Archive for Noiembrie 2014

Măgăriţa

Noiembrie 30, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

„Ultimul bărbat şi cel mai important bărbat din viaţa unei femei (tocmai pentru că este ultimul) este fiul ei. Atunci când acest fiu chiar există, lucrurile sunt soluţionate mai mult sau mai puţin prin complexul Iocastei, care se manifestă mai cu seamă la vremea când fiul îşi găseşte o femeie, alta decât mama sa, pe care vrea să o posede întru totul. Atunci când fiul nu există, pentru că nu s-a născut vreodată, femeia matură proiectează în majoritatea bărbaţilor cu măcar zece ani mai tineri decât ea acel fiu râvnit şi amuşinat fantasmatic. Ceea ce nu ştiu bărbaţii mai tineri decât acea femeie este faptul că ea nu îi doreşte neapărat ca bărbaţi, ci doar întrucât ei nu sunt altceva decât ea însăşi la tinereţe, pe vremea când ar fi putut concepe fiul râvnit. Bărbaţii mai tineri decât femeia matură sunt ea însăşi întoarsă ca o mănuşă pe dos. S-ar putea spune că o astfel de femeie este o măgăriţă, o ticăloasă necurată. Eu spun însă că ea este o femeie autentică, vie, care îşi duce fantasmele până la capăt, fără să facă din acest lucru un scandal public, o bârfă ori o chestiune exotică. Incestul există ca un fel de aer mediteraneean în fiecare din noi; iar incestul dintre mamă şi fiu este aburit ca o răsuflare proaspătă, spre deosebire de incestul dintre tată şi fiică: acesta are, într-adevăr, ceva scandalos şi imund, ca o latrină de rudenie.

Ultimul bărbat şi cel mai important din viaţa unei femei este fiul ei şi întrucât, de obicei, acesta asistă şi încununează moartea mamei sale. Apropierea lor înainte de moarte este la fel de incestuoasă ca un act sexual transcendent, întrucât fiul este singurul care poate înţelege sensul pântecului pe cale de a muri, tocmai fiindcă el s-a aflat acolo cândva. O fiică înţelege mai puţin pântecul mamei sale, deoarece ea are deja un uter al ei personal, iar moartea mamei nu poate să o înstrăineze de lume atât de primejdios, pe cât se întâmplă lucrul acesta cu un fiu care îşi vede mama murind. Incestul dinainte de moartea unei mame este intangibil şi inaudibil, dar el există întotdeauna.”

(din cartea Naşterea dorinţelor lichide, 2007)

când acedienii caută alte lumi pentru trăit-visat

Noiembrie 28, 2014

Acedia. Jurnal de vise

Chiar și eu am citit-o pe nerăsuflate, tulburată de o viață de om pe care o știam preabine, dar nu cu atâtea detalii lăuntrice.

„O groasă copertină de plumb îmi taie creierul în două, apăsându-mă dinspre tâmple, în piramidă, spre vârful creierului, hemicranie venită din alte vremuri, ca pedeapsă pentru trădare. Ascultând The Doors, în speranţa de a sparge porţile ce mă despart de mine însumi, încât să mă ajung din urmă, fulger ţâşnit din spate pentru a-l prinde pe cel care fug înainte, pentru a împinge rândul acesta pe cale de a se scrie către miezul de mercur lichid din capul meu, veşnic alunecos, şi a-l ajuta să curgă încet pe esofag în jos, în piept, în putere, în densitate, pentru a mă acoperi cu plapoma propriei mele fiinţe.”

Nu-s îndeajuns de spaniol ca să mă fac înțeles

Noiembrie 26, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

„Doamna Smith: Bizară familie!
Doamna Martin: Prefer o pasăre pe cîmp decît o șosetă într-o roabă.
Domnul Smith: Mai degrabă o plasă-n casă, decît un fir de lapte într-un palat de noapte.
Doamna Martin: Casa unui englez e adevăratul lui castel sau palez.
Doamna Smith: Nu-s îndeajuns de spaniol ca să mă fac înțeles.
Doamna Martin: Eu am să-i dau papucii soacră-mii, iar tu ai să-mi dai coșciugul bărbatului tău.
Domnul Smith: Caut un preot monofizit ca să-l însor cu servitoarea noastră.
Domnul Martin: Pîinea-i un copac, în vreme ce pîinea-i tot un arbore, iar din stejar stejar răsare, în fiecare zor de zi.
Doamna Smith: Unchiul meu stă la țară, dar asta nu-i treaba moașei.
Domnul Martin: Hîrtia-i pentru scris, pisica pentru șoareci. Brînza-i pentru zgîrie-brînză.
Domnul Smith: Automobilul merge foarte repede, însă bucătăreasa face mîncăruri mai bune.
Domnul Smith: Nu fiți curcani, mai degrabă sărutați conspiratorul.”

(EUGENE IONESCO, născut în 26 noiembrie 1909 – „CÎNTĂREAȚA CHEALĂ”, traducere de Dan. C. Mihăilescu)

António Lobo Antunes – un fado polifonic de prozator

Noiembrie 21, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

A doua jumătate a secolului XX a fost marcată nu doar de explozia strălucitoare și impresionantă a literaturii de limbă spaniolă (cu impact remarcabil în România, cel mai mare în țările Europei de Est), ci și de un boom lusitan. De mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel, António Lobo Antunes este unul dintre autorii majori ai prozei portugheze contemporane, alături de José Saramago și Gonçalo M. Tavares.

António Lobo Antunes s-a născut la Lisabona, în 1942. A studiat la Facultatea de Medicină din capitala Portugaliei și s-a specializat în psihiatrie (urmând tradiția din familia sa), meserie pe care a practicat-o mulți ani până a renunțat la ea în favoarea scrisului. În 1971 a plecat în Angola, ca medic militar (chirurg și psihiatru), revenind în Portugalia în 1973. A debutat în proză la 37 de ani, după de-fascizarea Portugaliei, cu două cărți publicate în 1979: romanele Memorie de elefant și La dracu-n praznic. Acestea au fost urmate de o serie tenace de alte romane care l-au consacrat pe autor: Cunoașterea infernului (1980), Explicarea păsărilor (1981), Fado alexandrin (1983), Farsa damnaților (1985), Caravelele (1988, tradusă în românește, în 2003, sub titlul Întoarcerea caravelelor), Tratat despre pasiunile sufletului (1990), Ordinea naturală a lucrurilor (1992, tradus în românește în 2009), Moartea lui Carlos Gardel (1995), Manualul inchizitorilor (1996, tradus în românește în 2000), Splendoarea Portugaliei (1997), Cuvânt către crocodili (1999, tradus în românește în 2004), Nu intra așa degrabă în această noapte neagră (2000), Ce-o să fac când totul arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe-aici (2003, tradus în românește în 2006), Musai să iubesc o piatră (2004), Nu te-am văzut ieri prin Babilon (2006), Numele meu e „Legiune” (2007), Arhipelagul insomniei (2008, tradus în românește în 2011), Ce fel de cai își lasă umbra peste mare? (2009), Pe malul fluviilor care pleacă (2010), Comisia lacrimilor (2011), Nu-i miezul nopții care-mi place (2012).

Saga istorică desfășurată în romanele lui António Lobo Antunes, axată fie pe căutarea și investigarea identității Portugaliei moderne și postmoderne, fie pe reconfigurarea trecutului (inclusiv a istoriei coloniale în Angola și Mozambic), i-a făcut pe comentatori să îl compare pe autor cu o întreagă suită de nume de primă mărime din spațiul epic universal: Faulkner, Hemingway, Lowry, Camus, Proust, Woolf, Joyce, Céline, Conrad, Cortázar, Nabokov, Dos Passos, Canetti, Bernhard. Autorul însuși a recunoscut, în interviuri ori chiar intertextual (în câteva din romanele sale), influențe omagiale legate de Faulkner, Hemingway, Lowry sau Céline, de pildă.

Dar provocarea căreia trebuie să-i facă față orice comentator constă în a reuși să-l comenteze pe Lobo Antunes fără să-l compare cu nimeni altcineva decât cu el însuși, după cum pledează Chad Post în textul său intitulat „Why Read António Lobo Antunes”[1], publicat în The Quarterly Conversation în 2011. Autorul portughez a internalizat lecția multor maeștri (mai ales maeștri ai grotescului), dar, dincolo de formația sa ca autor și cititor (laolaltă), el a reușit să-și elaboreze și să impună un stil inconfundabil în panoplia prozei contemporane. Chad Post vorbește în acest sens de meta-construcția specifică romanelor lui António Lobo Antunes și de tridimensionalitatea personajelor sale, care se manifestă polifonic, fiind lăsate intenționat să interfereze aluvionar unele cu altele. Dar Lobo Antunes poate oricând să surprindă prin varietatea intereselor și preocupărilor sale: meseria de psihiatru l-a făcut, de pildă, să scrie în 1978 (adică la începutul carierei sale de prozator), alături de Daniel Sampaio, un articol științific despre, nici mai mult, nici mai puțin decât Lewis Carroll și Alisa în Țara Minunilor[2].

O a doua comparație la care este supus António Lobo Antunes este aceea cu prozatorul și conaționalul său premiat Nobel – José Saramago. Dacă unii comentatori discută polemic duetul epic alcătuit de Lobo Antunes și Saramago pe harta prozei contemporane europene și lusitane, alții văd în alăturarea celor doi o completare perfectă. Peter Conrad, în articolul „Doctor and Patient. A Portuguese novelist dissects his country”, publicat în The New Yorker, în 2009, face o astfel de comparație utilă și relevantă: în timp ce Saramago este un fantast bulimic și un ficționalizator asiduu, Lobo Antunes este un realist obstinat, un anatomist al psyché-ului uman și un analist al istoriei Portugaliei (axat inclusiv pe autopsierea colonialismului și a postcolonialismului). Saramago este un „mag” și un rege al imaginarului, în vreme ce Lobo Antunes este un diagnostician și un „exorcist”[3]; Saramago este atemporal și aspațial, în vreme ce Lobo Antunes se dovedește a fi o „conștiință națională” (chiar dacă una sceptică, dacă nu cumva cinică), operând lecții de anatomie politică pe dictatura lui António de Oliveira Salazar (1932-1968), pe regimul lui Marcelo Caetano (urmașul lui Salazar care a girat regimul de extremă dreapta până în 1974), dar și pe Portugalia Revoluției Garoafelor, din aprilie 1974, și a avatarurilor acesteia. Lobo Antunes întreprinde o biopsie a societății portugheze din ultimii cincizeci de ani.[4]

Diverși analiști ai operei epice a lui Lobo Antunes sunt de acord, în general, că există mai multe etape în proza acestuia. Dacă la început autorul s-a remarcat prin arhitectonica romanescă, în ultimele etape el a devenit un maestru al stilului narativ. Majoritatea comentatorilor vorbesc despre trei etape în evoluția stilului său (și profețesc o a patra). Aceste etape nu sunt însă separate, nu funcționează de sine stătător, ci depind de mai multe tipuri de memorie pe care autorul le manipulează ingenios[5]. De obicei este vorba de memorii secundare care modifică parțial memoria centrală și o reconfigurează. În funcție de relația lor cu memoria (sau „imaginația mnemonică”), Felipe Cammaert[6] distinge trei tipuri de romane, astfel: 1. romane autobiografice, 2. romane polifonice și 3. romane poetice.

Completându-i pe comentatorii amintiți, aș afirma că este vorba despre o memorie antimesianică, o memorie colectivă patologizată și patologizantă, marcată doar parțial de saudade. Când comentează ori când ficționalizează realist istoria Portugaliei din secolul XX, Lobo Antunes este decepționat, în mod previzibil, de salazarism și de prelungirile acestuia, dar și de Revoluția garoafelor, din aprilie 1974, adică de etapa defascizării Portugaliei. Fiecare fragment din istoria modernă a țării este considerat, de facto, a fi imperfect, corupt, blamabil, de aici accentele de satiră și caricatură ori de antiutopie obstinată din partea autorului. Fixația sa este căutarea identității unei țări și patrii care ar trebui să găsească o cale pentru o nouă geneză, dacă această geneză nu ar fi blocată de obstacole morale și de tabieturi socio-politice impure. Portugalia colonialistă și postcolonialistă intră, de asemenea, în sigla grotescă practicată de autor: „lusotropicalismul” (care a fost unul din miturile regimului de extremă dreaptă, între 1932-1974) este denunțat categoric de António Lobo Antunes, ca abuziv și atroce[7].

Cărțile autorului portughez alcătuiesc un fado polifonic; nu în zadar unul din romanele sale capitale este intitulat Fado alexandrin, titlul evocând intenționat melancolia și resemnarea destinală implicate de genul muzical al fado-ului, cântec specific lusitan, axat pe tema sorții, care ia naștere în Portugalia la începutul secolului al nouăsprezecelea. Fado primește, la autorul portughez, și un sens politic, ca lamento în fața colapsului Portugaliei și coloniilor sale; melancolia funcționează ca un verdict medical. Aproape toate cărțile lui Lobo Antunes conțin o muzicalitate fatală, de lamento național, de doliu portughez, și o constantă dezamăgire față de viața lusitană contemporană. Autorul este fixat pe o nostalgie (saudade) care, sub vremuri, a devenit decepție și destrămare. Acest fado polifonic specific pentru Lobo Antunes dă romanelor sale aerul unui epitaf în ralenti. În cărțile unde Lisabona constituie fundalul narativ, autorul construiește o țesătură psihogeografică subtilă și complexă, axată pe demitizarea marilor embleme și figuri naționale. Gloria de odinioară și presupusa glorie contemporană sunt ironizate ori măcar tachinate. Psyché-ul portughez a fost configurat de geografie și de istorie, aceasta este lecția de anatomie sufletească și națională a autorului.

Consacrat în spațiul anglo-saxon în mileniul al treilea, deși influența sa era deja recunoscută în literaturile romanice, António Lobo Antunes este considerat un prozator captivant mai ales pentru originalitatea concepției sale narative. Organizate, stilistic și arhitectural, ca niște poeme în proză, romanele lui sunt o adevărată poezie ficțională („a perfect fictional poetry”)[8]. Maria Alzira Seixo, unul din exegeții de marcă ai autorului, observă pe bună dreptate că nu intriga este relevantă în proza autorului portughez (decât minimal, ca schiță de ingurgitare generală a subiectului), ci „configurarea imaginarului”, asamblarea dintre epică și lirism. Ceea ce Seixo numește poetica distorsiunii („poetics of distorsion and erasure”) este ceea ce eu aș numi o tehnică a anamorfozei, dat fiind că același lucru este receptat poliperspectivist de diferite voci care, fiecare, oferă altă variantă asupra realității, romanele autorului portughez depinzând de această suprapunere ori de acest colaj de glasuri și realități psihologice. Din cauza acestui poliperspectivism, efectul prozei lui Lobo Antunes este unul de palimpsest sinestezic: lumea înfățișată are miezuri și suprafețe multiple, este un furnicar, o viermuială umană, obiectuală și de atmosferă (în ciuda bolilor, catastrofelor, a terorii); lumea este policromatică, palpită spectaculos, are ramificații cu nervuri nesfârșite. Poliperspectivismul este combinat de obicei cu un stil intenționat aluvionar, iar acest lucru face parte dintr-o strategie narativă specifică autorului. Romanele (care tocmai se scriu) nu sunt obediente, ci libertine, romanele înșeală, trădează și au o cale a lor de a răzbi spre cititor, dincolo de autor și de voința acestuia; de aceea, scrisul autorului este doar o oportunitate, un medium, un pod.

(fragment dintr-un eseu publicat în revista „Steaua”, nr. 9-10 / 2014)

NOTE

[1] Chad Post, „Why Read António Lobo Antunes”, The Quarterly Conversation, no. 25, September 6, 2011.

[2] António Lobo Antunes, Daniel Sampaio, „Alice no País das Maravilhas ou a Esquizofrenia Esconjurada”, în Análise Psicológica, no. 3, vol. 1, Abril 1978, pp. 21-32.

[3] Peter Conrad, „Doctor and Patient. A Portuguese novelist dissects his country”, The New Yorker, May 4, 2009

[4] Oliver Farry, „Lost in Translation: The Curious Obscurity of António Lobo Antunes”, The Millions, May 4, 2012

[5] Mauro Javier Cardenas, „The Unencumbered Monologyst: The Novels of António Lobo Antunes”, BOMB Magazine

[6] Felipe Cammaert, ” ‘You Don’t Invent Anything’: Memory and the Patterns of Fiction in António Lobo Antunes’ Work”, în Victor K. Mendes (ed.), Portuguese Literary & Cultural Studies. Facts and Fictions of António Lobo Antunes, no. 19/20, 2011

[7] Luis Madureira, „The Discret Seductivness of the Crumbling Empire – Sex, Violence and Colonialism in the Fiction of António Lobo Antunes”, în Luso-Brazilian Review, no. 32, vol. I, 1995; și Kathryn Bishop-Sanchez, „Post-Imperial Performatives: Sexual Misencounters and Engenderings of Desire in António Lobo Antunes’ Fado Alexandrino„, în Victor K. Mendes (ed.), Portuguese Literary & Cultural Studies. Facts and Fictions of António Lobo Antunes, no. 19/20, 2011

[8] Maria Alzira Seixo, „Still Facts and Living Fictions. The Literary Work of António Lobo Antunes. An Introduction”, în Victor K. Mendes (ed.), Portuguese Literary & Cultural Studies. Facts and Fictions of António Lobo Antunes, no. 19/20, 2011

atng

Noiembrie 20, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

„Atingerea cea mai importantă din viaţa oricui este cea dintâi, întrucât pe aceasta nu o mai uiţi niciodată. Probabil că nici ultima atingere din viaţa cuiva nu este de lepădat, nici pe aceasta nu ai cum să o uiţi, măcar pentru faptul că mai apoi urmează doar moartea şi nimic altceva. Dar prima atingere este esenţială pentru faptul că ea se petrece, vrând-nevrând, la tinereţe, când trupul e curat, elastic şi mult doritor să se învălmăşească în propria lui epidermă care miroase frumos şi proaspăt.”

(dintr-o poveste de acum 8-9 ani)

femei (de Maria Kanevskaya)

Noiembrie 15, 2014

așteptându-mă în oglindă

Noiembrie 10, 2014

GEDSC DIGITAL CAMERA

“Dacă aș avea puțin noroc mi-aș regăsi chipul așteptându-mă în oglindă. Iar dacă nu, tot nu mi-aș pierde speranța: aș putea să-l recuperez din strălucirea unei vitrine și ne-am întoarce împreună acasă la mine să cinăm față-n față, fără ranchiună și remușcări, dând dracului regimul bunului-simț care ne-a lipsit de seva zilelor și fără să avem nevoie de un ghiveci cu flori de plastic ca să ne apere de singurătate. ”

(António Lobo Antunes, fragment din “Inima inimii”, traducere de Dinu Flămând, Humanitas, 2014)

ketaminoșii

Noiembrie 4, 2014

IMG_2055

IMG_2062

(fotografii primite de la Yoshiro)

în cronicile mizere se spune așa:

ketaminoșii zboară ca lujerii.