Archive for Octombrie 2008

Entry for October 31, 2008

Octombrie 31, 2008

astazi am ajuns la umplerea a o patrime din ceea ce am vrut eu de la inceput cu si pe blogul mesmeic. aceasta inseamna ca in 3-4 ani voi umple de tot spatiul virtual gindit initial si voi inchide pe veci mesmeea, cu toate ale sale, comentarii, texte etc. sorocul se arata a fi cam prin 2011 sau 2012 (poate sa fie si 2013!, nu ma deranjeaza ideea de 13), daca ritmul se va derula ca pina acum. va ramine aici o carte potpuriu sau puzzle sau mozaic sau turn babel, cu destule mostre din ce scriu eu – poezie, proza, eseu, ravashe. decizia mea, la infiintarea spatiului mesmerizant cu farmazonli(n)kuri, a fost ca la un milion de intrari sa pun capat. imi place ideea si senzatia ca aceasta carte electronica ma va cuprinde cu toate ale mele, fara sa mai fiu schizofrenizata de cititori si comentatori (asa cum obisnuiesc acestia sa faca atunci cind imi citesc cartile de/pe hirtie). in caz ca nu se va schizofreniza pina in 2011 sau 2012 chiar sistemul yahoo 360. nu am o solutie speciala pentru balamuc, ospiciu, casa de nebuni. aceasta-i o fraza de incheiere, fara niciun tilc. sic!

Entry for October 28, 2008

Octombrie 28, 2008


Odinioară, viaţa


Am murit fiindc-am voit să mor. Gri era inima mea. Mintea mi-era bîntuită ca o femeie de crocodil hărţuită de săgetători. Acum privesc la viaţa de odinioară ca la o fotografie care se şterge puţin cîte puţin. Nu te mai văd nici pe tine. Oare aripile îţi acoperă pleoapele, oare penele tale mai sînt învăpăiate aşa cum erau atunci cînd m-au iubit altădată?

Tu eşti femeia mea fără corp. Eşti Salomeea care mi-a cerut capul, purtîndu-l apoi în împărăţia morţii din viaţă. De-atunci, gura mi-am cusut-o cu sîrmă. Penele mele s-au decolorat pînă s-au albit de sfîrşeală. Scrisori de nicăieri ţi-am trimis şi vorbe tîrzii de dragoste. Nu am mai zburat peste munţi cu zăpadă, ci doar prin deşerturi galbene de boală.

Frică mi-a fost să mor, dar şi mai frică să trăiesc. Sub pielea mea se afla o mantie din cubuleţe de gheaţă. Ochii mă usturau de atîta privit în gol. Limba mi se umflase de cuvintele spăimoase pe care nu le puteam rosti. Eram deja oarbă, mută şi surdă ca o maimuţă înfrăgezită de şocuri electrice. Stăteam între două uşi închise, iar odaia mea nu avea ferestre.

Ţi-am atins rochiile, ţi-am mîngîiat pantofii în care tălpile tale au trăit somnoroase, piaptănul tău l-am lipit de frunte ca un ultim sărut. Toate aceste obiecte se află acum în cufărul cu zestre al unei femei ce nu mai este. Cît aş vrea să mai fii iar fetiţă, ca să ajungi apoi iubita mea. Acum aş ştii cum să-ţi îmblînzesc spaimele, cum să-ţi parfumez măruntaiele neauzite, cum să aflu inima ta ca un delfin părăsit pe nisip.

Cine eşti tu? Bărbat mi-ai fost cîndva şi iubit amărui. Dar acum cine eşti? De ce cuvintele tale ajung la mine învăluite într-o blană de vulpe polară, de ce chipul tău nu are ochi şi gură, de ce stai după paravan şi îmi citeşti o evanghelie absentă? Dar mai ales cine sînt eu? Încerc să-mi amintesc şi nu ştiu cine sînt, nici chiar aici, în moartea morţilor fără iubire.

Ai fost femeia mea şi ai murit. Ai fost fetiţa mea speriată şi ai pierit. Adio, înminunato de fricile răvăşitoare. Inima ţi-ai oprit-o. Inima mea a bătut mai departe, cu tărie şi tulburare. Am trăit ghemuit în mine însumi ca să pot să mi te amintesc în splendoare.

Entry for October 25, 2008

Octombrie 25, 2008


Murakamiadă cu spirite rătăcitoare

– biblioteca stranie 22 –


Kafka pe malul mării de Haruki Murakami (traducere de Iuliana Oprina, Editura Polirom, 2006) este un roman care intră canonic în biblioteca stranie. Titlul e cât se poate de bizar (el conţine porecla personajului principal, dar şi titlul unui cântec din anii ’70, compus de o femeie specială, doamna Saeki), subiectul aşijderea, doar stilul nu e neapărat ciudat, ci inteligibil, astfel încât cititorul se poate descurca întru totul, cu plăcere şi curiozitate. Romanul lui Murakami tratează povestea unor spirite sau duhuri rătăcitoare, prelucrând şi adaptând la vremurile noastre istorii consacrate precum cele din Povestea lui Genji (capodoperă a literaturii vechi japoneze) şi Povestirile lunii palide după ploaie (de Ueda Akinari), cele două opere fiind înţesate de duhuri care sunt forme neînsufleţite, deşi par omeneşti.

Romanul brodează povestea mai multor destine dominate concret de structura de duhuri rătăcitoare. Cel dintâi este un adolescent singuratic, fugar de acasă, secondat de umbra sa jungiană, poreclită Corbul (vag, ca în Fight Club; povestea este, însă, ceva mai încâlcită, Corbul fiind şi umbra unui tânăr bărbat, mort odinioară, iubitul unui alt personaj-cheie al romanului, misterioasa doamnă Saeki). Adolescentul şi-a luat numele Kafka (Tamura), în onoarea scriitorului ceh (dar şi fiindcă sensul exact al acestui nume este acela de Corb!), a cărui povestire obsesivă, Colonia penitenciară, l-a marcat printr-un sens anume, acela de a percepe lumea şi realitatea ca pe un mecanism de tortură. Împreună cu dublul său, Kafka se joacă de-a imaginaţia, după cum urmează: alege o temă, îşi goleşte mintea de orice altceva decât tema cu pricina, apoi începe să încarneze cu imagini tema respectivă (de pildă, o furtună de nisip). De fapt, adolescentul şi dublul său fac exerciţii programatice de fantasmare, ca formă de escapism din realitate, dar şi ca antrenament existenţial. De ce este, însă, nevoie de un asemenea antrenament? Întrucât adolescentul Kafka se pregăteşte de câţiva ani să fugă de acasă, să-şi părăsească tatăl şi să-şi caute sora şi mama fugite şi ele, cândva. El îşi începe rătăcirea, secondat de Corb, şi are parte de întâlniri cheie, precum şi de stări comatice, de pierdere a cunoştinţei, timp în care poate circula inconştient între lumi sau prin alte lumi.

Al doilea personaj cu structură de spirit rătăcitor este retardatul Nakata, ajuns la senectute (dar, oare, nu tocmai retardaţii sunt adesea iluminaţii şi vizionarii?). Pe vremea războiului, când era copil, Nakata a suferit leziuni psiho-cervicale din pricina unei intoxicaţii gazoase provenite de la un ciudat avion american. În urma acestei traume, când a zăcut în comă vreme de trei săptămâni, Nakata şi-a pierdut memoria, dar a căpătat abilităţi parapsihologice: el poate vorbi cu motanii (şi nu numai). Este, de altfel, detectiv de pisici (recuperează pisicile pierdute sau fugite de acasă). Capitolul 6 din Kafka pe malul mării este adorabil, în acest sens: un motan sfătos şi deştept foc (numit domnul Otsuka) îl psihanalizează pe partenerul său omenesc de dialog, intrând în rolul unui terapeut cvasi-şamanic şi lămurindu-l asupra condiţiei sale ontice. Între altele, el îi explică interlocutorului său că, în urma traumei, şi-a înjumătăţit umbra. Acelaşi motan îi explică lui Nakata cum stau lucrurile cu sexualitatea şi cu lumea în general. Ei, bine, motanul Murr şi Behemoth au o replică pe măsură în acest roman al lui Murakami! În urma comei, Nakata deprinsese ceva esenţial: să iasă din trup, menţinându-şi funcţiile fizice de supravieţuire. În lumea sa paralelă, Nakata vorbeşte constant cu pisicile: cu acelea negre are relaţii amiabile, cu siamezele, dialogul este percutant, doar cu acelea tărcate dialogul este pieziş sau confuz. Dialogul lui Nakata cu pisicile este o mostră de indubitabil teatru absurd, dar este şi o probă că între lumea animalelor şi cea a oamenilor graniţele pot fi încălcate şi reinterpretate, readjudecate. Acest lucru este posibil şi din altfel de cauze: Nakata hălăduieşte la marginea conştiinţei şi levitează deasupra abisului, de care, însă, nu se teme, fiindcă a fost cândva acolo (în timpul comei). Dar Nakata nu e doar vizionar şi paranormal, ci şi solomonar: el prezice ploaie cu sardele şi stavrizi şi lipitori. Este vorba despre un fantastic inedit, în mod flagrant deraiat, ca să nu fie confundat cu realitatea. Este, cum s-ar spune, un fantastic care are conştiinţa fantasticului (de a fi altceva).

Un alt personaj straniu, tot spirit rătăcitor, dar malefic, spre deosebire de ceilalţi doi, este Johnnie Walker, individ care are o vestimentaţie precum avatarul de pe sticlele de whiskey. Johnnie Walker este un ucigaş de pisici în scop iniţiatic paranoic: el ucide pisicile deoarece râvneşte să colecţioneze cât mai multe suflete pentru a confecţiona un soi de fluier cosmic cu ajutorul căruia să colecteze entităţi omeneşti. Sonoritatea unui asemenea fluier cosmic este inaudibilă. Pentru a-i înapoia lui Nakata pisica pe care o caută (şi pe care o cheamă Goma – nu ştiu dacă Paul Goma a aflat acest lucru şi dacă s-a amuzat!), zisul Johnnie Walker (care ar putea fi chiar tatăl repudiat al lui Kafka) îi cere lui Nakata să îl ucidă, fiindcă s-a plictisit de viaţă. Avem de-a face cu un personaj semi-moştenit din Dostoievski (a se vedea anarhiştii acestuia) şi dintr-o puzderie de personaje absurde din literatura secolului XX. Pentru a-l sili pe Nakata să îl ucidă, Walker spintecă în faţa retardatului mai multe pisici a căror inimă o mănâncă. Admit că este cea mai violentă şi repugnantă scenă pe care am citit-o vreodată în vreun roman de anvergură!

În sfârşit un al patrulea spirit rătăcitor, probabil cel mai percutant, este acela al doamnei Saeki, fiindcă ea este şi reală, dar şi duh; călătorind prin vis, ea se decorporalizează pentru a face substituţia între adolescentul Kafka (fiul ei) şi iubitul ei de odinioară, mort la tinereţe. Incestul este tratat diafan, frumoasa doamnă Saeki de cincizeci de ani făcând dragoste, în vis, dar real, cu adolescentul de cinsprezece ani. Bizar sau nu, coincidenţă sau nu, în Arta visării, Carlos Castaneda descrie exact starea aceasta de decorporalizare şi călătorie în şi prin vis (cu o singură distincţie esenţială – nimic, la Castaneda, nu are de-a face cu erotismul şi incestul, ci doar cu iniţierea şamanică). Dar doamna Saeki este, ca duh rătăcitor, atât femeia matură, cât şi fata de cincisprezece ani de odinioară. În adolescentul Kafka (cel care este şi fiul ei abandonat odinioară), doamna Saeki detectează duhul rătăcitor al fostului ei iubit ucis la tinereţe. Murakami tratează suplu şi îndemânatic aceste straturi temporale şi psihice, suprapuse cu impact. El propune porţi de intrare şi de ieşire din vis, care toate conţin şi hălci de viaţă desfăşurată într-un loc sau altul. Din acest punct de vedere, romanul este anti-real ş
i pro-fantastic, dar fără să cultive un fantastic ca la carte. Să îi asculţi pe vii de parcă ar fi morţi şi pe cei morţi de parcă ar fi vii – nu este puţin lucru.

Ce leagă toate aceste personaje între ele? Murakami trebuia să construiască un pilon de susţinere al acestor spirite rătăcitoare, astfel încât ele să nu fie excesiv vaporoase şi metaforice. Iar construcţia sa merge pe ideea că există intrări într-o altă lume, pe care duhurile rătăcitoare le pot detecta şi utiliza. Elementul esenţial este o aşa numită piatră de intrare. Personajul predilect pentru aceasta este Nakata: piatra de intrare îl va ajuta să îşi recupereze jumătatea de umbră pierdută odinioară, în timpul comei, când a rămas doar o carcasă de om; dar el intenţionează şi să astupe cealaltă lume, astfel încât nimeni să nu îşi mai piardă umbra sau să devină umbră malefică (precum Johnnie Walker). Lumea ar putea fi repusă în forma ei originară (fără tulburări microcosmice), dacă piatra de intrare va fi astupată. Adolescentul Kafka intuieşte cealaltă lume într-o pădure misterioasă, care conţine un spaţiu şi un timp paralele, adăpostind entităţi anonime care pot fi găzduite de către fiinţele vii (pădurea este supravegheată de doi soldaţi imperiali, rătăciţi benevol, în urmă cu aproape o sută de ani, pentru a deveni paznicii pietrei de intrare). Nakata moare, însă, înainte să închidă piatra de intrare, dar gestul său recuperator va fi împlinit de către ucenicul său, Hoshino (care va moşteni de la bătrânul iluminat darul de a vorbi cu pisicile!). Provocarea completă este aceea că Murakami chiar înfăţişează lumea celalaltă ca pe o aşezare de clădiri fără identitate; cei care trăiesc aici nu au nume şi funcţionează relativ omeneşte doar dacă cineva se gândeşte la ei; nu există nici lună, nici stele, nu mai există nici amintiri; doar proaspăt veniţii (noii rezidenţi) consumă hrană. Sensul acestei lumi este de a te integra în fiecare lucru. Deşi adolescentul Kafka Tamura ar dori să rămână aici, el va părăsi lumea celalaltă, convins de doamna Saeki (mama sa) care îi cere să nu o uite, prilej pentru Murakami de a introduce subtil mitul lui Orfeu (Kafka trebuie să străbată pădurea înapoi şi să nu privească în urmă).

O altă linie care străbate acest roman este reinterpretarea tragediei greceşti, prin mitul lui Oedip. Bibliotecarul Oshima (personajul care îl găzduieşte pe fugarul adolescent auto-poreclit Kafka) are o teorie interesantă în acest sens: la baza tragediei greceşti ar sta ironia, tragicul fiind provocat ironic de calităţile unui erou, iar nu de defectele acestuia. Cazul clasic: Oedip. Linia diriguitoare prin această nuanţă a romanului lui Murakami construieşte teribil povestea adolescentului fugar ca fiind aceea a unui neo-Oedip (tatăl său i-a prezis că va făptui incest cu mama şi sora sa şi că va comite paricidul; şi, cel puţin incestul cu mama va fi împlinit!). Adolescentul Kafka Tamura, însă, spre deosebire de eroul tragediei greceşti, este un Oedip care vrea, râvneşte să-şi împlinească blestemul şi să-l ducă până la capăt.

Murakami are un stil simplu, fără o aromă aparte. Dar fluenţa sa este cuceritoare şi suplă. Firul narativ este straniu, personajele şi viaţa lor sunt bizare. Romanul este aerat, nu dăltuit minuţios ca o ikebana (ca la Kawabata sau Mishima). Seamănă cu muntele Fuji văzut de departe, printr-o perdea de zăpadă. Nu avem de-a face cu o japonezărie stilistică, ci cu una ideatică, purtând cititorul către o literatură uitată în care bântuie stafii, fantasme şi visători. Este odihnitor.

Şi acum citatul ales de mine. „Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi, plin de tâlcuri. Te mişti încontinuu, încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă aşa e să fie, eşti nevoit să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poţi să le faci decât dacă ajungi până acolo”. Dixit.

Entry for October 19, 2008

Octombrie 18, 2008

arteziana

mestec ceară mestec pene cu urme de limfă
cumpăr păr cumpăr demoni tineri cu limba dulce-acrişoară
îi şlefuiesc doar ca să le tai mâinile şi părul
nu mai vreau nimic de la înălţimile lor bolnave
nici bijuterii de aristocrată cu ochii scoşi
nici pustiuri în care pubisul i-o melancolică siberie despicată
nu poftesc nici bătrâneţea lor cu piele de ghepard în confetti
vreau să îşi taie singuri limba să o agaţe în piaţa publică
să facă din ea tăciune scrijelit la rădăcină
să se-nvelească în ziare murdare la moartea mea prematură
să cânte sonate cu dinţii sidefii şi unşi cu lac de unghii
să îşi blagoslovească măruntaiele ca nişte safire încornorate
fiindcă mi-au pus diadema spurcată pe creştet
mi-au pus-o cu demenţă ceţoasă în nări şi în vene
ca un ştreang ca o eşarfă de cadmiu ca un şnur violat în mătase
nu mai vreau catgut pentru cusături în creier
vreau doar giulgiul meu din dantelă de salamandră
cu o coastă de-argint vreau să ies din lumea aceasta
să cânt la trombon despre perversităţi abolite şi obiecte diafane
în patul meu se odihneşte un alcool aprins în subterană
o baie turcească blestemată de materie acostată
am un pian între şolduri legat cu bice din piele de cal
la nuntă beţivii vor scrâşni cu biberoane pipărate
muzicanţii vor zvoni despre lepre ciumate şi bube de plastic
ultradumnezeii vor venera gunoaiele şi scursorile
eu voi fi departe cu spume la gură o necreştină de gumă
o vrăjitoare ascunsă-ntre resturi omeneşti scintilante
eu voi fi departe doar cu mistica crimei şi a pedepsei
a toporului care iubeşte enorm gâtul pe care îl taie
prăpastia e aici cuminte fierbinte zornăitoare
cumpăr păr pentru peruci îl mestec îl mănânc
mă-nec şi pier cu un oftat de-arteziană şi de fetişcană.

Entry for October 17, 2008

Octombrie 16, 2008

Negru-lucios

Mi-i închipui pe îngeri cu părul până la tălpi, negru-lucios, uns cu untdelemn, iar nu blond şi cârlionţat. Dar pielea lor să fie alb-strălucitoare, scintilantă până în unghii, ca laptele de cocos. Altfel decât ei, eremitzii deşerturilor au pielea tăbăcită şi părul scămos. Nu cred în povestea aripilor, ci mai degrabă în acel păr lung care poate să zboare. Îi şi văd pe îngerii aceştia ai mei, înfoiaţi şi răcoroşi. Îi văd legănând în părul lor pe cei pe care îi adulmecă şi răsfaţă. Părul lor fâlfâie verzui întunecat ca frunzele de palmier, cuibărind înăuntru trupurile mângâiaţilor. Ce tainic ar fi fost să mă sprijin de şoldurile unui înger şi să atârn năucă în părul lui ca într-un hamac, în care să mă legăn până ce vârfurile picioarelor mele ar fi atins bolta cerului.

Entry for October 15, 2008

Octombrie 15, 2008

decalog de poet relativ (a)normal

1.

la trezire, dă-ţi ghes să îţi aduci aminte orice din ce-ai visat: o imagine, un cuvânt, o mătase, un urlet. imaginea, cuvântul, restul cu pricina să îţi fie parola de intrare într-o altă lume pentru ziua ce este. dacă nu îţi aminteşti nimic, inventează un vis scurt, concentrat, şi foloseşte-l ca şi cum l-ai fi visat şi-ar fi al tău (de fapt este al tău).

2.

bea un cafe-frappé sau un suc de roşii cu puţin piper sau un ceai exotic (ceai cu tutun, dacă este posibil) şi ascultă Shine On Crazy Diamond sau ultima parte din A Saucerful of Secrets (Pink Floyd) sau Killer (Van der Graaf Generator).

3.

citeşte ceva din ereziile lui Rimbaud sau o frază vehementă de Artaud sau măcar un paragraf din Howl de Ginsberg.

4.

scrie un poem ca un delir, pe care apoi să-l arunci la gunoi, fiindcă-i scrisoarea ta de uitare către lumea de apoi.

5.

încearcă să stai în semilotus sau în lumânare şi gândeşte-te la alchimişti ori fachiri, apoi citeşte o scenă din Alisa în Ţara Minunilor.

6.

gustă o dulceaţă de agrişe, nuci verzi, maracuja, kiwi (ceva de acest gen) sau mănâncă ciocolată cu chilli (pledez pentru ultima).

7.

iubeşte pe cine ai de iubit şi nu urî pe cine ai de urât. închipuie-ţi că ai pornit în cruciadă de unul singur, că nu ai cal, nici sabie, nici armură, doar un ochean şi un evantai.

8.

citeşte Cântarea Cântărilor, ca să te umpli de miresme.

9.

circulă puţin prin BlogNeverLand, ca să vezi ce mai scrie lumea dezlănţuită, apoi postează şi tu măcar un blast ori nişte comentarii absurde, în timp ce consulţi harta astrologică a zodiei tale, ca să mai vezi ce se întâmplă între planete şi stele.

10.

citeşte niscaiva fragmente din Apocalipsă (niciodată tot) şi gândeşte-te că te lupţi cu însăşi Nebunia. ascultă Comfortably Numb (Pink Floyd) sau Yellow Fever/ Cat’s Eye (Peter Hammill) sau Breaking Through to the Other Side (The Doors), bea puţin vin de Samos (pentru cei licoroşi) sau vin Mateus (pentru cei seci), apoi scrie în jurnal un singur cuvânt-cheie sau o frază-cheie şi concentrează-te ca să visezi. ziua următoare o iei de la capăt.

p.s.

decalogul acesta poate fi nuanţat cu alte lecturi, vinuri şi muzici aşijderea, când cele deja indicate devin redundante. un dialog cu Andrei Codrescu in stare dadaisto-beatnica n-ar fi nici el deloc de lepadat. dixit.

Entry for October 12, 2008

Octombrie 12, 2008

starea

(in the mood for love)


părul ei vorbitor într-o grădină neagră

şoldurile ei de vulpe proaspătă

gura lui de flamingo rănit

pulpele ei de spanioloaică la 14 ani

coapsele lui de mongol suit pe cal

fiecare doarme singur în odaia lui

fiecare-şi spală hainele direct pe piele

la bordelul din creier s-ar duce amândoi

fiecare plânge puţin şi-apoi îşi linge firişorul de sânge

pieptul ei ud degetele lui vultureşti

ţigările fumate pe-ntuneric doar pe sfert

papucii ei chinezeşti cu perle mici

spune-mi dacă ai altă iubită loca loca

limba mi se lipeşte de cerul gurii ca un cârlig

rochii mulate draperii roşii oase oblice

mirosuri salive păr năclăit de pasiune

un dans muşcat de umeri cu cicatrici şi rest de limfă

din uter curge un alcool nechemat

acolo se aude un strigăt de clor şi fluor

din uter iese o dănţuitoare cu lornion şi mănuşi până la cot

ea face temenele către văzduh

şi către toţi cei care nu vor să fie îngeri

porunceşte gândacilor de bucătărie să plece la azil

ea visează lângă samovar mestecând menta necredincioşilor

umflă bucăţile din creier şi le dă foc

cărnii mele îi pari puternic precum pantera

ia-mi gura şi pielea miroase-mă

meşterii ghicitori spun să-mi aleg pierzania

tu eşti bărbatul cu carne de hurie

femeia e întotdeauna o pasăre cu aripi parfumate.

Entry for October 10, 2008

Octombrie 10, 2008


Vise şi bolboroseli în somn


La douăzeci şi doi de ani am început să-mi scriu visele ca un fel de contrajurnal. Erau, de fapt, nu neapărat vise, cât bolboroseli în somn, urmate mai apoi de o hermeneutică mai mult sau mai puţin abilă, uneori chiar prefăcută. În sipetele somnului meu se aflau vise care puteau fi scrise, apoi vise pe care aş fi dorit să nu le am niciodată şi, în sfârşit, vise pe care pur şi simplu refuzam să mi le amintesc. Deschideam lădiţele somnului, scârţâind din balamale mentale, bătrâne de veacuri, întrezărind ceea ce se afla înăuntru cu destulă spaimă, căci visele mă întorceau pe dos ca o mănuşă şi mă arătau aşa cum nu aş fi vrut să fiu arătată niciodată. Aşa cum rugăciunea este un gest intim, la fel sunt şi visele, tot un fel de rugăciuni, dar în imagini, nu în vorbe sau gânduri.

Aflasem, însă, un lucru pe care nu îl ştiusem până la douăzeci şi doi de ani, deşi el era la mintea cocoşului: că toate visele sunt vii şi că mortificarea lor are loc doar prin uitarea sau dispariţia lor de mai târziu. Că nu există vis mort din pornire; sau, dacă este mort, înseamnă că şi visătorul este asemenea. Mă bucuram, prin urmare, că eram o visătoare vie (nu doar în carne şi oase sau cu sângele curgând iute prin vene), dar bucuria mea nu a ţinut mult: în perioada în care am scris prima mea carte nu am mai putut visa deloc, fiindcă mi se tociseră calităţile de visător, devenisem stearpă. Dihania din mine nu mai voia să viseze. Inventasem atât de multe coşmaruri şi deliruri în cartea la care scriam (Călătorie prin oglinzi, un microroman oniric), încât, iată, pedeapsa venise de la sine: făptura mea reală nu mai putea să viseze, epuizată fiind de ficţiunile plăsmuite în roman. Ca să mă oblig să fiu visătoare vie am început atunci să îmi provoc visele, inventându-le şi forţându-mă să le visez, apoi să le narativizez în viaţa de zi cu zi. Ca şi cum le-aş fi visat în chip natural, din beciurile nopţii. Era ciudat, dar amintirea mea în faţa acestor vise scornite şi mai apoi programate spre a fi visate era aceeaşi cu a viselor visate cu adevărat, de la sine. Visele acestea erau nişte surori vitrege, dar adiau în urma lor aceeaşi mireasmă ameţitoare a întâmplărilor de nepătruns. Minciunile mele onirice lăsau urme luminoase în amintire, ceea ce mă năucea, căci ştiam că, la început, ele fuseseră confecţionate din plastilina moale, bezmetică, a dorinţelor mele lichide. Eram, am fost dintotdeauna, o onirofilă (şi cvasi-oniromantă) cu vârtej.

P.S.

Cred că opusul cuvântului bezmetic ar trebuie să fie dezmetic (de la a se/te/ne dezmetici).

Entry for October 08, 2008

Octombrie 8, 2008


peştera


într-o zi am intrat eu însămi în peştera trupului meu

stingheră şi cu părul zbîrlit pe cap de spaimă

mai întîi am păşit prin deşert

leii dormeau rezemaţi unii de alţii ca nişte catedrale

spinările lor erau aurore boreale

cascade niagara de nisip astupau gurile şi toţi ochii

doar oamenii deşertului ştiau că zăpada-i fierbinte şi moale

în peştera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor

mort neputrezit cu mîinile împreunate pe piept

şi cu faţa întoarsă spre răsărit

l-am atins şi pulberea mi-a intrat în nări ca urma lăsată de foc

leii nu-l devoraseră

nici vulturii nu-i curăţaseră oasele

nici şerpii nu-l încolăciseră

nimeni nu voia să mănînce din mortul acela care nu mirosea a nimic

el stătea ca un fetus bătrîn

îl priveam şi un glas de femeie nebună zvonea în mine strigînd

cine te-a născut între leii uitaţi ai lui dumnezeu

cine te-a auzit cum sfredeleşti în pustiu

cine a simţit cum arzi ca o torţă întoarsă pe dos

aspru călugăr de diamant

barba ta creşte deşi ajunsă-i la tălpi

barba ta-i aşternutul meu pentru vremea cît voi sta închisă aici

iar dacă nu voi ieşi niciodată afară

barba ta-i chiar rochia mea de nuntă moarte şi domnişoară.

Entry for October 06, 2008

Octombrie 6, 2008

Un vis ermetic: Iscusita Magiciană

Acum cincisprezece ani am avut un ciudat vis ermetic, alchimic, gotic, faustic and so on, după cum urmează. Câţiva prieteni cărora li l-am povestit l-au comentat îndeajuns la vremea respectivă, dar acum l-au uitat pe bună dreptate şi doar eu mă mai gândesc la el, când şi când. Mă aflam cu patru prieteni (trei dintre ei aveau o identitate neclară, dar erau umani, unul însă -cel mai drag mie- avea o identitate exactă şi era poreclit Micul Şaman) într-un palazzo renascentist rupt de realitate, vid, etajat, şi cu ferestre uriaşe. Alături de noi se aflau cinci diavoli moderni, actuali, franţuziţi ca maniere: două femei şi trei bărbaţi. Conducătorul demonilor era un bărbat îmbrăcat într-un sacou crem, văratic, având capul ras, enorm şi moale. Dintre ceilalţi patru demoni îmi amintesc de o femeie tânără, care funcţiona ca sucub; îmi mai amintesc apoi de o bătrână înveşmântată în brocart, cu bijuterii masive de jad şi chihlimbar, cea din urmă fiind numită (de către ceilalţi) Iscusita Magiciană. Cei cinci demoni izbutiseră să îi supună pe trei dintre prietenii mei cu ajutorul demonului erotic şi aceluia al cunoaşterii. Eu eram mai degrabă spectator, deşi diavolii încercaseră să mă preschimbe şi pe mine, dar fără să reuşească. Cum nici pe Micul Şaman nu reuşiseră să-l preschimbe, conducătorul demonilor o trimisese până la urmă pe Iscusita Magiciană să îl farmece. Mi-aduc aminte că i-am auzit pe diavoli vorbind între ei şi că limba lor era neomenească, deşi aducea vag cu o limbă nordică. Cu noi, umanii, însă, vorbeau franţuzeşte. Mă adresasem la un moment dat demonesei-sucub spunându-i Tu es une pute. Mai apoi, conducătorul diavolilor rosti ceva identic, strigându-mă cu numele Pudela, în ciuda protestelor mele care refuzau vreo legătură fie şi numai adiacentă cu pudelul lui Mefisto. Conducătorul demonilor sugera prin aceasta că s-ar fi putut ca eu să fi fost deja semi-demoneasă, de aici porecla prin care mă tachina cât se poate de amuzat. Mă întrebam temătoare dacă nu cumva eram un soi de animal diabolic, din suita mefistofelică, dar fără să fiu conştientă că sunt aşa ceva şi că m-am preschimbat. În cele din urmă gândurile şi faptele mele s-au concentrat asupra Micului Şaman, asaltat de bătrâna vrăjitoare ce purta sub haina de brocart tot felul de obiecte magice. Ea începuse să rostească poveşti fantaste, feerice, în vreme ce toţi ceilalţi diavoli deveniseră sucubi şi incubi, preschimbându-i pe cei trei prieteni ai mei în făpturi mucilaginoase, semi-lichefiate. Iscusita Magiciană avea în mână nişte ochelari negri de baga, cam de o sută de ori mai mari decât ochelarii obişnuiţi: ea întindea şi oferea aceşti ochelari către Micul Şaman, invitându-l să privească prin ei ca să vadă lumile celelalte. Aşa suna invitaţia ei neobişnuită: era vorba despre a vedea lumile celelalte. Ispititor lucru! Deşi îi strigasem Micului Şaman să nu atingă acei ochelari uriaşi, căci va fi pierdut, el îi luase deja în mână, în timp ce bătrâna magiciană ridicase în jurul meu un soi de cerc de putere care mă împiedica să ajung la ochelari. Într-un târziu am reuşit să-mi strecor mâna stângă dincolo de cercul magic şi să mi-o prelungesc ca pe un al treilea membru, străbătând vrăjitoreşte spaţiul interzis, smulgând ochelarii uriaşi de pe chipul Micului Şaman şi aruncându-i în gol chiar în clipa în care Iscusita Magiciană aproape că învinsese.

Fireşte, nu arareori mă gândesc şi mă întreb cine va fi fost Iscusita Magiciană şi de ce am purtat bătălia cu ea? Cât despre Micul Şaman, important era că, deşi nu văzuse lumile celelalte, nu izbutise să fie îndiavolit. Lumile celelalte? Hmmm, chestiunea aceasta nu am lămurit-o încă. Bătălia cu diavolul am câştigat-o cândva. Cândva, în vis. În realitate, însă, e cam dificil de spus cum stau lucrurile şi ce va urma. Va urma.