Locul meu favorit din orașul imperial

Octombrie 15, 2017

 

IMG_1582.JPG

Femeia somnola lângă fluviul de piatră, femeia era fericită și nostalgică din pricina fântânilor, în vreme ce două balerine amatoare făceau piruete pe caldarâm iar un necunoscut le fotografia pentru albumul de artă al veacului. Madonele păreau la fel de multe precum statuile faunilor, iar bisericile la fel de spornice precum edificiile populare cu economii de-o viață. Câte femei nu se găseau, oare, concentrate în această femeie zăcătoare pe lespezile fierbinți, câte trupuri nu deveniseră deodată suflete și nu se bucuraseră în langoarea lor văratică, întinse leneș la soarele ridicat peste coline, în logii de marmură!

IMG_2058

Anunțuri

Prezentul vechi

Septembrie 26, 2017

Andrzej Stasiuk are o formulă care mi se potrivește (și poate li se potrivește și altora). Prezentul vechi. Prezentul care tocmai s-a preschimbat în trecut, ca punct de fugă, individual, dar și al tuturor celorlalți. Prezentul prefirat în noi toți, fără să fie păstrat în vreo cutie sau în vreun alt adăpost, întrucât trece chiar acum și e același cu al altora, a devenit loc comun. Prezentul vechi. Când călătoresc ori când îmi amintesc cu intensitate discretă mă aflu chiar în miezul prezentului vechi.

IMG_2588 - Copy

IMG_2586

IMG_2589 - Copy

(artefacte licornice de Damien Hirst din expoziția Treasures from the Wreck of the Unbelievable – Comori din epava de-necrezutului, la Veneția)

Scara din grădină

Septembrie 12, 2017

Jean-Philippe Charbonier 2

(fotografie de Jean-Philippe Charbonier)

Uneori mă văd fetiță urcând scara de piatră a unei case, într-o grădină. Eu nu am avut o astfel de grădină decât la bunicii materni, dar scară nu exista defel, căci grădina nu era terasată, ci plată, fără nicio pantă, fără vreo denivelare amplă. Cred că grădina din reveriile mele se suprapune cu grădina lui Ernesto Sabato, pe care am văzut-o cu ochii mei, în 2006, în împrejurimile metropolei Buenos Aires, în cartierul Santo Lugares. Aceasta era, într-adevăr, o grădină a creierului și a psihicului, învârtejită, jungloidă, misterioasă. În orice caz, suprapun fetița din fotografia pașnică în care se zărește un colț de grădină și o scară pe care fetița se joacă, hmmm, peste grădina lui Sabato cel abisal și astfel obțin alchimic propria mea diagramă mentală, chiar dacă obținută printr-un artefact. Ce straniu să mă regăsesc astfel, prin suprapunerea a două lucruri diferite, dar tocmai prin întrepătrunderea lor, dincolo de timp și spațiu, de fapt.

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(în imagine, grădina lui Sabato, pe care am filmat-o, fascinată, în 2006)

În spatele și în fața ferestrei

Iulie 22, 2017

Shirley Baker, 1962

Fotografie de Shirley Baker, 1962)

Tot ceea ce iarna se vedea prin fereastră se preschimba vara într-o suită de lucruri care puteau fi atinse, mirosite, gustate, nu DOAR văzute ori auzite. Asta era ceea ce mă făcea să mă bucur statornic în vacanțele de vară: tangibilitatea a ceea ce se găsea dincolo de fereastră. Melancolia iernatică era spulberată și se preschimba într-o bucurie sinestezică maximă pentru prichindeaua care râvnea să experimenteze lumea de după fereastră, de afară. Pietrele, râul, mirosurile încinse (fie ele chiar putride, uneori), florile de câmp, gâzele, fructele (furate din grădini interzise, dar asediate – sau fructele cumpărate cinstit de la piață), toate acestea umpleau creierul și inima mea cu experiența acută a verii și a libertății. Fereastra despărțitoare dispăruse, se topise, la fel se topise și fereastra mentală care izola, cu granițe fixe, vara de iarnă. Fetița nu mai era despărțită de fetița întreagă, fata nu mai era izolată de fata întreagă, iar mai târziu femeia avea să nu mai fie nici ea sigilată dincolo de femeia pe care vara o scotea deplină la iveală. Cred că acesta este darul extrem pe care i-l datorez verii și vacanțelor la ceasul arșiței. Întregirea, deplinătatea. Un mare dar, cu adevărat.

Bucuria

Iulie 19, 2017

vara americana de acum 40 de ani

Pasiunea mea vizuală, de destui ani deja, în afară de filme (de cinematecă), sunt fotografiile vechi. Le privesc, le întorc pe toate părțile și de fiecare dată găsesc ceva nou, inedit în ele, oricât ar fi de vechi și tocite și estompate.

În ceea ce privește fotografia de-acum, o poză americană de vreo 40 de ani, mă fascinează îmbrățișările prichindeilor și felul în care stau ei nonșalant, cu picioarele rășchirate. E aici o instinctualitate a prieteniei, o naturalețe a voioșiei pe care doar copilăria o poate cuantifica. Și mai ales e aici o libertate supremă de a fi prichindel și de a te bucura însutit ori înmiit, indiferent de ce se întâmplă în lumea celor mari. Însutirea sau înmiirea aceasta a bucuriei nimic nu o poate spulbera. Dar nici nu o poate reedita.

Kids hanging upside down

Iulie 17, 2017

Privesc fotografia aceasta americană (veche de vreo 40-50 de ani) cu atâta ardoare și nostalgie încât bara de care atârnă prichindeii a devenit o punte lăuntrică de invidiat. Pe ea pășesc într-un fel discret, deși expus totuși, cu acea sfială pe care doar amintirile altora care se regăsesc în amintirile noastre o conține. Iar în interferența aceasta se află o melancolie omenească aproape colectivă, chiar dacă conturul ei individual este cel care îi dă putere. Punctul de vârf este vara și vacanța de vară, atârnând și ele asemenea prichindeilor, ca niște piei psihice ori sufletești, dar care nu au renunțat la epiderma sinestezică. Poate de aici vine melancolia cu bagajul ei dens, din sinestezia verii și a vacanțelor de neînlocuit. Arșița dospește în inimă și o face să își amintească nu doar despre ceea ce a fost, ci și despre ceea ce este și va fi. O melancolie rotundă.

kids-hanging-upside-down-in-playground

Conacul părăsit de la Jucu

Iulie 4, 2017

 

Fotografie0017

Fotografie0018

Fotografie0023 - Copy

Fotografie0028

Atâta lumină colecționată a rămas aici încât chiar și pietrele orfeline mai găsesc puțin răsfăț, deși se surpă zi de zi, iar destrămarea nu poate fi curmată de nimic, întrucât ierburile s-au înstăpânit. Și, totuși, prin arcade și prin neferestre lumina încă ajunge la limanul ochilor rătăcitori.

Încă o dată despre prietenie

Iunie 29, 2017

Vara mă face să simt acut prietenia (ca stare de fapt), mai ales când mă sufoc de căldură. Verile fierbinți sunt implicit și verile prieteniilor iscusite și narative. Fierbințeala temperaturii de afară e și fierbințeala din lăuntru, a comuniunii și împărtășaniei, a epicității. E febrilitatea pură, cea mai aproape de starea cristalină a lumii, de încinsătura ei dinăuntru, acolo unde fierb și bolborosesc tainele, misteriile, isprăvile, pățaniile. În fierbințeală văd întotdeauna și hârjoană, chiar dacă este și multă lene. Dar, oare, nu tocmai din lene se ivește nevoia de a împărtăși, de a zăcea în comuniune?!

Robet Doisneau 1945

(fotografie de Robert Doisneau, 1945)

 

Mica hipiotă

Iunie 28, 2017

Pierre Hart

(fotografie de Pierre Hart)

Fotografia aceasta îmi aduce aminte cum, prin 1980, făcusem fixație pentru dorința de a fi fost hipiotă, cu măcar zece ani mai tânără, ca să pot dansa și eu în direct la Woodstock, fără neșansa de a trăi în România. Din pricina aceasta, când am zărit fetița din fotografie, am concentrat în ea toată tînjirea mea de odinioară, toți jeanșii, toate cămășile bărbătești (pe care le-am purtat), toți bănuții împletiți în păr, toate mărgelele, lănțișoarele din piele, brățările din aluminiu încovrigate în jurul gleznei drepte, toată pinkfloydeala (hoinăreala, peregrinarea made in Pink Floyd), cu părul semi-arzând (e o metaforă, desigur), cu melodii gâlgâite, cu strigări de frenezie, dar și cu tăceri yoghine, ehei! O epocă întreagă, prinsă în mersul acestei fetițe care, desigur, e o franțuzoaică și nu o americancă, dar nu contează defel. Pantalonii ei evazați și sarafanul sunt niște poeme scrise cu cerneală invizibilă. Estimp, pe malul Someșului chitările sunt acordate, fiindcă a început festivalul Jazz in the Park, una din bucuriile verii pe râu.

Nespaima de cădere

Iunie 26, 2017

Sergio Larrain

(fotografie de Sergio Larrain)

Una din plăcerile verii, pe când eram prichindei, se dovedea aceea de a ne agăța și atârna de orice ne ieșea în cale, hâțâindu-ne, hârjonindu-ne, legănându-ne adesea riscant, de parcă nu ar fi fost nicio prăpastie în jur. Era farmecul aparte al acestor hârjoane, să faci abstracție de prăpastie și de vreo posibilă cădere, de parcă zborul și plutirea ar fi fost firești, aici-și-acum, în vara deplină a unui timp prelungibil, încetinit, molcom. Așa era și legănarea suspendată, fără spaimă, fără temeri de prăbușire, o legănare îngânată de mișcări bruște ori line (orice gest era posibil, chiar și unul contradictoriu). Timpul nu avea scăderi și căderi, era dens, consistent, aromat cu o căldură de colectivitate afectivă din care făceau parte toți copiii lumii, indiferent unde trăiau și pe unde se aflau, geografic vorbind. Era și acesta un fel de rai, al necăderii, al suspendării și legănării. Ba chiar un timp al lenei, al pritocirii, al amânării. La urma urmei, zborul lent al condiției de prichindel (sau prichindea) ar fi putut să nu se sfârșească niciodată, atâta timp cât căderea era imposibilă fiindcă era alungată la nesfârșit, din pricina oricărei forme de teamă.