Jane Long & Costică Acsinte (stranietăți)

iulie 21, 2016

Jane Long preia, prelucrează și reinventează fotografii din colecția Costică Acsinte. Pe cât de stranii sunt fotografiile vechi din colecția Acsinte, pe atât de stranii sunt prelucrările acestora. Nu cromatica le imprimă acel altfel de straniu decât cel originar, ci punerea în scenă care pare ruptă dintr-un film bergmanian ori tarkovskian (într-o anumită măsură).

13620372_960737690712484_1262295511123892119_n

Lucrul cel mai ciudat din aceste fotografii este un soi de moarte mică pe care o percep ca pe o jucărie alternativă. De fapt, știu din start că nu este limpede ce spun și ce scriu acum. dar dacă ar fi să caut o supraexplicație, aș spune că  moartea (într-un fel calin și diminutival) este cumva lipită de aceste fotografii, pe care le protejează cu pelicula  ei.

recolored-photos-dancing-with-costica-jane-long-8

Casa fumegând în spatele celor trei copii și a păpușii este, cu siguranță, cel mai tainic lucru din ultima fotografie. Tocmai această casă este cea care imprimă o ciudățenie cumva neogotică. Întrucât casa este cea care impregnează frisoane mici și frici de copil și matur la un loc.

historic-recolored-photos-dancing-with-costica-jane-long-3

Cerdacul toscan

iulie 19, 2016

IMG_5412

 

Chiparoșii din Toscana nu au nimic funebru, fiindcă întotdeauna ei se găsesc lângă geometrii desăvârșite de viță de vie și măslini. S-ar spune că Dionysos este aici cu ambele sale identități: degustătorul de viață și deschizătorul de moarte, ca să o primenească. Iată de ce port mereu Elada cu mine, oriunde aș merge.

Printre trandafiri sălbatici, levănțică, oleandri, magnolii și puhoi de chiparoși, prietenia nu are cum să nu fie sprințară. Lanurile de floarea soarelui înveselesc șirurile matematice de chiparoși între care zgândăre urechea greierii. Cam așa arată o vară atemporală, de fapt. Iar când în cerdac se strâng prietenii și povestesc, lumea devine și mai pierdută în spațiu și timp decât ne-o putem închipui. Întrucât prietenia se preschimbă în timp oprit, păstrat în cufărașe de vară.  Faptul concret că senectutea va veni cândva nu mai are importanță, întrucât vara aceasta italiană păstrează în șirag mărgelele perfect conservate ale poveștilor noastre de viață. Iar când, în depărtare, pe drumuri șerpuite între colinele terasate și magnetice ale Toscanei, se văd automobilele ca niște insecte rulând sub soarele năucitor, un efect de Fata Morgana din care facem parte chiar noi ne provoacă să aflăm în vară un muzeu personal de ceară și un stup cu memorie.

Vilele izolate pe coline, case masive și vechi, unde locuiește nu se știe cine – aristocrați locali sau milionari americani sau artiști sătui de boemie sau excentrici înstăriți –  sunt umplute cu închipuirile tuturor celor care le privesc. Este un efect de molipsire strategică. De aici un soi de delir pașnic pe care îl provoacă peisajul Toscanei. Poate că toți suntem, de fapt, niște șopârle văratice, dornice de comuniune și solitudine, laolaltă.

Opțiunea fantasmatică pentru vilele toscane de pe coline. Presupunerea noastră că prietenii sunt niște toscagrafi. Livezile cu măslini cu frunze argintii lucind în soare sub cerul lăptos. Fluturii stacojii pe levănțiva viorie, clătinând-o cu spor. O zonă aromatică peste poate.

Mai întâi ne-am oprit la Orvieto, pentru dom și pentru frescele atletice și pilduitoare ale lui Luca Signorelli. Apoi au urmat bisericile din Lucca, cu fațade copleșitoare. Zidurile calde din San Gimigniano, mirositoare a amieze nesfârșite. Cortona cocoțată în trepte și Via Crucis. Santa Zita din Lucca și Santa Margherita din Cortona, mumifiate. Poveștile din cerdacul bisericii San Nicola. Îngerii cu aripi robuste ai lui Luca Signorelli. Restaurantul NIMENI NU DOARME și supracrema de trufe din Cortona. Carnavalul mic din satul Monteriggioni, între ziduri fortificate. Sărbătorile lui Dante, cu teatralități molcome. Miros statornic de vin de Chianti, cărnărie friptă, pielărie, giuvaericale, coronițele pe care cele patru doamne le-am purtat cu melancolia adolescenței. Porticurile din Castellina in Chianti pe care le-am străbătut în căutarea înghețatei și a ferăstruicilor cu peisaje toscane. Întreaga Vale a Chiantiului desfășurată ca un manual de licori. La sfârșit, Siena, gâfâind pe străduțele umbroase aproape de amurg, deși fierbințeala pietrelor vechi era încă la apogeu. Catedrala sofisticată, cu manuscrise muzicale și stâlpi aproape totemici. Faimoasa piață babelică unde, precum toată lumea, am stat trântiți pe încinsătură, în ciuda sorbeturilor toropite, a viespilor, a furnicilor & Co.

O carte precum Insula lui Flaubert, de catalanul Miguel Angel Riera, a căzut tocmai bine pentru ochii mei, cu descriptivismul ei suplu și insular pentru acest răstimp al moleșelii și al peregrinării  amușinate.

A fost cea dintâi ediția a festivalului de buzunar al prieteniei. Am avut parte și de niște jefuitori, intrați în odăile nocturne, dar ei n-au izbutit să jefuiască decât ce era vizibil și la îndemână. Despre prietenie nu în zadar se spune că nu poate fi jefuită decât deloc sau de tot. Jocurile de volei în piscină la Podere Torricella, o istorie despre râset, de la chicoteli la hohote groase, trecând prin zumzet.

E o vară domesticită fragmentar, dar constantă în vigoarea ei pietroasă. Luxul melancoliei este, aici, o cutumă deja. Seara, în cerdacul cu oameni la cină, taifas despre pasiune și patimă. Care e mai greu de dus, care-i mai bolnăvicioasă?! Care e mai atacabilă?! Nu o să pot lămuri acum și aici din cuvintele rostite de fiecare, pe jumătate mai degrabă, ori pe sfert, toți păstrându-și o intimitate cu aceasta chestiune, de nedat în vileag. Altădată, dolce far niente și interogații despre vinovăție în particular și în general. Culturile care condiționează culpa și justificarea. Cerdacul toscan a conținut și asemenea sensuri. Prietenia este o agora.

Seara, la ultimul banchet al festivalului de buzunar al prieteniei, primim daruri pentru scribi și gânditori toscagrafi. Dimineața primim și diplome cu geografia băștinașă, fiindcă am devenit, de fapt, de-ai locului. Într-o altă zi am primit tăblii de lut pentru încălzit pâinea împărtășaniei. Apoi o pornim spre casă. Totul e deja amintire?! Nimeni nu doarme.

 

IMG_5325

Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă

iulie 1, 2016

Îmbătrânesc și mi-e frică puțin. Mi-e frică de ridurile din colțul gurii (deocamdată), apoi de dispariția mea concretă (carne, oase, sânge) și de aceea a celor apropiați. Ridurile din colțul ochilor nu sunt periculoase, ba chiar dimpotrivă, ele au ceva incitant, de lac de munte, izolat de lume; cele din colțul gurii, însă, sunt ca niște linii de pământ uscat, boțite în jurul unui hău, în preajma abisului. Mă tem de bătrânețea mea ultravie, percepută autoscopic. Mă tem de un simțământ al grotescului și al ridicolului în care nu mai sunt spectator, ci actor, într-un aici-și-acum cândva, dar care este deja conținut în prezent ca într-un marsupiu. Însă după ce panica aceasta concretă, simțită prin tot corpul meu, din tălpi până în gură și până în cutia craniană, după ce ea scade întrucâtva, se împuținează dinspre margini spre centru, după ce ea este limitată, începe cu totul altceva. Începe joaca. Încep să mă joc cu senectutea mea din viitor, cu bătrâna care voi fi (înțeleaptă sau neînțeleaptă, nu mai are importanță), cu abulia senectuții care m-ar putea reîntoarce la copilărie, la ceva ce am pierdut (deși nu de tot) și la care aș vrea să reajung, să mă scufund, să rămân. Să mă joc, hmmm, până la dispariția completă, definitivă. Să pier prin joacă, să îmbătrânesc cu acest simțământ al ludicului redescoperit, regestat. Să mă joc cu propria mea senectute și pieire este singura soluție de supraviețuire decentă, cred, la nivel psihic, sufletesc. Altă soluție nu întrevăd deocamdată, fiindcă sfântă (ori călugăriță) nu sunt, yoghină prea puțin, șamancă aș vrea să fiu (dar e prea târziu), iar magiciană sunt doar cu vorba (dacă sunt într-adevăr și nu cumva mă amăgesc).

Zilele acestea, gândindu-mă cum să scriu despre senectute, s-a întâmplat că m-am ciocnit de mai multe fotografii ale unor scriitori celebri la bătrânețe. M-a frapat seninătatea statornică a lui Mihail Șora la aproape 100 de ani (o “claritate neostenită”, cum ar spune poetul spaniol Antonio Gamoneda), aerul de fetiță cu năzbâtii al Norei Iuga la 85 de ani, dispoziția misterioasă a lui Gellu Naum (la peste 80 de ani), clovneria tihnită (și tihnitoare) a lui Eugène Ionesco la peste 80 de ani. Sau curajul impetuos al Angelei Marinescu, o poetă la 75 de ani care în ale sale Opere Compete, editate în 2015-2016, are o fotografie de autor ce încalcă tabu-urile, înfățișându-se în despuierea senectuții sale și a bolilor prin care a trecut și au marcat-o fizic (fotografia pune pregnant în valoare absența unui sân, din pricina unei operații de cancer). Este o fotografie fascinantă, de impact, în care un autor vrea să fie carne vie (y compris rănită, schilodită), fără camuflaj, dar și creier despuiat prin intermediul corporalității-cobai.

M-am mai gândit apoi la Syd Barrett (daimonul tumultuos al formației Pink Floyd, la începuturile sale) care în 2016 ar fi împlinit 70 de ani dacă ar fi trăit; sau la cum ar fi fost ca Jim Morrison, Janis Joplin, Jimi Hendrix (și destui alții) să nu fi murit la 27 de ani și să fi îmbătrânit ca toți bătrânii de pe această planetă. Apoi, firește, cum altfel, am scotocit iar și iar după finalul romanului Dragostea în vremea holerei, unde Gabriel García-Márquez îi face pe protagoniștii lui, Fermina și Florentino, să se drăgostească la senectute, cu sfială, jenă, rușine la început, apoi cu destulă curiozitate, destulă pasiune și tihnă. Cei doi bătrâni descoperă că trupurile lor flasce sunt încă făcute să se iubească, să se dăruie și să fie mângâiate. Și găsesc împreună trucul ca să prelungească acest lucru într-o călătorie fără final, în pofida clevetelilor, a prejudecăților, a dogmei socio-umane.

Senectutea și joaca din preajma ei nu mă mai sperie de oarecare vreme, întrucât știu că de-abia atunci voi avea timpul să citesc ori mai degrabă să recitesc pe îndelete. La viața mea de până acum (din care 37 de ani au fost de lectură lucidă, asumată) am citit vreo 2500 de cărți în caz că exagerez, dar cu siguranță vreo 2000. Or, dintre acestea doresc să recitesc în tihnă vreo 50, să zicem. Să le tot re-re-recitesc. Dar răgaz nu va fi decât la bătrânețe, fiindcă slujbele pământești sunt cronofage: așa încât mă mângâie acest gând al bătrâneții mele de recititor-rerecititor-rererecititor și tot așa. Să știu că pot să stau cu cafeaua ori ceaiul fără grabă, să ascult muzică, să lâncezesc cât vreau eu într-o pagină de carte ca într-un cufăr, să mă cuibăresc acolo, fără să fiu alungată de mersul accelerat al timpului. Acest gând este unul de-a dreptul voluptuos.

La fel de alinător e gândul că voi putea să scriu la senectute, fără să mai fiu grăbită de ceva anume (edituri, obligații profesionale, faimă și destule alte ingrediente). În acest sens, mi-am pregătit ritualul printr-o amânare a câtorva cărți dragi mie, pe care intenționat nu le-am sfârșit de scris. Ele se găsesc la jumătate ori la sfert ori sunt încheiate fără a fi șlefuite tocmai întrucât am dorit să îmi construiesc o mică bibliotecă din propriile mele manuscrise pe care nu vreau să le arunc încă în lume, nu vreau să le dau drumul să iasă din mine. Plăcerea de a scrie la aceste cărți la senectute nu mi-o poate lua nimeni, e doar a mea, mă locuiește deja. Fie că va fi într-o mică și uitată insulă grecească (fără turiști – asemenea locuri caut deja în fiecare vară, de vreo 20 de ani încoace, când în luna august dispar din lume, în diferite sate risipite și izolate, cu măslini, rodii, harbuji, smochini și cactuși – din Elada) sau acasă, la Cluj, în apartamentul de unde, de la etajul zece, se zărește jumătate din orașul meu, șerpuit de Someș și de dealurile copilăriei mele. Spre mica insulă grecească mă vor purta, poate, ridurile din colțul gurii, fiindcă eu așa le văd acum, sublimate, ca pe niște cărări ori pârâiașe. Ori poate altceva mă va duce într-acolo.

Când am început să scriu la textul acesta despre senectute s-a întâmplat că am regăsit un bilet de autobuz de prin 1985. Rămăsese în ediția princeps a cărții pe care eu o consider ca fiind cea mai frumoasă (și misterioasă) scrisă vreodată în limba română, este vorba despre romanul-poem Zenobia, de Gellu Naum. Sau, poate, rămăsese între niște fotografii de-ale mele de când eram fetiță, pe care mama (care are 83 de ani acum) mi le-a adus înainte de Crăciun, căutând niște poze de care aveam nevoie. Pe biletul de autobuz scrie I.O.T.C., 9 – 732349 – C și I.O.T.C., 9 – 732350 – C. Lei 0,40. Iar pe margine scrie – Regim special. De la acest regim special mă întorc la bătrânețe, fiindcă senectutea mea viitoare va fi legată și de acest bilet de autobuz, vechi de atâția zeci de ani. Întrucât nefolosind atunci, odinioară, acest bilet de călătorie, iată, călătoresc acum înapoi (ceea ce este previzibil), dar și înainte, în viitorul bătrâneții mele, care nu mi se pare grotesc ori întunecat, ce-i drept nici înțelept neapărat ori ultraluminos, ci altfel. E un bilet de autobuz către o bătrânețe hâtră (singura mea șansă reală de senectute asumată și voluntară), către o stază ludică și măcar semi-lucidă. Lucrul acesta îmi tihnește de pe acum, nu fiindcă nu ar mai exista boli, moarte ori suferință și disperare (plus riduri, oase fragile, carne flască & Co), ci întrucât joaca de pe acum mă face să-mi liniștesc demonii (atâția câți au mai rămas) și spaimele, să le sublimez adică – ce verb pretențios, dar real în procesul său de autoalin(t)are -, să le descarc și să le azvârl la naiba-n praznic. Lucrul acesta îmi tihnește, cum spuneam deja, mă face să fiu în mod statornic vie, acută, acidă, frenetică, dar și șugubeață, zurlie, năstrușnică (sper!). Nu voi sta să-mi cusurgesc viitoarea senectute, nu am vreme de așa ceva; dacă poftesc să mi-o trăiesc în mod jucăuș, apoi se cuvine să încep joaca de pe acum, fără alte vorbe de prisos (sau în răspăr). Am zis-o.

De Sânziene, într-un cartier muncitoresc din Clusium

iunie 24, 2016

Să nu mai clevetească nimeni că nu există jocuri & mașinuțe de tot felul, deși lumea din jur se duce de râpă, helas!

Pregătind mătura clasică pentru un zbor de întreținere de Sânziene, ehei!

IMG_0849

Troița din Angelus

iunie 20, 2016

is

“Era o masă din piatră, la care obişnuiau ei să se aşeze în amurg, vegheaţi de licurici şi de păsările flamingo. Strânşi laolaltă şi aşezaţi pe scaunele rotunde, fără spătar, îngerii cei trei tăcură, aşa cum le era obiceiul. Numai că de data aceasta, fiind pentru ultima oară şi în ultimul lor răstimp că se mai aflau în Zonă, cei trei îngeri nu mai arătau ca de obicei. Întâi de toate că nu mai puteau fi deosebiţi nicicum unul de altul, de parcă ar fi fost tripleţi, adică gemeni desăvârşiţi. Apoi gâturile lor se alungiseră foarte tare, ca nişte ţevi către cer. Din tunicile azurii ţâşnea o lumină cu firişoare arămii, iar părul lor se făcuse galben ca grâul copt. Mâinile deschise pe masa rotundă şi ochii lor sclipeau: îngerul din mijloc privea la cel din dreapta care, la rândul lui, privea la îngerul următor, aflat tot în dreapta. Cercurile dintre ei erau concentrice. Să ne aducem, însă, aminte că îngerii nu sunt adăposturi trupeşti decât oarecare vreme. Când adăposturile acestea li se strică, ei ies dintr-însele, întrucât ei sunt suflet sută la sută. Noi preferăm să spunem, totuşi, că ei sunt inimă rubinie sută la sută. De aceea îi şi iubim şi dorim pe îngeri, fie că sunt păzitorii noştri sau nu. Cine i-ar fi privit pe cei trei străini de departe ar fi putut crede că erau conectaţi la o priză electrică, întrucât un tremur uşor, un zvâcnet suav putea fi perceput ca ieşind din degetele lor. Erau îngeri fără nume, de parcă ar fi fost gestaţi în cocoane de mătase care încă nu se desprinseseră de dânşii, ci tot lipite erau de ei, ca nişte veşminte ale naşterii infinite. Iar ochii lor alungiţi păreau smălţuiţi şi umerii lor, deşi fără aripi, păreau pufoşi, şi ei în întregime erau chipeşi, cu strălucirea pe care o dă desăvârşirea şi harul de a fi mesageri supremi sau ai nimănui. Şi beatitudinea era nu doar promisă în ei, ci conţinută ca o voluptate de sine. Iar tristeţe nu exista în dânşii din pricină că povestea lor se sfârşea aici, întrucât fiecare poveste sfârşită este reîncepută altădată şi altfel, chiar dacă sufletul omenesc nu mai ştie aceasta. Deci îngerii se priviră, tăcură şi aceasta a fost: între ei se ţesuse o dantelă luminată, ramificată. În trupul lor nu era nicio tânguire ori făcătură. Despre lighioanele din suflet nu aveau habar, acestea doar în oameni se aflau. Aerul era transparent cât să fie frânt, deşirat, apoi umplut cu fâşii moi de raze. Alcătuiau o icoană migălită, adorată pentru frumuseţea ei azurie şi galbenă, pentru catifeaua ei irizată.”

(ANGELUS, Humanitas, 2010)

Angelus1

Albețea din Giovinazzo

iunie 18, 2016

Uneori, catedralele albe din sudul Italiei stau în toracele meu ghemuite ca niște pisici. Dar sunt pisici mocninde (sau mocnitoare) și atacatoare în același timp. Iar blana lor are culoarea untului, molipsită de la calcarul alb al zonei. Firește că în aceste pisici se găsesc nouă vieți ale artei, simțirii și dezechilibrului. Tihna din sud este întotdeauna presărată cu puseuri de demență caldă.

 

IMG_5271

IMG_5261

IMG_5286

Știința nomadă

iunie 13, 2016

Fotografie0001

 

Talentul este o ştiinţă nomadă, pentru că nu are un punct fix şi nici o origine fixă: el există, dacă există, doar ca singurul nucleu aproape sacru care funcţionează într-un creator peregrin. Aş putea vorbi aici despre ceva cosangvin mie, anume despre transă, dar ştiu că acest termen ar putea stârni reacţii neliniştite, dacă nu cumva o respingere făţişă. Rămân blocată în vag şi eteral atunci când încerc să dau un croi talentului. Poate că acesta este o formă de alchimie rezonabilă, care poate fi exteriorizată şi oferită celorlalţi  în chip relativ inteligibil.  Tocmai nedefinirea lui exactă (în sens canonic) este cea care aduce satisfacții.

Copiii cărților

iunie 11, 2016

Mulți dintre noi suntem copii ai cărților, crescuți printre ele, cu ele ori chiar în ele. Paternitatea ori maternitatea cărților cu care am crescut ne-au făcut să deprindem ceva aparte – nu doar cititul este radical pentru supraviețuire, ci și ori mai ales recititul. Cu toate acestea, pentru mulți dintre noi timpul recitirii nu va fi îngăduit decât la bătrânețe ori în vacanțele de vară din care putem să mai furăm timp nou, încă neconsumat pe toate cele ale vieții obișnuite și pragmatice (vrând-nevrând) pe care o trăim. S-ar spune că, iată, cărțile ne pot aduce timp în plus, timp virtual, timp sculptat din noi (nuanța mea este alta decât a lui Andrei Tarkovski, sculptorul în timp).

Uneori (rar de tot), recitesc fragmente din această carte electronică și iconică scrisă aici pe blogul mesmeic. Le mulțumesc celor care continuă să o citească și care au făcut-o chiar și atunci când eu am renunțat, o vreme, să mai scriu la ea. Dar apoi am regăsit locul acesta și l-am aflat chiar mai tainic decât era la începuturi, tocmai întrucât lumea scria și citea în alte locuri vizibile  (pe facebook ori în varii rețele de socializare) și nu mai avea vreme de o carte ascunsă. Le mulțumesc celor care încă se mai sălășluiesc cu ochii pre aici tocmai întrucât eu nu mă mai pot sălășlui neapărat prin alte locuri scrise de alții altfel decât fugitiv.

sayat 4

(Sayat Nova, viitorul trubadur, copil aici – în filmul „Sayat Nova – Culoarea rodiilor”, regizat de Serghei Paradjanov)

Printre pietrele albe de la Molfetta

iunie 8, 2016

Uneori, dimineața, câte-o catedrală medievală mă face să mă trezesc direct în genunchi. Piatra albă de construcție îmi aduce aminte de șerpii din basme, care aduc noroc și vești din alte lumi. Este ceva ocult în acest alb tăbăcit de vreme, dar care încă rezistă și nu încetează să supraviețuiască. Scintilația desăvârșită a pietrei albe nu este doar la amiază, ci și în amurg când, pe fondul vinețiului și al ploilor de vară (uneori năpraznice), albețea pietrei devine aproape mistică în felul ei firesc. Normalitatea acestei sfințenii mici și cuminți produce tihnă și gratitudine interioară. Nu degeaba vorbeam despre trezitul în genunchi.

IMG_5227

IMG_5230

IMG_5259

IMG_5221

Soarele și piatra din Lecce

iunie 4, 2016

Există piețe unde soarele se lipește de piatră ca șopârla și stă acolo aproape toată ziua, chiar și atunci când vine umbra. Se spune că piatra se preschimbă în astfel de locuri în pergament sau într-un manuscris cu enluminuri pierdute de-a lungul paginilor în așa fel încât nimeni să nu le mai poată citi altfel decât ca într-un fel de Braille al rătăcitorilor. Firișoarele acestea de lumină adunate în mănunchi presară litere și semne care vin din cele cinci substanțe ale lumii . Fața turtită a catedralelor aflate sub soare rămâne întotdeauna albă sau cel mult ușor-gălbuie, ca untul. E-un chip de călugăriță universală care străbate vremurile și spațiile, pentru că singurul lucru limpede este soarele și piatra pe care el se lungește și triumfă. Și nu mai pleacă niciodată de acolo, nu apune. Întunericul aici e tot o lumină.

100_6084

IMG_5125

IMG_5116

IMG_5118


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 188 de alți urmăritori