grădina doamnei Sei (2)

Cum încep Însemnările de căpătâi? Cu o panoramă a anotimpurilor, în flash-uri scurte, paradisul fiind cântărit și clasificat mai întâi la nivel strict vizual, prin relația dintre lumină și întuneric: primăvara este marcată de ora dimineții și cerul pal, vara contează nopțile cu licurici sau ploaia cu lună plină, toamna sunt esențiale amurgurile, iarna este valabilă estetic prin zori, ninsori, chiciură, ger și prin odăile fierbinți. Autoarea vrea să fie mai ales o generatoare de pasteluri transparente: orice fel de cer e frumos, orice tip de dimineață, orice soi de noapte. Mai exact, orice anotimp și orice moment al zilei este pasabil să fie sau să devină paradisiac; iar dacă nu este de la început, atunci se molipsește pe parcurs. Lista de inventar paradisiac este infinită și migălită: sunt rostite ca o sutră și lăudate numele munților niponi, al șesurilor, piscurilor, lacurilor, mărilor, cascadelor, râurilor, podurilor, câmpiilor, izvoarelor, insulelor, țărmurilor, golfurilor, pădurilor. Și numai invocarea lor sonoră (onomastică) este livrată cititorului ca o formă de frumusețe absolută! Enumerarea demonstrativă a acestor elemente este artistică prin excelență.

Frumusețea terestră este clasificată prin diferite stări vizuale și de atmosferă. Există astfel, după cum precizează cu aplomb chiar autoarea: lucruri alese, lucruri la care-ți bate inima mai tare, lucruri dragi de altădată, lucruri care-ți înveselesc inima, lucruri pline de măreție, lucruri gingașe, lucruri cu osebire strălucite, lucruri fermecătoare. Dar există, chiar dacă în procent minor, lucruri jalnice și nesuferite, lucruri de rușine, lucruri care te scot din sărite, lucruri întristătoare, lucruri urâte la vedere, lucruri dezolante, lucruri de spaimă și lucruri vulgare. Cum spuneam deja, Sei Shonagon nu utilizează niciodată cuvântul infern ca opus paradisului; ea sugerează doar ce ar putea fi anti-paradisul, adică inesteticul, nonfrumosul, dimensiunea meschină vizual, care perturbă extazul și desăvârșirea. Autoarea Însemnărilor de căpătâi este în mod ființial iritată de urâțenie, neîngrijire, paragină, ignoranță, trivialitate. De precizat, însă: paradisul este întotdeauna prezervat ca aparținând zonei aristocratice, datorat fiind percepției unei doamne de onoare de la curtea imperială. Dincolo de zona aristocratică, în mediul plebeu, nonestetizant și nonestetic adică, paradisul nu mai este paradis, ci decade.

Un spațiu descriptiv aparte le este dedicat arborilor și florilor: este vorba despre o fiestă cromatică, legată de perfecțiunea estetică și estetizantă a vieții. Sărbătoarea cromatică este vădită printr-o „alchimie a plantelor”, ale căror combinații cromatice conțin, de fapt, energii vizuale. Ritualurile nipone imperiale oficiale care omagiază flori precum nalba, irișii, crizantemele, sunt descrise amănunțit, tocmai întrucât paradisul trebuie livrat migălos, dantelat, în anvergura unei broderii care se dorește apologetică și apoteotică. Întotdeauna este sesizat, sau un cromatism de apogeu (prin nuanțele ori degrade-urile aceleiași culori), sau prin contrastul între culorile mai multor flori: florile de prun, florile de cireș etc. O desăvârșită sărbătoare florală este în luna a cincea, datorită stânjeneilor, întrucât toate făpturile se împodobesc cu stânjenei (inclusiv cocioabele săracilor sunt ornate, devenind marcate efemer de paradis), iar scrisorile legate cu stânjenei au o eleganță desăvârșită. Lauda ierburilor nu lipsește nici ea (între acestea, brusturele, iedera, trifoiul, bambusul, papura). Florile sunt maximalizate nu doar prin identitățile deja consacrate (floarea de cireș, de prun, nalba, crizantema, irisul), ci și prin flori mai puțin ilustre (garofița, clopoțeii, zorelele). Paradisul are grade ierarhice: nuferii din lac în timpul ploii sunt frumoși, dar nu atât de frumoși precum prunii înfloriți, la vreme de apus ori răsărit! Iar dacă sunt pictate, florile de cireș ori stânjeneii își pierd din farmecul suprem! Sărbătorile nalbelor, crizantemelor și irișilor sunt fără egal, de aici extazul și verdictul de frumusețe nonterestră. Nu este de mirare că arbori precum prunul sau cireșul, de pildă, sunt hiperbolizați: în grădina japoneză, aceștia au valoarea unui întreg peisaj. Cireșul, în mod aparte, este un arbore sacru, prețuit tocmai pentru fragilitatea lui.

(imaginile sunt tot de la Ponte de Lima – Festivalul grădinilor)

grădina doamnei Sei (1)

Sei Shonagon a trăit la trecerea dintre cel dintâi mileniu și al doilea, fiind cunoscută ca doamnă de onoare a împărătesei nipone Sadako, dar și ca fiica unui poet apreciat în vremurile respective. Cele 319 de însemnări care alcătuiesc Însemnările de căpătâi (Sei Shonagon, Însemnări de căpătâi, traducere de Stanca Cionca, București, Rao International Publishing Company, 2004) sunt o scriere hibridă, între eseu și proză poetică, alcătuind, în același timp, un uriaș poem dezmembrat prin fărâmele unui mozaic. Sei Shonagon își scrie Însemnările din perspectiva unei făpturi marcate de o formație estetică matricială, sigilată la o curte împărătească, printre aristocrați, unde domină un tendențios dolce far niente și unde se plusează până la exces pe extinderea spiritului artistic.

Privirea paradisiacă a lui Sei Shonagon depinde strict de un ochi estetizant, care impune o grilă desăvârșită (cu ierarhii ale frumosului) de a privi exclusiv artistic lucrurile: mai ales natura și oamenii. Este un ochi estetizant din start, manierist și fundamentalist; este ochiul unui hermeneut care a fost format și și-a profesionalizat privirea doar în acest sens. De aceea, paradisul radiografiat de Sei Shonagon este întotdeauna coerent, senin, extatic. Lui nu i se opune infernul, ci eventual non-paradisul, anti-paradisul sau paradisul în destrămare, fiind vorba întotdeauna nu de o dimensiune negativă în sine (și de sine stătătoare, independentă), ci doar prin comparație cu perfecțiunea paradisului. Principala privire a autoarei este concentrată pe grădina niponă care conține o formă specială de numinos: datorită acestei priviri, imaginea paradisului este una desăvârșită și are sens major (natură și artă), indicând un centru spiritual al lumii. Atitudinea-cheie pe care o manifestă Sei Shonagon ca estet este extazul vizual, puternic și gingaș în același timp, primind o coloratură aproape mistică. Autoarea Însemnărilor de căpătâi mărturisește (chiar dacă rar) că extazul vizual ori sinestezic o face să aibă senzația de înălțare la cer și să se proiecteze într-o lume non-terestră sau para-terestră, para-umană, de fapt! Ceea ce vizează Sei Shonagon, chiar dacă nu spune direct acest lucru, este o decorporalizare, prin extaz, astfel încât cel care contemplă frumusețea desăvârșită a lumii (nipone) să fie doar sufletul ridicat la rang artistic suprem. Este adevărat că este vorba despre un suflet senzorial (și acesta este ineditul perspectivei estetizante a autoarei), un suflet cu trup (sau un trup al sufletului, după formula de mai târziu a misticilor spanioli!), mai exact cu trei simțuri supradezvoltate (văzul, mirosul, auzul), doar astfel explicându-se nuanța sinestezică a extazului mărturisit de Sei Shonagon. Farmecul suprem în percepții și deplinătatea estetică pe care autoarea și le asumă fac parte din matricea paradisiacă de care ea aparține în principal ca degustător gurmand și gurmet (în același timp) al lumii în explozia sa estetică. Grădina, arborii, florile laolaltă devin, din principiu, un act de creație. Grădina depinde de arta de a vedea și, în același timp, grădina dezvoltă și nuanțează arta de a vedea. Grădinăritul este o învățătură nobilă, elevată, iar cel inițiat într-o asemenea învățătură este estetul. Ceea ce o preocupă obsesiv pe Sei Shonagon este să inventarieze și să clasifice fărâmele de paradis vizualizat, croind mai apoi o tapiserie impresionantă: anotimpurile, arborii, florile, formele de relief, păsările, gângăniile, veșmintele, făpturile umane. Predilecția autoarei este aceea de a bifa harta paradisului, cu toate însemnele sale vii. Întrucât, în mod evident, paradisul inventariat de Sei Shonagon este unul percutant senzorial și artistic. Ceea ce vom face și noi, prin urmare, este să inventariem și să comentăm tapiseria doamnei nipone de acum un mileniu, care tapiserie este dependentă, firește, de tradiția shintoistă și buddhistă, principalele religii din Japonia, în cadrul cărora peisajul, poezia, arta ikebana și grădinăritul erau inseparabile.

(Nu voi posta pe blog decât fragmente din eseul meu despre Sei Shonagon, prezentat la Lisabona, întrucât este prea lung, are 15 pagini; imaginile sunt de la Festivalul Grădinilor din Ponte de Lima, iar cele două grădini în ospeție pe blog poartă numele Welcome to the Jungle și Nevertheless.)

neutriniada

 

Întrerup puțin relatarea pestriță a călătoriei portugheze, întrucât astăzi sunt fascinată și captivată de neutrini și de povestea lor. Am decantat cu mai multă lume în ultimele ceasuri, minute și secunde povestea neutrinilor și a viitorului lor cosmologic. Demolarea teoriei relativității nu este neapărat o noutate și, totuși, noul sens adus de neutrini și de posibilitatea întoarcerii în timp uluiește. Întrebată fiind către cine m-aș întoarce în timp ca să am acces concret, am răspuns pe fugă, în ordinea aleatorie următoare: Rimbaud, Juan Matus (care e imaginar, știu, dar îmi place să cred că a existat în realitate, deși nu a existat!), Mihail Bulgakov (dar ordinea reală este de la coadă la cap, de fapt, după cum poate bănui oricine mă cunoaște). Fără să mă aventurez în scorneli futurologice, aș murmura, totuși, că revoluția (și revolta) științifică adusă de neutrini s-ar putea să ne modifice inclusiv genetic (dacă nu pe noi, muritorii de-acum, pe muritorii urmași), nu doar psihic și sufletește. Fascinată sunt, repet, dar mă neliniștește ideea unor făpturi mutante care ar depinde, de fapt, continuu (și aproape pavlovian) de schimbările revolute (chiar dacă scintilante) ce, rând pe rând, ar modifica perspectivele, contextele, iluziile. Mai ales cu iluziile am o problemă. Îmi și închipui cum ar fi ca, indiferent de dorința mea, cine știe cine să călătorească în timp (înapoi) spre mine. Este aici o logică insinuantă a eului și supraeului (dar cu sub-eul cum rămâne?)…

privighetorile portugheze de fado

Privighetorile portugheze de fado sunt, firește, Amalia Rodrigues și Mariza: prima, tradițională, canonică, rustică; a doua, postmodernă sau, mai degrabă, sincretică (tradițională și postmodernă deopotrivă). De audiat acum și aici faimoasa melodie Barco negro, interpretată de cele două fado-privighetori. Firește, așa cum mi se și potrivește, eu o prefer pe excentrica Mariza – drept care această postare îi este dedicată lui R…..!

Lisabona prin Pessoacamposreiscaeirosoares and Co

Cam așa arată traseul meu lisabonit pe urmele lui Fernando Pessoa care, în timpul vieții nu și-a dorit altceva decât să îl imite, situațional, pe Rilke și să găsească un castel care să-l adăpostească creator. Cum Pessoa știa că nu va avea norocul poetului german, adică nu va avea sorți buni în muze bogate, el a încercat să ajungă măcar bibliotecarul nu știu cărui castel din Portugalia. Nu a izbutit acest lucru, dar, la o jumătate de veac de la moartea poetului, statul portughez l-a declarat oficial pe Pessoa bibliotecar onorific al castelului cu pricina! Cel puțin așa povestește Virgil Mihaiu că au stat lucrurile!

Casa unde s-a născut Pessoa (și statuia lui de bronz, cu un cap din cărțoi – Domnul Echt a prelucrat poza și a pus-o vertical, așa cum trebuia).

Senhor Anir (în căutarea stră-străbunicului său portughez, inginer de cale ferată venit în România să construiască Podul Saligny) și subsignata în cafeneaua A Brasileira, unde Pessoa scria pe rupte.

Simpatica fațadă a cafenelei Brasileira.

Casa unde a trăit-locuit Pessoa.

Spitalul unde a murit Fernando-Alberto-Alvaro-Ricardo-Bernardo și mulți alții.

Mormântul poetului, în mănăstirea San Geronimo (fotografie postată corect tot cu ajutorul Domnului Echt).

Măruntaie după rețeta din Porto

Și pentru că vreau să postez vizual (în curând) traseul meu pessoan prin Lisabonita (cu ajutorul lui Virgil Mihaiu pe post de călăuză), iată poemul meu favorit (dintre cele scurte) din opera lui Pessoa. E un poem semnat sub heteronimul Alvaro de Campos. Dintre poemele lungi (semnate în fel și chip) îmi plac grozav Odă maritimă, Ploaie oblică și Tutungeria.

(în imagine e subsignata la cafeneaua Brasileira, unde obișnuia să scrie Pessoa)

 

Măruntaie după rețeta din Porto

 

Într-o zi, într-un restaurant, în afara spațiului și a timpului,

Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci.

I-am spus delicat omului de la bucătărie

Că le preferam calde

Fiindcă măruntaiele (gătite după rețeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci.

 

S-au luat la ceartă cu mine.

Nu poți avea niciodată dreptate, nici măcar la un restaurant.

N-am mâncat nimic, n-am mai vrut nimic, am cerut nota

Și am ieșit să străbat strada în lung și-n lat.

 

Cine știe ce vor să spună toate astea?

Eu nu știu, și tocmai mie mi s-a întâmplat…

(Știu că în copilăria fiecăruia dintre noi a existat o grădină

Publică, o grădină a lui ori a vecinului.

Și știu bine că peste toate aceste grădini stăpână era doar joaca.

Și că azi stăpână e tristețea.)

 

Le știu pe toate astea cu vârf și îndesat,

Însă, dacă am cerut iubire, de ce mi s-au adus

Măruntaie reci gătite după rețeta din Porto?

Nu e o mâncare să poată fi consumată rece,

Dar rece mi-a fost adusă.

Nu m-am plâns, doar că era rece,

Niciodată nu poate fi consumată rece, dar rece mi-a fost adusă.

 

(traducere de Dinu Flămând, 2011)

Femeile lui Sol Mateo

Vernisajul portughez din ultima seară lisabonită a avut și un oaspete bolivian, Sol Mateo. Femeile de cărți poștale ale acestuia mi s-au părut, însă, mai puțin captivante și incitante decât Cusătorul de carne al brazilianului Zarella Neto. Kitschul parțial al imaginilor avea ceva tendențios, de aici o oarecare alergie a mea. Iar lascivitatea feminină era excesiv punctată, fără vreo finețe în racurci.

Totuși, admiteam faptul că exista o oarecare noutate a colajului vizual, deși chiar ideea de colaj este deja un loc comun…

Cusătorul de carne

Această postare a fost ștearsă din motive obiectivo-subiective. Deși nu obișnuiesc să fac așa ceva.

Quinta Do Casal – la 15 km de Ponte de Lima

Nu voi posta pe blog jurnalul portughez în întregime, ci doar pe sărite, așa că încep cu sfârșitul, respectiv cu Ponte de Lima și cu ferma-vilă sau vila-fermă unde am înnoptat, fiindcă aceasta este un minunat loc de scris (pentru cine are finanțele necesare și timpul la dispoziție – eu am fost oaspete în cadrul Festivalului Grădinilor din Ponte de Lima, așa că am fost cazată de către organizatorii simpozionului lisabonetan/lisaboncin despre flori și de sponsorul participanților români implicați în simpozion, id est ICR).

Tot ce se vede în fotografiile mele este real, ba chiar mai tulburător și atingător decât aș putea eu explica aici. Vila principală (restaurată), pajiștea, dreptunghiul de sticlă unde luam micul dejun, apartamentele cu  munții căzuți deasupra în depărtare, livada de măslini, tunelul de legătură între vila principală și grădina adiacentă, patul de flori mov. Erau apoi piscina,  râul, moara etc.

Din păcate nu am avut răgaz de scris aici, căci seara soseam târziu pe bezna beznelor; doar dimineața m-am regalat vreo două ore, două zile la rând, învârtindu-mă de colo-colo. Dar aș vrea să mă întorc aici peste vreo zece ani și să stau vreo zece zile pe îndelete. Seamănă izbitor cu peisajul Toscanei, deși este ceva mai  măsliniu, parcă.

anunț placebo pentru facebookul meu

În luna august de vacanță și în săptămâna de septembrie în care m-am aflat la Lisabona (când nu am avut acces la net) am primit în jur de 400 de solicitări amicale pe Facebook. Precizez ca nu am cum să fac nici măcar o minimă selecție a acestor solicitări (mai ales când solicitanții nici nu îmi sugerează vreo interferență literară minimală) și că voi răspunde afirmativ pur și simplu la hazard, în proporție de 25 la sută. Mai mult nu este sănătos. Sau nu știu eu să detectez interferențele avizate în sens facebookist.