Mann, că romanul care a obţinut cel mai mare punctaj (fiind adesea menţionat pe locurile doi, trei şi patru) este În căutarea timpului pierdut, nu am avut de unde să ştiu că Bulgakov al meu va avea, totuşi, şi el, un câştig de cauză. Dar apoi frenezia a fost nemăsurată descoperind că romanul care a fost cel mai des menţionat pe locul întâi este Maestrul şi Margarita (şapte voturi pentru locul întâi, din patruzeci şi patru).

Aşa s-a născut Bulgakoviada şi călătoria fabuloasă la Moscova, în iulie 2005, pe urmele personajelor din Maestrul şi Margarita (povestea cu pricina, jurnalele de bord, inclusiv fotografiile de la aşa-numitul apartament al Diavolului, toate se găsesc în Sadovaia 302 bis, carte publicată de bulgakofilii clujeviţi în 2005, în Biblioteca Apostrof). Ajunsesem la Moscova să vorbesc din nou în citate, alături de Corin, Marta Petreu şi Virgil Mihaiu. După experienţa Bulgakoviadei şi publicarea extravagantei Sadovaia 302 bis, am fost contactată şi de alţi bulgakofili risipiţi prin ţară, între aceştia de Vladimir Bulat. De la el am aflat că fermecătoarea Margareta este Margarita şi că pur şi simplu inclusiv o literă într-un nume poate poci acest nume şi mutila intenţia unui autor. Am verificat pe Internet în ediţiile străine: într-adevăr, numele eroinei este MARGARITA, şi nu Margareta. Aşa că am preluat corecţiunea explicată mie de către Vladimir Bulat, chiar dacă nu am mai putut schimba în Sadovaia 302 bis (întrucât cartea era deja publicată) numele greşit-consacrat al personajului. Dar am înţeles limpede că Margarita nu e totuna cu Margareta! Tot în 2005 am descoperit în Ovidiu Pecican (prieten echinoxist de-o viaţă, unul din cei care optaseră pentru romanul Maestrul şi Margarita ca fiind cel dintâi în secolul XX) un alt Behemoth, în Virgil Mihaiu, un Koroviev; Ion Vartic însuşi s-a dovedit a fi mai apropiat de ipostaza Koroviev, decât de aceea a Messirelui Woland. În rest ipostazele au rămas la fel: Corin – Behemoth, Marta şi cu mine – Helle; locul Margaritei şi al Maestrului, dar şi al lui Azazello, au rămas încă vacante, iar Woland, se pare, aşteaptă şi el un ocupant adecvat. Eram oameni mari (cum se spune), dar ne jucam pe rupte, omagiindu-l astfel pe scriitorul nostru favorit. Mi-aduc aminte bucuria şi exclamaţiile noastre când am descoperit la Moscova, în cimitirul Novodevicie, după oarecare căutare în gol, mormintele lui Mihail Afanasievici şi al Elenei Sergheevna! Mi-aduc aminte de felul în care am dat cu nasul şi am ratat, la o primă întâlnire, aşa-zisul apartament al Diavolului preschimbat în Muzeu Bulgakov. Sau cum am căutat cu ironie acută clădirea Massolitului (casa Griboedov), deşi ştiam că aceasta nu mai avea cum să existe. Am locuit în metropolă, pe lângă Mosfilm, exact în perioada când se încheiase de filmat, după multe peripeţii, serialul Maestrul şi Margarita, care a rulat şi în România în 2006 şi acum în 2008, din nou (în paranteză fie spus, una din utopiile lui Andrei Tarkovski fusese să regizeze, pe lângă Idiotul, Doctor Faustus, Crimă şi pedeapsă, Hamlet, ei, da, fusese să regizeze tocmai Maestrul şi Margarita!).

Lucrurile nu s-au sfârşit aici. În 2006 a apărut la Editura Polirom Jurnalul şi corespondenţa lui Bulgakov, care au pus pe tapet o serie de chestiuni legate de naşterea romanului Maestrul şi Margarita (Romanul despre diavol, cum îl numea autorul în 1930, când începe să lucreze la el, abandonat mai apoi şi reluat, scris masiv şi din greu în 1938, chiar dacă titlul se va schimba până în 1940, când romanul este încheiat şi Bulgakov însuşi moare).

Apoi, în 2007, tot în cinstea romanului meu favorit mi-am intitulat jucăuş rubrica din Suplimentul de cultură, care apare la Iaşi, Verba Woland! Rubrica mea nu îi este consacrată lui Bulgakov, chiar dacă numele ei constituie o formă de omagiu.

Aceasta este, până acum, minunata poveste a pasiunii mele fatale pentru romanul Maestrul şi Margarita şi pentru autorul ei gogolian şi molieresc, amator de şarade şi auto-bufon (nu suporta să se plictisească), mucalit, unic şi, fireşte, mai cu seamă genial.

(Acest text a fost publicat în revista Steaua, nr. 5-6, 2008, în grupajul dedicat lui Bulgakov)

Notă explicativă:

De ce numele eroinei este scris de mine ca fiind Margarita, şi nu Margareta, aşa cum publicul românesc este obişnuit? Explicaţia convingătoare am primit-o de la Vladimir Bulat, bulgakovfil şi bulgakovlog care a comparat toate ediţiile traduse în româneşte ale romanului, precum şi traducerile în alte limbi străine ale acestuia, având în mână ediţia critică integrală în limba rusă şi toate variantele aferente. Reiau chiar argumentele lui Vladimir Bulat. Este corect ca numele eroinei să fie Margarita întrucât: 1. Bulgakov a ales în mod intenţionat acest nume, Margarita, şi nu Margareta, în rusă existând ambele prenume; cine cunoaşte cât de cât opera lui Bulgakov, ştie cu câtă meticulozitate îşi cizela scriitorul personajele sale, de la nume la tipologie, descriere, caracter, astfel încât numele Margarita nu este nicidecum întâmplător; 2. în capitolul al XXII-lea din roman, Koroviev îi explică invitatei sale că exi
stă deja o tradiţie ca regina aleasă pentru balul Satanei să poarte numai şi numai numele Margarita. Koroviev precizează că eroina a fost aleasă din alte 121 de Margarite, câte existau în acel moment în Moscova; 3. în acelaşi capitol, Koroviev o numeşte pe Margarita şi o invocă astfel: „Ah, regină!”, explicându-i o nuanţă aparte, anume, că în secolul al XVI-lea a existat o regină, e vorba de Marguerite de Navarre (1492-1549), care ar fi fost mândră dacă ar fi ştiut că acum, el, Koroviev, o poartă pe actuala Margarita – o stră-stră-nepoată a ei, prin sălile balului care are loc la Moscova.

Entry for June 20, 2008

Iunie 20, 2008


Montagne russe cu o sfântă şi câţiva perverşi

biblioteca stranie (17)



Frumoşii învinşi de Leonard Cohen (apărut în 2003 la Editura Polirom, în traducerea lui Liviu Bleoca) este un roman făţiş provocator, cu îndeajuns de multe influenţe şi tendinţe: autorul însuşi îl consideră a fi un roman pop, dar textul poate fi taxat, parţial cel puţin, şi ca aparţinând unei scriituri psihedelice; apoi cu siguranţă poartă o amprentă joyceeană, fiind scris, nu în ultimul rând, în câteva dintre capitolele sale, într-o manieră înrudită cu dicteul automat. Roman experimental sută la sută, apelând la un limbaj frust şi la o sexualitate exbiţionist-voyeuristă în care funcţionează un triunghi erotic: doi homosexuali groteşti, plictisiţi şi absurzi (F. şi A., naratorii alternativi din carte) şi Edith (soţia lui A., amanta lui F., moartă prematur). În afara lui Joyce, o altă influenţă notabilă asupra lui Cohen este cea a lui William Burroughs cu Prânzul dezgolit (ar mai fi, poate şi Pier Paolo Pasolini cu inimitabilul şi scabrosul său roman experimental Petrol). Chestiunea homosexualităţii (dar şi a heterosexualităţii) este pusă în sensul consumului de sex, fără nici o inhibiţie, chiar cinic. Naratorii vizează să schiţeze un spectacol al orgasmului, o eliberare a acestuia din clişee. F. este un sexoman înveterat, care consumă oricât sex, secondat oricând şi de masturbare; el moare, de altfel, din consum exagerat: organul său sexual putrezeşte din pricina excesului. Scenele de sexualitate în doi-trei sau în solitudine sunt relatate în chip delirant şi suprarealist aproape: sexul şi zemurile sale sunt proiectate fie ca nişte elemente cosmice, fie ca derizorii. Autoerotismul ocupă un loc important în text, în scene descrise simili-paranoic, cu scop fals afrodisiac: Vibratorul (Danez) devine, de pildă, la un moment dat, personaj de sine stătător.

F. este personajul sfidător al romanului, întrucât, din cauza prea multei realităţi, el construieşte fantasme violente, abuzând de delir, prin sfaturi fantasmatice şi orgiastice faţă de care pudibonzii cititori şi nu numai ar trebui să îşi astupe urechile. Este un delir care ar putea oripila. Autorul mizează, de altfel, pe reacţia violentă a cititorului (precizez că traducătorul respectă întru totul litera lui Cohen şi că transpunerea în limba română este fidelă, mizând tocmai pe agresarea şi şocarea celui care citeşte). Dar delirul frondeur are un rol provocator inclusiv la nivel stilistic: Cohen şi personajele sale intenţionează să obţină un catharsis prin oripilare, prin transgresarea tuturor limitelor moralităţii. Delirul sexual este sugerat şi de scriitura experimentală, autorul apelând, pe ici, pe colo, la un mimat dicteu automat: „Există Vreo Diferenţă Între A Visa Geometrie şi Poziţii Sexuale Bizare? […] De Ce Am Fost Cusut De Pat Împreună Cu Nişte Nimfomane?”

Tot în acest roman este de găsit şi cea mai excentric-plată (un paradox, fireşte) definiţie a sexului femeiesc: „vreo şase centimetri pătraţi de carne umană”! Romanul este o pledoarie pentru redescoperirea sexualităţii, dar nu exaltat, nici patetic, ci cu un cinism frust: „Redaţi-ne sexul ascuns!” explodează la un moment dat personajele. O invitaţie la felul în care sexualitatea trebuie să bântuie, să amuşine, de aici abundenţa unor cuvinte „ruşinoase” ca erecţie, orgasm, copulaţie (în varianta lor ştiinţifică ori grobiană): sexele trebuie revelate în lascivitatea lor imediată, aceasta este ideea şi miza. O bună parte din roman este consacrată trupului femeii, respectiv lui Edith: acesta este rememorat, fiind manipulabil sexual până la saţietate. „Toate părţile corpului sunt erogene […] Jos imperialismul genital!” scandează tenace F., într-o teorie obstinată din romanul lui Cohen, care susţine că orgasmul este posibil, mediat fiind de orice fel de atingere, oriunde; toate părţile corpului şi în general orice poate fi folosit în sexualitate. Orgiasticul din Frumoşii învinşi nu este, însă, doar imediat; unul din naratori, A., sugerează că posedă un falus mental care îl determină să perceapă lumea exclusiv sexual. În delirul său, A. declară că lumea este dominată de perversiuni şi violenţe (incest, viol, masturbare), în ciuda aparenţelor bonome. El combină actul sexual brutal cu o mistică a revelaţiei, cu sfinţenia. Aşa se face că sexualitatea violentă (cinică, experimentală, avidă de senzaţii tari) este contracarată în roman (la nivel tematic) de relatarea vieţii unei sfinte din secolul al XVII-lea, o irocheză indiană pe nume Catherine Tekakwitha; aceasta renunţă la trup şi la sex într-un fel inedit: îşi expulzează propriul sex din trup, printr-o sublimare mistică. Deşi naratorul A. fantasmează sexual cu Edith, soţia moartă preschimbată într-o plastelină erotică aptă să-i satisfacă imaginarul, acesta o venerează, în acelaşi timp, pe asceta, destrupata şi desexualizata călugăriţă şi sfântă Catherine Tekakwitha, faţă de care încearcă, în chip mistic, inclusiv o formă de seducţie. Sexualitatea (vizibilitatea sfintei) este adesea tămăduitoare: nu în zadar un indian irochez – de pe vremea Catherinei Tekakwitha – se tămăduieşte de moarte numai după ce asistă şi se perindă printre cuplurile tinere din sat, care se acuplează orgiastic.

Frumoşii învinşi excelează prin sarcasm sexual, dovedindu-se a fi un Satyricon adaptat la anii şaizeci ai secolului XX (cu toată revoluţia lui sexuală), o liturghie neagră (cum şi mărturiseşte autorul) a sexului răsfirat şi pulverizat şi a amoralităţii programatice, un text care îşi are doza lui asumată de stridenţă, funcţionând pentru cititor ca un montagne russe. Nu este vorba doar de voyeurism şi picanterie, ci şi de o detaşare de sex tocmai prin revelarea halucinată şi halucinantă a acestuia. Rămâne sau nu ca cititorul să guste şi să nu fie speriat de acest heavy orgiastic cu tendinţă. Iar acum citatul pentru care am optat şi care e un fragment dintr-un intenţionat dicteu automat: „vino sus ta
re ca alama balon din păr mlaştină mic piele coş din dragoste formă solid umflătură pentru limbă mizerie mare înştiinţare oh dezglugă dezascunde despăruieşte desîneacă sau dinţi copoi te avertizez dinte pică dinţi câini dezlegaţi neiubiţi biciuiţi formă formă tu mărgea tu mică boantă băieţească sexdefată formă ordin mic periscop din femeie străină submarin dispărut niciun om nu poate pătrunde să iasă vreodată să iasă din oceanul menstrual femeiesc mecca sau fermă mister paturi să iasă să iasă de unde nu voi merge niciodată din adânc scoică întinde din branhii fără aer iarzi de la covorul lat cenuşiu fundul plin de stridii al sufletuluidefată departe departe amazon sex control mai sus mai sus” – şi aş putea continua îndeajuns încât să aduc eventualul cititor la disperare. Dar nu vreau deloc aşa ceva (să nu citească romanul acesta decât cei care au nervii lingvistici relativ tari, aceasta este precizarea mea minimă). Dixit.

Entry for June 12, 2008

Iunie 12, 2008


imaginea de mai sus este colajul lui alexandru pecican la coma. cum cartea aceasta este alcătuită din poeme care seamănă cu nişte găuri negre, probabil că femeia cu spatele, stând pe piedestal, dar privind în gol, este o găselniţă adecvată pentru ceea ce am vrut să spun în textele mele. am început poemele din coma în 1997 (ciclul pielea grea, intitulat iniţial zadarnic, a fost început în 1997 şi încheiat în 2004). kyrie eleison, singurul text simili-psihedelic şi delirionist din acest volum, este scris în 1999. ciclul masiv coma, care dă şi titlul volumului, este scris între 2004-2007. poemul solitar nights in black satin este scris la sfârşitul lui 2006 (între timp, la rio de janeiro şi paris, am scris şi un remake). iar recidiva este cel mai proaspăt grupaj de poeme din coma, scris între 2007-2008. dacă adun anii şi poemele, îmi ies la socoteală 11 ani şi 186 de poeme (pielea grea are 100 de poeme scurte – dacă număr pielea grea doar ca un singur poem amplu cu 100 de mărgeluşe, atunci, fireşte, coma are 87 de poeme în total). cam aşa stau lucrurile cu a mea comă.

Entry for June 11, 2008

Iunie 11, 2008

Bulbul uman

biblioteca stranie (16)


Philip Roth este faimos pentru romanele sale extravagante, iar microromanul Sânul (apărut la Editura Polirom, în 2006, în traducerea Alexandrei Coliban-Petre) nu face excepţie de la regulă. Cartea debutează cu povestea unui bărbat care, brusc, se simte invadat de boala voluptuoasă a unei senzualităţi neîngrădite, în care tactilitatea are rol primar, orgasmatic, şi în care actul sexual (zvârcolitor şi agitat) este secondat de o plăcere până la lacrimi. David Kepesh, eroul cărţii, îşi asaltează iubita ca un sugar şi, în acelaşi timp, ca un câine, atingând şi muşcând orice ar putea fi atins şi muşcat: nu avem de-a face, însă, cu un carnasier violent, ci cu unul lasciv! În viaţa acestui bărbat fericit sexual intervine, însă, o metamorfoză corporală nemaiauzită şi nemaivăzută, în anul 1971 (după cum ni se precizează cu aplomb autoironic): el se preschimbă într-un sân (da, sân!) uriaş. Fenomenul este descris medical ca o „catastrofă endocrinopatică” sau „explozie hermafroditică de cromozomi”.

Un bărbat metamorfozat într-o glandă mamară, un mic dirijabil uman, spongios, de câteva zeci de kilograme, devenit „sân de mamifer feminin”! O anomalie, un monstru, un accident hormonal! Detaliile fizice frisonează sau amuză, dar cu siguranţă stârnesc o curiozitate morbidă. Celelalte organe i s-au atrofiat, pentru a lăsa glanda mamară să înflorească neomeneşte şi să domine. Kepesh a devenit monstruos şi anti-bărbat; dar nici femeie nu este, întrucât nu s-a pomenit vreodată o femeie preschimbată într-o imensă glandă mamară! Studiat într-un salon-laborator anume amenajat pentru ciudăţenia umană care este, homunculul spontan este un animal cu cerebru, dar dependent de medicii săi. Spiritul caustic al lui Roth este ambiguu în culisele poveştii care ni se relatează: trebuia, oare, bărbatul lasciv de odinioară să plătească pentru senzualitatea lui neobişnuită?

Neomul este un soi de bulb, de corp rotund, vulnerabil la orice fel de atingere, hrănit intravenos. Dar, chiar şi în acest stadiu de amorf mamar, descoperă excitaţia şi voluptatea. Este o masă de carne atârnând în două hamuri şi un hamac, o vietate a cărei viaţă are trei momente limpede schiţate: spălatul cu masaj (excitant şi afrodisiac), hrănirea şi somnul. Kepesh este un balon fără picioare: nu mai poate merge, dar, cine ştie, ar putea să se rostogolească! Creierul, însă, îi funcţionează perfect omeneşte, raţional, lucid: profesorul David Kepesh, autopreschimbat în sân, meditează tensionat la absurdul vieţii şi la „responsabilitatea lui intelectuală” faţă de metamorfoza sa. Cum reacţionează ceilalţi la ciudata preschimbare? Tatăl se comportă simplu şi înţelept; prietenul rasat şi intelectual hohoteşte fără limite; iubita este disperată şi patetică. Kepesh râvneşte ca ea să se preschimbe într-un penis, dat fiind că rolurile lor sexuale s-au inversat: acest lucru nu se va întâmpla, dar vietatea va găsi, până la urmă o altă formă aiuritoare de copulaţie. Principala râvnă fantasmatică a personajului este ca mamelonul sânului în care s-a metamorfozat să devină el însuşi un falus acceptat de iubita sa ori de alte femei din jur. Încurcate sunt căile Domnului şi, dincolo de acestea, încurcate sunt şi căile trupului, s-ar putea spune! După lectura unui roman scelerat precum Portnoy’s Complaint, microromanul acesta de buzunar al lui Philip Roth este la fel de năucitor, chiar dacă în alt sens. Odinioară, gelos pe pieptul abundent al iubitei sale, Kepesh îşi dorise să fie dotat cu sâni. Ca într-un basm grotesc, dorinţa i se împlineşte, dar într-un fel excesiv şi extravagant, făcându-l să-şi piardă forma umană.

Bărbatul-sân are parte şi de o criză religioasă: el se închipuie a fi înăuntrul unei formule de tipul la vida es sueño şi îşi califică metamorfoza drept percepţia unui dement la ospiciu. Justificarea nebuniei sale este următoarea: ca profesor de literatură, adipos de la atâta livresc, bănuieşte că lectura şi predarea ritualică în faţa studenţilor a nuvelelor Metamorfoza de Kafka şi Nasul de Gogol i-au stimulat nebunia. Nu sunt de lepădat, ca posibile influenţe, nici preschimbările pe care le suferă Gulliver în călătoriile sale. Kepesh este obstinat să creadă în demenţa sa doar întrucât refuză să accepte că s-a preschimbat într-o glandă mamară! Dar de ce s-a metamorfozat tocmai într-un sân?, aceasta-i chestiunea hamletiană care îl macină pe eroul nostru. De ce paranoia şi absurdul corpului său nu l-au preschimbat într-un alt organ? „De ce această identificare primitivă cu obiectul de frunte al veneraţiei infantile?” se interoghează personajul. Are trecutul vreo vină? Au himerele vreo culpă? Nu cumva eroul a citit prea multe celebre metamorfoze livreşti ? „Am transformat cuvântul în carne […] Am ajuns mai Kafka decât Kafka”, bănuieşte moralizator David Kepesh.

Finalul romanului nu este revelatoriu (iar aceasta este o scădere a acestei cărţulii atât de exotice şi amuzante): personajul îşi doreşte evadarea din spital şi cultivarea în libertate a unui exhibiţionism sexual în care să coopteze felurite ipostaze feminine apte să-i satisfacă noua voluptate, selectate fiind acestea, paradoxal, în funcţie de frumuseţe fizică, educaţie şi instinct spre luxurie! Dar aceasta este fantasmagorie pură şi vorbărie: Kepesh este un sân care va rămâne pe veci, probabil, în spital, spre a fi investigat ca anomalie umană. Iar acum citatul pentru care am optat spre a-l oferi şi altor (posibili) cititori: „Nici măcar nu mai era vorba că n-aş mai fi fost eu însumi – n-aş mai fi fost nimeni. Aş fi devenit o carne pofticioasă şi atâta tot”. Dixit.

Entry for June 09, 2008

Iunie 9, 2008


Jurnal janeirez valvârtej

Râul de Ianuarie (sau Râul lui Ianuarie), aşa au numit portughezii locul de odinioară pe care s-a clădit metropola braziliană Rio de Janeiro, descinzând ei acolo într-o perioadă hibernală şi confundând lacul din zonă cu un râu. De la aeroport venind, Corin şi cu mine dăm cu nasul direct în favelas, cartierele sărăcimii, stridente, năpăstuite, alcătuite din case de cărămidă roşie, neterminate. Pe drum, la grămadă, palmieri zdrenţuiţi, corbi, câini, vaci. Apoi, din ceaţa matinală, se iveşte chiar metropola (opt milioane de suflete) cu oarecare miasmă veneţiană. Zărim cu coada ochiului celebra statuie uriaşă a lui Hristos de pe muntele Corcovado şi faimoasa plajă Copacabana, expusă pe toate posterele, ilustratele, reclamele şi telenovelele care se referă cu brio la Rio de Janeiro. Gustăm dis-de-dimineaţă suc de papaya şi pandişpan janeirez. Foşgăiala previzibilă a metropolei alcătuită din senzualitate şi sălbăticie (nori umezi, ceaţă lascivă): ajungem să zărim deocamdată în fugă Oceanul Atlantic, atins cu picioarele pe plajă la Ipanema (un ocean gâdilicios, am chicotit, deşi valurile sunt uriaşe şi inhibante). Plaja este albă şi sărată, ceaţa umedă vine dinspre munţi, zăresc un constructor de uriaşe castele de nisip, beau apă de cocos. Seara statuia de 30 de metri a lui Hristos (hotelul nostru, un club militar, se află la poalele muntelui Corcovado) plonjează învăluită într-o ceaţă aproape mistică. Mă gândesc mustăcind la locuitorii din Rio, numiţi carioca (în limba indienilor băştinaşi, oca înseamnă casă, iar cari sunt locuitorii lor, oamenii albi). Gustăm în fugă un cocteil nealcoolic de guacayaba şi floarea pasiunii, care are gust de iaurt cu zmeură. Ce bine ar fi dacă am avea cu toţii o floarea pasiunii înfiptă în noi toată viaţa! Pornind spre Corcovado, trecem pe lângă Casa Magului aflată în mijlocul oraşului: este casa unei ghicitoare, ornată, însă, cu statui kitsch ale lui Hristos şi ale Fecioarei Maria. Lumea frecventează Casa Magului, şi fiindcă serviciile oferite sunt gratuite. La Corcovado ajungem cu un trenuleţ în pantă, care străbate jungla: sus, aflăm faimosul Hristos înalt de 30 de metri, început a fi sculptat în stil Art Deco în 1922 şi inaugurat în 1931. Lume puhoi, flash-uri, metropola înţesată de dealuri tropicale aproape pubiene, secondate de ţepuşele unor microzgârie-nori, oricum perspectiva este nelumească. Vulturi şi coati (animale înrudite cu tapirii), dar şi fluturi negri uriaşi (ce vor fi căutând la 700 de metri înălţime?) bântuie pe aici. Rio de Janeiro este singura metropolă din lume care conţine înăuntrul ei o pădure tropicală, de aici umiditatea lascivă. Invitaţi acasă la Francimar (gazda noastră cu sânge indian), gustăm caipirinha (rachiu din trestie de zahăr, amestecat cu limes stoarse şi hăcuite, plus cuburi de gheaţă), pe care o combin cu scoici şi ardei foarte iuţi în formă de năut. Mâncăm apoi creveţi în sos portocaliu, beau suc de guayaba şi, ah, mă înfrupt din mousse de maracuya (o delicatesă specific tropicală, de neratat pentru cine ajunge la Rio). Bucătăreasa lui Francimar este o mulatră, Baba o cheamă. Mai apoi rătăcitoare pe străzile metropolei, pritocesc la aplicata fervoare religioasă kitsch: până şi pe autobuze ori camioane scrie cu vopsea Jesus, unele grădini sunt pline de statui pestriţe şi lăcrămoase de sfinţi. Sub un pod zăresc un tag uriaş şi solitar, cât se poate de simplu: DEUS É. Este oraşul cu cea mai minunată şi ingenioasă galerie de graffitiuri din tot ce am văzut până acum cromatic (New York, Paris, Roma, Buenos Aires): s-ar spune că Rousseau-Vameşul a ajuns în mileniul trei doar la Rio de Janeiro. Plimbare cu vaporaşul (o corabie stilizată) în jurul metropolei, printre insule, păduri tropicale, stâncărie, forturi şi fortăreţe, chiar submarine ieşite în cale. Rio este cel mai spectaculos oraş zărit vreodată, peisagistic vorbind. După călătoria pe mare, urcăm cu telefericul pe uriaşa stâncă numită Pâine de Zahăr (opusă muntelui Corcovado). Portughezii colectau melasă de pe acest munte şi o aşezau să se usuce sub formă ţuguiată şi turtită în acelaşi timp, cam aşa cum arată astăzi muntele Pâine de Zahăr. Norocul nu a ţinut prea mult, fiindcă ne-a ajuns din urmă ploaia tropicală care a făcut oraşul să asude straşnic şi să se ghemuiască. Plajele pustii şi îmbibate, taxiurile ţiuind, aburii din asfalt, palmierii cocoşaţi ca nişte ugere pocnind. Rio străbătut în taxi de europeni pleoştiţi, mohorâţi fiindcă în America de Sud plouă pe rupte, deşi e sezonul uscat, adică iarnă. Străbatem plajele de la Ipanema (relativ sălbatică şi vântoasă) şi de la Copacabana (mai tihnită, enormă, incredibilă). Apa oceanului este caldă la cinci metri de ţărm, afară este, însă, destul de frig. Câţiva surferi de sămânţă se tăvălesc prin valuri. Teribilă este şi numai informaţia că Rio şi spaţiile din jur sunt dominate de şaptezeci şi nouă de plaje care conţin optzeci de kilometri de nisip. Dincolo de plajă, din când în când, dăm cu nasul de espeluncas, baruri înghesuite, rău famate, tipice pentru Rio (cuvântul speluncă funcţionează şi în limba română, de altfel). Instinctual, fac comparaţie între cele două metropole sudamericane pe care le-am văzut la distanţă de doi ani: Buenos Aires şi Rio de Janeiro, între ele diferenţa fiind tranşantă. La Buenos Aires am trăit o intelectualizare intensă şi ritualică (de la adăstatul ceasuri întregi prin fabuloasele librării, la căutarea spaţiilor citadine emblematice din literatura lui Cortazár, Sábato şi Borges şi la ajungerea în faţa lui Sábato însuşi, în carne şi oase – aici mi-ar fi plăcut să îmi petrec studenţia). În timp ce Rio de Janeiro este o metropolă a cărnii şi a unui recurent fenomen carpe diem în exces şi cam de mahala (fotbal, sexualitate lejeră, ocean, soare fierbinte, droguri). Dar este, poate fi şi aceasta, o lecţie de viaţă. La urma urmei, de ce nu? Ploaie mocănească la Rio, apoi ploaie tropicală şi iar ploaie mocănească. Invitaţi la Francimar acasă, ca să stârpim cumva vremea de bejenie, la un prânz băştinaş: fejoada (mâncarea sclavilor negri din Brazilia, adică fasole neagră, orez, ierburi, ardei iute, carne de porc şi de vită – stropite cu caipirinha şi vin). Francimar ne povesteşte despre bunica ei indiancă, dintr-un trib de pe Amazon, căsătorită cu bunicul lui Franci (pentru zece la sută din răşina de cauciuc extrasă în pădure); au stat câţiva ani pe Amazon şi aici au avut copii, apoi bărbatul
a hotărât să plece din junglă la oraş, luându-şi familia cu sine. Deşi plouă, Francimar ne duce în zona Ipanema, la un bazar: de aici cumpărăm trei instrumente muzicale – kalimba, marraca şi atatá – dar niciunul nu este brazilian. Cumpărăm şi o statuetă idol cu pietre de jasp, pentru ars beţişoare parfumate. De asemenea, trei litri de rachiu din trestie de zahăr, precum şi cafea tare, ca să îi dedulcim janeirez pe cei de acasă, astfel încât aceştia să nu mai doarmă niciodată…