Entry for June 09, 2008

Jurnal janeirez valvârtej

Râul de Ianuarie (sau Râul lui Ianuarie), aşa au numit portughezii locul de odinioară pe care s-a clădit metropola braziliană Rio de Janeiro, descinzând ei acolo într-o perioadă hibernală şi confundând lacul din zonă cu un râu. De la aeroport venind, Corin şi cu mine dăm cu nasul direct în favelas, cartierele sărăcimii, stridente, năpăstuite, alcătuite din case de cărămidă roşie, neterminate. Pe drum, la grămadă, palmieri zdrenţuiţi, corbi, câini, vaci. Apoi, din ceaţa matinală, se iveşte chiar metropola (opt milioane de suflete) cu oarecare miasmă veneţiană. Zărim cu coada ochiului celebra statuie uriaşă a lui Hristos de pe muntele Corcovado şi faimoasa plajă Copacabana, expusă pe toate posterele, ilustratele, reclamele şi telenovelele care se referă cu brio la Rio de Janeiro. Gustăm dis-de-dimineaţă suc de papaya şi pandişpan janeirez. Foşgăiala previzibilă a metropolei alcătuită din senzualitate şi sălbăticie (nori umezi, ceaţă lascivă): ajungem să zărim deocamdată în fugă Oceanul Atlantic, atins cu picioarele pe plajă la Ipanema (un ocean gâdilicios, am chicotit, deşi valurile sunt uriaşe şi inhibante). Plaja este albă şi sărată, ceaţa umedă vine dinspre munţi, zăresc un constructor de uriaşe castele de nisip, beau apă de cocos. Seara statuia de 30 de metri a lui Hristos (hotelul nostru, un club militar, se află la poalele muntelui Corcovado) plonjează învăluită într-o ceaţă aproape mistică. Mă gândesc mustăcind la locuitorii din Rio, numiţi carioca (în limba indienilor băştinaşi, oca înseamnă casă, iar cari sunt locuitorii lor, oamenii albi). Gustăm în fugă un cocteil nealcoolic de guacayaba şi floarea pasiunii, care are gust de iaurt cu zmeură. Ce bine ar fi dacă am avea cu toţii o floarea pasiunii înfiptă în noi toată viaţa! Pornind spre Corcovado, trecem pe lângă Casa Magului aflată în mijlocul oraşului: este casa unei ghicitoare, ornată, însă, cu statui kitsch ale lui Hristos şi ale Fecioarei Maria. Lumea frecventează Casa Magului, şi fiindcă serviciile oferite sunt gratuite. La Corcovado ajungem cu un trenuleţ în pantă, care străbate jungla: sus, aflăm faimosul Hristos înalt de 30 de metri, început a fi sculptat în stil Art Deco în 1922 şi inaugurat în 1931. Lume puhoi, flash-uri, metropola înţesată de dealuri tropicale aproape pubiene, secondate de ţepuşele unor microzgârie-nori, oricum perspectiva este nelumească. Vulturi şi coati (animale înrudite cu tapirii), dar şi fluturi negri uriaşi (ce vor fi căutând la 700 de metri înălţime?) bântuie pe aici. Rio de Janeiro este singura metropolă din lume care conţine înăuntrul ei o pădure tropicală, de aici umiditatea lascivă. Invitaţi acasă la Francimar (gazda noastră cu sânge indian), gustăm caipirinha (rachiu din trestie de zahăr, amestecat cu limes stoarse şi hăcuite, plus cuburi de gheaţă), pe care o combin cu scoici şi ardei foarte iuţi în formă de năut. Mâncăm apoi creveţi în sos portocaliu, beau suc de guayaba şi, ah, mă înfrupt din mousse de maracuya (o delicatesă specific tropicală, de neratat pentru cine ajunge la Rio). Bucătăreasa lui Francimar este o mulatră, Baba o cheamă. Mai apoi rătăcitoare pe străzile metropolei, pritocesc la aplicata fervoare religioasă kitsch: până şi pe autobuze ori camioane scrie cu vopsea Jesus, unele grădini sunt pline de statui pestriţe şi lăcrămoase de sfinţi. Sub un pod zăresc un tag uriaş şi solitar, cât se poate de simplu: DEUS É. Este oraşul cu cea mai minunată şi ingenioasă galerie de graffitiuri din tot ce am văzut până acum cromatic (New York, Paris, Roma, Buenos Aires): s-ar spune că Rousseau-Vameşul a ajuns în mileniul trei doar la Rio de Janeiro. Plimbare cu vaporaşul (o corabie stilizată) în jurul metropolei, printre insule, păduri tropicale, stâncărie, forturi şi fortăreţe, chiar submarine ieşite în cale. Rio este cel mai spectaculos oraş zărit vreodată, peisagistic vorbind. După călătoria pe mare, urcăm cu telefericul pe uriaşa stâncă numită Pâine de Zahăr (opusă muntelui Corcovado). Portughezii colectau melasă de pe acest munte şi o aşezau să se usuce sub formă ţuguiată şi turtită în acelaşi timp, cam aşa cum arată astăzi muntele Pâine de Zahăr. Norocul nu a ţinut prea mult, fiindcă ne-a ajuns din urmă ploaia tropicală care a făcut oraşul să asude straşnic şi să se ghemuiască. Plajele pustii şi îmbibate, taxiurile ţiuind, aburii din asfalt, palmierii cocoşaţi ca nişte ugere pocnind. Rio străbătut în taxi de europeni pleoştiţi, mohorâţi fiindcă în America de Sud plouă pe rupte, deşi e sezonul uscat, adică iarnă. Străbatem plajele de la Ipanema (relativ sălbatică şi vântoasă) şi de la Copacabana (mai tihnită, enormă, incredibilă). Apa oceanului este caldă la cinci metri de ţărm, afară este, însă, destul de frig. Câţiva surferi de sămânţă se tăvălesc prin valuri. Teribilă este şi numai informaţia că Rio şi spaţiile din jur sunt dominate de şaptezeci şi nouă de plaje care conţin optzeci de kilometri de nisip. Dincolo de plajă, din când în când, dăm cu nasul de espeluncas, baruri înghesuite, rău famate, tipice pentru Rio (cuvântul speluncă funcţionează şi în limba română, de altfel). Instinctual, fac comparaţie între cele două metropole sudamericane pe care le-am văzut la distanţă de doi ani: Buenos Aires şi Rio de Janeiro, între ele diferenţa fiind tranşantă. La Buenos Aires am trăit o intelectualizare intensă şi ritualică (de la adăstatul ceasuri întregi prin fabuloasele librării, la căutarea spaţiilor citadine emblematice din literatura lui Cortazár, Sábato şi Borges şi la ajungerea în faţa lui Sábato însuşi, în carne şi oase – aici mi-ar fi plăcut să îmi petrec studenţia). În timp ce Rio de Janeiro este o metropolă a cărnii şi a unui recurent fenomen carpe diem în exces şi cam de mahala (fotbal, sexualitate lejeră, ocean, soare fierbinte, droguri). Dar este, poate fi şi aceasta, o lecţie de viaţă. La urma urmei, de ce nu? Ploaie mocănească la Rio, apoi ploaie tropicală şi iar ploaie mocănească. Invitaţi la Francimar acasă, ca să stârpim cumva vremea de bejenie, la un prânz băştinaş: fejoada (mâncarea sclavilor negri din Brazilia, adică fasole neagră, orez, ierburi, ardei iute, carne de porc şi de vită – stropite cu caipirinha şi vin). Francimar ne povesteşte despre bunica ei indiancă, dintr-un trib de pe Amazon, căsătorită cu bunicul lui Franci (pentru zece la sută din răşina de cauciuc extrasă în pădure); au stat câţiva ani pe Amazon şi aici au avut copii, apoi bărbatul
a hotărât să plece din junglă la oraş, luându-şi familia cu sine. Deşi plouă, Francimar ne duce în zona Ipanema, la un bazar: de aici cumpărăm trei instrumente muzicale – kalimba, marraca şi atatá – dar niciunul nu este brazilian. Cumpărăm şi o statuetă idol cu pietre de jasp, pentru ars beţişoare parfumate. De asemenea, trei litri de rachiu din trestie de zahăr, precum şi cafea tare, ca să îi dedulcim janeirez pe cei de acasă, astfel încât aceştia să nu mai doarmă niciodată…