Culori și staze în aceeași zi

Aprilie 13, 2017

Fotografie0039

Fotografie0041

Fotografie0042

Fotografie0043

Bărbatul preschimbat într-un sân

Martie 8, 2017

Mi-am adus aminte, într-una din zilele acestea de babe (de martie), de romanul Sânul de Philip Roth (Editura Polirom, 2006, traducere de Alexandra Coliban-Petre). Cartea debutează cu povestea unui bărbat care, brusc, se simte invadat de boala voluptuoasă a unei senzualităţi neîngrădite în care tactilitatea are rol primar, orgasmatic, şi în care actul sexual este secondat de o plăcere (pură, dar și autoironică). David Kepesh, eroul cărţii, îşi asaltează iubita ca un sugar şi, în acelaşi timp, ca un câine, atingând şi muşcând orice ar putea fi palpat şi muşcat: este un carnasier lasciv! În viaţa acestui bărbat fericit sexual intervine, însă, o metamorfoză corporală nemaiauzită şi nemaivăzută, în anul 1971 (după cum ni se precizează): el se preschimbă într-un sân uriaş. Fenomenul este descris medical ca o „catastrofă endocrinopatică” sau „explozie hermafroditică de cromozomi”. Este preschimbarea lui Kepesh o puniție sau o urmare firească a voluptății bărbatului „sugar”?

Un bărbat metamorfozat într-o glandă mamară, un mic dirijabil uman, spongios, de câteva zeci de kilograme, devenit „sân de mamifer feminin”! Este o anomalie, un monstru, un accident hormonal sau, dimpotrivă, o împlinire corporală prin concentrare și sinteză? Detaliile fizice frisonează sau amuză, dar cu siguranţă stârnesc o curiozitate morbidă. Celelalte organe ale lui David Kepesh s-au atrofiat, pentru a lăsa glanda mamară să înflorească neomeneşte şi să domine. Ca trop uman, personajul este o sinecdocă, s-ar putea spune, întrucât el nu se transformă într-o femeie întreagă, ci doar într-o parte (voluptuoasă) dintr-o femeie! Kepesh a devenit monstruos şi anti-bărbat; dar nici femeie nu este neapărat, întrucât nu s-a pomenit vreodată o femeie preschimbată într-o imensă glandă mamară! Studiat într-un salon-laborator anume amenajat pentru ciudăţenia umană care se dovedește a fi, acest homuncul este un animal cu cerebru, dar dependent de medicii săi. Spiritul caustic al lui Roth este ambiguu în culisele poveştii care ni se relatează: trebuia, oare, bărbatul lasciv de odinioară să plătească pentru senzualitatea lui neobişnuită? Odată devenit sân, se reîntoarce el de fapt la era lactației de odinioară?

Neomul Kepesh este un soi de bulb, un corp rotund, vulnerabil la orice fel de atingere, de aceea hrănit intravenos. Dar, chiar şi în acest stadiu de amorf mamar, personajul descoperă excitaţia şi voluptatea. Este o masă de carne atârnând în două hamuri şi un hamac, o vietate a cărei viaţă are trei momente limpede schiţate: spălatul cu masaj (excitant şi afrodisiac), hrănirea şi somnul. Kepesh este un ditiramb carnal: nu mai poate merge, dar ar putea la o adică să se rostogolească! Creierul, însă, îi funcţionează perfect omeneşte, raţional, lucid: profesorul David Kepesh, preschimbat în sân, meditează tensionat la absurdul vieţii şi la „responsabilitatea lui intelectuală” faţă de metamorfoza sa. Odinioară, gelos pe pieptul abundent al iubitei sale, Kepesh îşi dorise să fie dotat cu sâni. Ca într-o snoavă grotescă din Evul Mediu (în care bărbatul îi cere lui Dumnezeu mai multe falusuri și femeia îi cere lui Dumnezeu mai multe posibilități de vagin), dorinţa i se împlineşte excesiv şi extravagant, făcându-l să-şi piardă forma umană.

Bărbatul-sân are parte şi de o criză religioasă: el îşi califică metamorfoza drept percepţia unui dement la ospiciu. Justificarea nebuniei sale este următoarea: ca profesor de literatură, cu dispoziție întru suprainterpretare de la atâta livresc, David Kepesh bănuieşte că lectura şi predarea ritualică în faţa studenţilor a nuvelelor Metamorfoza de Kafka şi Nasul de Gogol i-au stimulat nebunia. Nu sunt de lepădat, ca posibile influenţe, nici preschimbările pe care le suferă Gulliver în călătoriile sale. Kepesh este obstinat să creadă în demenţa sa doar întrucât refuză să accepte că s-a preschimbat într-o glandă mamară! De ce s-a metamorfozat tocmai într-un sân?, aceasta-i chestiunea hamletiană care îl macină pe erou. „De ce această identificare primitivă cu obiectul de frunte al veneraţiei infantile?” se interoghează personajul. Are trecutul vreo vină? Au himerele vreo culpă? Nu cumva eroul a citit prea multe celebre metamorfoze livreşti ? „Am transformat cuvântul în carne […] Am ajuns mai Kafka decât Kafka”, bănuieşte moralizator David Kepesh.

Mâini de fetiță

Martie 2, 2017

Fetița aceasta este deja o doamnă: cine a pus-o să pozeze, a făcut din copila aceasta un etalon romantic, după canon. E pieptănată ca o femeie mare, probabil că este și machiată puțin, are o rochie decoltată de parcă ar avea deja piept, buzele sunt ușor rujate sau măcar sclipicioase. Și, totuși ceva din ea a rămas prichindea. Mâinile, căci despre ele este vorba. Datorită mâinilor fetița aceasta nu e preschimbată de tot,  mai este ea însăși, fetița din găoace, din cuib, din prichinderia ei jucăușă. Întrucât mâinile acestei fetițe s-ar juca, deși a fost pusă într-o ipostază gravă, deși e pieptănată cochet răvășită precum o doamnă meditativă ca la carte. Îmi plac teribil mâinile ei ușor grăsuțe, dolofane doar cât trebuie, umflate de la prichinderia ei firească, de copilă care ar pofti să se joace, iar nu să pozeze în matur. Datorită mâinilor ei dulci, fetița aceasta nu a fost alungată din ea însăși.

 

16649529_10211543694729700_2773524213542941616_n

 

Un fel de iarnă

Februarie 8, 2017

Întrucât uneori iarna nu e iarnă, ci mai degrabă un anotimp intermediar și nelimpezit, un curcubeu matlasat de ploaie friguroasă și de noroi. Tocmai de aceea ne aducem aminte, atunci, de iernile de odinioară când săniam cu spor și nu ne păsa de nimic, nici măcar de faptul că sania era vulnerabilă și tremura cu lemnul ei de nimic. Nu conta atunci decât simțământul acela că, deși prichindei, controlăm ca niște stăpâni iarna care e a noastră, o iarnă ca o prințesă tangibilă și caldă, la gura sobei (indiferent dacă soba era una reală, una metaforică ori închipuită de-a binelea). Când părinții ne duceau la fotograf, cu sania ori pe o sanie din studio, chipurile noastre erau temătoare: oare mai puteam stăpâni iarna dacă ne prefăceam că e iarnă într-o odaie cu dagherotip, fără să fie de fapt? Dar căciulile noastre de odinioară le mai păstrează cineva? Cu ciucuri și fundă legată sub bărbie.

colectia-costica-acsinte-poze-retro

(Fotografie de epocă din Colecția Costică Acsinte)

Tot felul de biblioteci

Ianuarie 13, 2017

Am văzut la viaţa mea tot felul de biblioteci: uriaşe şi pitice, doldora de cărţi ori alese pe sprânceană. Bibliotecile sunt ca puzderia de oameni: pline cu tot felul sau, dimpotrivă, selective şi rafinate, cu un surâs în vârful buzelor. Există biblioteci mirosind a igrasie şi tutun, şi biblioteci nou-nouţe, mirosind a proaspătă cerneală tipografică. Există inclusiv biblioteci care funcţionează doar ca nişte bibelouri, întrucât cărţile sunt, în acest caz, mai degrabă intangibile şi inabordabile precum nişte VIP-uri. Există biblioteci confuze şi biblioteci exacte, limpezite în conţinutul şi selecţia lor. Există biblioteci arse (de fapt ele nu mai există) şi biblioteci care au pierit sub ape (aş fi vrut la o adică să văd o astfel de bibliotecă sub ape, nu din vreun instinct de profanator de cărţi, ci doar întrucât aşa îmi închipui eu sfârşitul lumii, ca o bibliotecă uriaşă şi înecată). Există biblioteci născute din moft ori răsfăţ, şi altele născute din pasiune şi reverenţă faţă de cărţi. Există biblioteci vanitoase şi altele modeste. Există biblioteci mincinoase şi altele adevărate (mă joc acum, întrucât ştiu sigur că bibliotecile nu pot fi niciodată mincinoase, ci doar adevărate). Dar, oare, e chiar atât de importantă distincţia şi variatele nuanţe între biblioteci? În curând astfel de detalii nu vor mai conta nici cât negru sub unghie, pentru că se anunţă în avalanşă şi valvârtej ispitele electronice ale variatelor biblioteci virtuale. De bună seamă şi acestea sunt biblioteci valabile, atâta doar că le lipseşte ceva: le lipseşte epifania și simțul olfactiv de tipăritură.

Cărei biblioteci să i te mai închini? Cărui patefon? Cărei lumi?

ed-vand-der-elsken

(fotografie de Ed van der Elsken)

750 mililitri de șampanie

Ianuarie 10, 2017

750 mililitri de șampanie, câteva vorbe de pripas și paiete, iarna care tremură pe picioroange. Pe bună dreptate a început un nou an, fiindcă lopețile nu au încă materie caldă de adunat și aruncat. Până și cuiele au înghețat, bătute-n obloane. Ore boreale, istoriile tocmai își ivesc boticul oacheș la colțuri și-așteaptă să fie atinse de cuvântători.

img_4735

Jivinele mele favorite

Ianuarie 4, 2017

Aș fi putut să vorbesc aici despre doi dintre motanii părinților mei: farmazoni & năstrușnici, isteți & zăpăciți; unul era maidanez (Mocu), celălalt avea sânge nobil, dar în loc de coadă îi crescuse un ciuf de iepure, întrucât era născut din incest (Toni). Cum amândoi au pierit dramatic, iar noi, cei din apropierea lor, am suferit fiindcă nu i-am putut ajuta, așa cum te macini când nu îi poți ajuta pe prichindeii suferinzi, las la o parte povestea celor doi motani pe care i-am iubit și care au pierit, alegând să vorbesc șugubeață despre altceva. Despre Fuhur și Behemoth, un dragon-noroc (alb) și un motan uriaș, mergător pe două picioare (Behemoth).

Fascinația mea pentru Fuhur, dragonul-noroc din Povestea fără sfârșit de Michael Ende, provine, cu siguranță, de la blana lui strălucitoare și zburătoare, pe care aș fi poftit și eu să mă întind ca să străbat văzduhul și să văd orașele de sus. Firește că lucrul acesta pot să îl fac și dintr-un avion ori elicopter (de rachetă mă feresc ca de un obiect supersonic, care nu te lasă să zărești nimic!), dar blana unui dragon-noroc este ea însăși îmbietoare la povești, fiindcă le conține înțelepțește și chiar le piaptănă oarecum. Fuhur sau Pegas sau caii năzdrăvani care au niște urechi abisale cât niște geamantane, fiindcă o puzderie de obiecte se sălășluiesc acolo și ies la iveală doar când e nevoie de un farmec, de un miracol, de o magie. Acestea-s animalele mele semi-diafane.
Apoi, întunecat și la fel de strălucitor, e Behemoth, motanul biped din romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Jivina aceasta hominidă prin inteligență și hâtroșenie nu zboară, ci merge ca tot omul mergător, plimbăreț, rătăcitor. E vorba de un pezevenghi, de un giumbușlucar (cred că nu există cuvântul, tocmai l-am inventat, dar e cât se poate adecvat aici și acum!), de un trickster, de un picaro. Vai de cei care-l întâlnesc și nu îi pricep istețimea și harul de a face năzbâtii. Tocmai de aceea îi sunt eu prietenă-cititoare: fiindcă-s sătulă de hominizii conformiști, de dogmatici, de slujbașii la nasturi încheiați. În felul său, Behemoth, deși aterizează în Moscova stalinistă și atee, e un individ flower-power, la fel ca mine, dacă e să judec după gusturile mele muzicale și vestimentare. Greu de imitat ludicul lui de potlogar iscusit, zeflemeaua lui sclipitoare.

L-aș mai fi putut pomeni aici pe Domnul Omidă din Peripețiile Alisei în Țara Minunilor, dar dacă ajungem la literatura pre-absurdă risc să nu mai pot ieși din cercul magic și să rămân blocată acolo, așa încât mă opresc aici. Nu înainte de a rememora un citat de netăgăduit pentru înțelepciunea autistă a unui asemenea personaj din capitolul cinci al faimoasei cărți pomenite la finalul acestui text:

The Caterpillar and Alice looked at each other for some time in silence: at last the Caterpillar took the hookah out of its mouth, and addressed her in a languid, sleepy voice.
`Who are YOU?’ said the Caterpillar.
This was not an encouraging opening for a conversation. Alice replied, rather shyly, `I–I hardly know, sir, just at present– at least I know who I WAS when I got up this morning, but I think I must have been changed several times since then.’
`What do you mean by that?’ said the Caterpillar sternly. `Explain yourself!’
`I can’t explain MYSELF, I’m afraid, sir’ said Alice, `because I’m not myself, you see.’
`I don’t see,’ said the Caterpillar.

alice

NOTĂ:

Uneori suntem simultan Alisa și Domnul Omidă (sau Atreiu și Fuhur ori Margarita și Behemoth), drept care vorbim cu noi înșine și nu ne temem să înnebunim decât pe sfert ori cel mult pe jumătate. Dar asta e altă poveste. Jivinele noastre preferate ne ajută, uneori sau adesea, să ne închipuim că am renunțat să mai fim oameni, fără ca lucrul acesta să fie un neajuns.

Stau cocoțată pe scăunel

Ianuarie 2, 2017

amy-bruni-via-alan-britt

(via Ami Bruni, via Alan Britt)

Stau și mă uit la anul ce-a venit și nu știu ce să spun. Stau cocoțată pe scăunel (deși e, la fel de bine, un scaun pentru oameni mari) și privesc pe furiș, chiar dacă furișul acesta e pe jumătate îngăduit (cineva, nu știu cine, mă lasă să fiu o furișată). Cineva, altcineva, la rândul său, privește pe furiș de după cortină. Nimeni nu știe ce e dincolo. Sunt îmbrăcată pentru orice fel de plecare și călătorie, am vreme destulă să caut mări și țări, am o viață întreagă de peregrin.

Obiect dada, clujevito-londonez

Decembrie 31, 2016

dscf9121

Pe malul Someșului se găsește o cabină telefonică londoneză, un soi de obiect Dada, din care uneori vorbesc (fantasmatic) cu aceia care îmi sunt apropiați ideatic și ca sensibilitate / vulnerabilitate artistică. E un fel de a le ura tuturor, mesmeios, La Anu și la mulți ani !

Bibliodeath

Decembrie 30, 2016

Eseul Bibliodeath. My Archives (With Life in Footnotes), carte publicată în 2012 de Andrei Codrescu, este un bildungsromaneseu, întrucât latura epică nu poate fi dezlipită de aceea eseistică, pe fondul autobiografiei literare amănunțit inserată în text. Andrei Codrescu recidivează, de fapt, în Bibliodeath, întrucât produce tot o anarhocarte precum în Whatever Gets You Through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, publicată în 2011: și în acest caz, uneori, paginile sunt înrămate de notele de subsol care, pe alocuri, devin mai importante decât textul central. Autorul pornește de la următorul context: dacă trăim acum voga cărților și a bibliotecilor electronice (iar această vogă, după cum profetizează eminențele cenușii ale internauticii, se va dezvolta hiperbolic în următorii ani), Andrei Codrescu își confecționează propria carte, publicată simili-bibliofil în 176 exemplare, din care 150 de exemplare sunt de vânzare, iar 26 de exemplare sunt pentru uzul autorului. Numărul exemplarelor din această carte numită demonstrativ Bibliodeath comunică direct faptul că, dacă opurile tipărite sunt pe cale să dispară, autorul Andrei Codrescu râvnește să fie editat, compensatoriu și contra curentului, în versiuni și colecții bibliofile, pentru gurmeți, recalibrând și regândind (conceptual, dar și concret) ideea de carte. Printr-un asemenea demers, autorul schițează limitele și în același timp le încalcă, asemenea unui frondeur cu background dada, Bibliodeath fiind, de aceea, și un op implicit despre limitele cărții tipările și, explicit, despre furorile limitative ale cărții electronice.

Ce este, concentrat spus, Bibliodeath? O „idee despre homo scribus care a pierdut bătălia cu tehnologia”; iar bătălia aceasta este urmărită și gândită aproape ca un thriller de către autor. Nu este de mirare că Andrei Codrescu relatează autobiografic despre bibliotecile orașului său de baștină (Sibiu) și face un mic istoric al cărții în timpul comunismului din România la care a avut acces (până în 1968). Dar mai ales, autorul povestește despre carnețelele sale de poezie din adolescență, pe care le va prelungi (ramificându-le și nuanțându-le) la tinerețe, maturitate și senectute, adică întreaga sa viață, ca parte din existența lui literară (există în confesiune auctorială chiar o eroizare a ideii de notebook !). Evident, Bibliodeath devine, explicit și implicit și o metacarte despre lecturile autorului, despre opurile din bibliotecile sale, despre experiența sa de și ca librar (la New York, după emigrare) și, din acest punct de vedere, cartea este în mod asumat mărturia unui gurmet (corespondent asiduu cu alți scriitori, colecționar de semnături, dialoguri, cărți cu autograf) și iubitor de cărți în general și în particular. Atunci când internetul erupe în viața sa intelectuală, autorul devine subiect analizat electronic (pe site-uri, bloguri, rețele), dar lucrul acesta nu îi modifică vocația de cititor clasic (de cărți atinse, ținute în mână), chiar dacă, în același timp, el se adaptează, tehnic, și vremurilor postmoderne. Captivantă este în Bibliodeath și istoria faimoasei reviste experimentale Exquisite Corpse (tutelată și inițiată de Codrescu), apărută în format tipărit din 1983 până în 1996, apoi doar în format electronic, până la dispariția sau amortizarea sa inclusiv în format electronic (deși autorul mai postează, în mod secret, din când în când, poezii, eseuri, proze ale sale ori ale unor colaboratori, însă doar gurmeții sunt la curent cu aceste postări de taină!). Amalgamat ori intenționat concentrate ca pe niște rafturi de bibliotecă, Bibliodeath conține segmente autobiografice despre mașinile de scris și computerele lui Andrei Codrescu, despre donarea arhivelor sale și despre propria inițiere a autorului în lumea internautică.

La nivel de istorie a ideilor, eseul de față abordează relația utopic-distopic (în ce privește arhivele scrise de mână ori digitale) și dialectica conservare-distrugere în lumea cărților. Este, la urma urmei, o carte despre memorie și despre prezervarea ori dispariția ei prin text (scris-tipărit ori digitalizat). Pentru Andrei Codrescu, biblioteca publică are, de pildă o adevărată aură erotică, în vreme ce imperiul cyberutopia implementează existența postumanității; în cyberutopia actuală, scriitorul devine tocmai un artefact electronic, prelungibil la infinit! Codrescu își asumă o istorie personală a perechii conceptuale real-virtual, miza sa fiind problematizarea și în același timp glorificarea limbajului.

„Archivally speaking, there are three types of authors, and I’ve been all three of them: the Preserver, the Piler, and the Carpe Diem” – afirmă Andrei Codrescu la începutul cărții Bibliodeath, recunoscându-și el însuși structura hibridă, amestecată și, de aceea, cu efect inefabil la nivel auctorial. O asemenea asumare este utilă din două motive: pe de o parte ușurează travaliul analistului literar, avantajat de recunoașterea autopolimorfă a autorului; pe de altă parte, transparentizează demonstrativ (dar și polemic) structura (internă cu ramificații externe) de tip mozaic, care conține, însă, în același timp, un refuz al clasificării, o predispoziție autodefinitorie către anarhism (provocatoare intelectual pentru orice hermeneut). Este tocmai felul predilect al lui Andrei Codrescu de a fi un itinerant literar vorace într-o lume auctorială pe care o sfidează prin neaderența canonică la aceasta. Andrei Codrescu a intenționat întotdeauna să fie și să rămână un alter.