Slide-show

noiembrie 12, 2019

Alunec pe computer în șir indian,
sunt de toate vârstele deodată,
mărgele desprinse și păstrate într-o cutie găsită în sertar
(o altă cutie de fapt) printre foi scrise cu cerneluri diferite,
uneori am părul lung, de obicei scurt,
fotografiile curg deodată cu anii inscriși cuminte pe computer
în foldere galbene, în jpg-uri cu șapte sau opt numere
greu de ținut minte,
unele dintre ele sunt deja pe google, le găsești prin mozilla
și le trimiți cunoscuților prin we transfer
sau le postezi direct pe fcb în albume comentate,
e un slide-show al vieții de care nu puteam să știm
când aveam aparate simple de fotografiat în carcase de fier
ori dreptunghiuri cu baterii care se epuizau în viteză,
poze alb-negru, color ori sepia,
fandacsiile lucrate pe computer în sunscreen, sahara,
icarus, zeke, arctic, burlesque ori napa,
slide-show, o rodie cu 365 de semințe
pe care le strivesc între dinți o viață întreagă, cu încetinitorul.

CalvariaRuxIunie2007.JPG

Cele 1001 de nopţi ale romanului (Tricephalos)

noiembrie 9, 2019

Poetul, prozatorul și prietenul Emilian Galaicu-Păun a scris și schițat un vitraliu despre autoficțiunea mea, TRICEPHALOS, ediția a treia:

https://moldova.europalibera.org/a/ruxandra-c…/30166970.html

Salutat cvasi-unanim la apariţie drept „o carte ciudată (…) senzaţională, excepţională” (Ionel Bota), „una extrem de pretențioasă [ce] conjugă picarescul cu incursiunile în tărâmul subconștientului și exotismul cu relatarea unor experiențe inițiatice” (Andrei Terian), „exultând de sincerități și cruzimi egofile, dar și de un ludic pufos, malițios, melancolic și auto-persiflant uneori” (Dan C. Mihăilescu), şi care „poate trezi invidie chiar și celor mai îngâmfați autori” (Dan Stanca), bref „un roman-experiment reușit, (…) Bildungsroman insolit pentru experimentul literar românesc feminin” (Marius Miheţ), romanul Tricephalos de Ruxandra Cesereanu a ajuns la cea de-a treia ediţie, Cartier, 2019, şi mi se pare, ca la prima lectură, „mustind de poezie gata să țâșnească, îndrăzneț și nerușinat pe alocuri, încântat de propria îndrăzneală și degustându-și nerușinarea cu delicii evidente” (Irina Petraş).

Nici gând să repovestesc cartea – i-aş spulbera tot farmecul! – sau să încerc a o „fixa” în vreo formulă critică memorabilă; cum însă le plaisir du texte se cere împărtăşit, voi cita trei mici fragmente, in crescendo:

„Dragostea şi moartea erau împletite precum cozile mele de păr. Căci eram vie ca iubită, eram femeia bărbatului meu, amantă la trup, suflet şi inimă, dar eram moartă ca mamă a unui fiu niciodată conceput. (…)

Nu făcea dragoste prea des tocmai pentru a ne putea umple unul de altul, fără a ne sătura vreodată. Uneori aşteptam goi, fără scop, fără să ne atingem, pregătindu-ne astfel pentru o îmbăiere carnală totală. Amânam intenţionat dragostea trupească, îmbiindu-ne după ce o golisem de orice gest. Era o castitate amăgitoare, care ne asmuţea, dar ne şi cruţa. (…)

Sexul femeiesc sau uterul, aşa cum le confundam eu în adolescenţă, aducea cu o lume dispărută, o Atlantidă melcoidă, hidos-sublimă, o scobitură astral-râncedă, o sferă diamantină cu gingiile lucioase de lichioruri tari, o demonie a mucozităţilor, o cutie muzicală misterioasă în anarhia sunetelor, o lepră stacojie şi cleioasă, un crater meduzeic. (…) O diademă lichefiată de dorinţe încinge pântecul. Zorii sunt fosforescenţi aici, la fel miezul nopţii care se naşte din vârtejul mareelor.”

Şi n-am făcut decât să smulg câteva clipe – „verweile doch, du bist so schön!” –, în tot atâtea fraze, din cele 1001 de nopţi ale romanului (erotic?!) trăit în scris de autoare „la cea mai înaltă ficţiune”.

Reverii și înlocuitori psihedelici (Woodstockul meu once again)

noiembrie 5, 2019

Am avut reverii de pe la șaisprezece ani cu Woodstock. Începusem deja să ascult Pink Floyd (câteva albume de top – Meddle, The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here), cântam la chitară, cu colegele și prietenele de liceu, din Janis Joplin și Bob Dylan, știam câte ceva despre chitara magică a lui Hendrix, dansam blues pe Angie de Rolling Stones și pe July Morning, hitul trupei Uriah Heep, dansam mai ritmat pe vreun hit de Deep Purple ori Led Zeppelin (chiar dacă ne zbânțâiam și pe muzică disco – Abba ori Boney M erau la modă). Zdrângăneam la chitară și destulă muzică folk autohtonă – Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Valeriu Sterian, Mircea Florian, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Mircea Bodolan, Marcela Saftiuc și alții. Profesorul nostru de biochimie din liceu ne trimisese la documentarul The Last Waltz cu turneul trupei The Band (după ce ne adusese la curs să ascultăm pinkfloyidianul album The Wall) și de acolo aflasem de Joni Mitchell, Neil Young, Eric Clapton, Neil Diamond și alții. Reveriile mele acute erau, însă, legate de hipioți și de fenomenul hippy și de orice avea legătură cu aceștia și cu festivalurile rock. Cred că sufeream de bovarism avant la lettre (adică înainte de a-l citi pe Flaubert)! Voiam să port blugi, cămăși largi bărbătești, tricouri inscripționate, cercei foarte lungi etc. Dar adevărul e că despre The Doors, Santana, Grateful Dead și mai ales Ten Years After ori The Who am aflat doar de la Corin, inițiatorul meu și în Van Der Graaf Generator. Iar despre Jefferson Airplane am aflat singură, mult mai târziu. La fel despre Nicu Vladimir (doar în postcomunism, când era deja pierit).

Pe când aveam doisprezece ani, mama mă dusese la ultimul concert al trupei Phoenix, la Sala Sporturilor din Cluj. Fusese ceva acolo, un aer altfel decât în restul României, o libertate pe furiș și cumva la chindie. Am fost și la cenaclul Flacăra, în prima lui fază (tot la Sala Sporturilor); din fericire, nu îmi aduc aminte de flecăreala lui Adrian Păunescu, ci doar de cântece.

Cu toată panoramarea asta muzicală vreau să spun că simțeam limpede ceva la cei șaisprezece-șaptesprezece-optsprezece ani ai mei: trebuia să mă fi născut mai devreme, trebuia să fi avut norocul să pot plonja în lumile psihedelice acolo unde se găseau ele, în teritoriile Americii. De la simțământul acesta am început să caut substitute ale Woodstock-ului (și Monterey-ului). Mai întâi a fost, în mod natural, festivalul de rock de la Costinești, din 1981 (mai ales că aici m-am împrietenit și cu un grup mare de hipioți din București) – era în prima mea vară de studentă și de relativ vagabondaj, întrucât plecasem la mare, fără părinți. Taifasurile cu hipioții (despre yoga, Mircea Eliade, rock progresiv și altele) dar și pățaniile cu ei mi-au arătat că nu doar psihedelismul în vogă, ci și o stare de tip lasă-mă să te las, je m’en fiche etc. Dar ceva a rămas aromat de atunci, o atmosferă șamanică oarecum, deși fără vreun șaman stalker. A urmat apoi festivalul de jazz-rock de la Craiova, în 1982, unde am cântat și eu pe scenă, împreună cu prietena mea chitaristă Dana (Ardeleanu), iar Johnny Răducanu ne-a chemat empatic la sfârșit ca să ne dea sfaturi pentru o carieră în domeniu (hiha!). Am avut asemenea emoții încât mi-am jurat că nu voi mai urca niciodată pe vreo scenă să cânt (și așa a fost).

În postcomunism, am ascultat muzică mai mult acasă, după ce Corin și cu mine ne-am consolidat destule colecții. Totuși, festivalul clujean Jazz in the Park mi-a dat de mai multe ori senzația de Woodstock sau măcar semi-Woodstock reînviat.

În 2017, zărisem o fotografie de Pierre Hart, cu o fetiță (de vreo 4-5 ani), cu pantaloni evazați și părul lung, stil flower power. Fotografia aceasta a avut efect proustian: aș fi vrut să pot dansa și eu în direct la Woodstock, fără neșansa de a trăi într-o țară comunistă. Din pricina aceasta, când am zărit fetița din fotografie, am concentrat în ea toată tînjirea mea de odinioară, toți jeanșii, toate cămășile bărbătești (pe care le-am purtat), toți bănuții atârnați în păr, toate mărgelele, lănțișoarele din piele, brățările din aluminiu încovrigate în jurul gleznei drepte, toată pinkfloydeala (hoinăreala, peregrinarea boemă), cu părul semi-arzând (e o metaforă, desigur), cu melodii gâlgâite, cu strigări și frenezii, dar și cu tăceri yoghine, ehei! O epocă întreagă, prinsă în mersul acestei fetițe care era o franțuzoaică și nu o americancă, dar nu mai conta defel. Pantalonii ei evazați și sarafanul erau niște poeme scrise cu cerneală invizibilă. Estimp, pe malul Someșului, de câțiva ani încoace, festivalul Jazz in the Park devenise una din marile bucurii ale verii pe râu (mă refer la concertele de pe plaja din cartierul Grigorescu, deși acestea au fost absente în 2019).

Am gustat din fantasmele mele psihedelice legate de festivalurile de la Monterey și Woodstock când, în 2017, am ajuns la San Francisco, iar acolo am avut șansa să văd ampla expoziție omagială The Summer of Love Experience: Art, Fashion and Rock & Roll (găzduită de Muzeul De Young). Ne-am răsfățat aici, Corin și cu mine, prin odăile psihedelice ale retrospectivei, înțesate de lumini stroboscopice și de afișe retro (autentice), de vestimentații stridente (aproape suprarealiste, uneori), de fotografii de epocă și documentare avangardiste experimentale, de artefacte bizare (dar simpatice). Ne-am bucurat mai ales de vizitatorii vârstnici pe care i-am întâlnit și care erau, după efuziunile lor, foștii participanți de odinioară la mișcarea flower power Summer of Love.

Când am publicat romanul meu frescă despre comunism (Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013, 2015), am strecurat într-unul din capitole și o sinteză narativă descriptivă despre Woodstock, punând-o să fie reveria unui student care participa la mitingul-maraton din Piața Universității 1990 și care simțea că Golania e și un fenomen flower power întârziat, chiar dacă marca sa civică era anticomunistă (invers decât în Occident). Am republicat de curând (cu comentarii) o parte din această reverie inserată în Un singur cer deasupra lor în revista Dilema veche, în numărul dedicat celor cincizeci de ani aniversari ai Woodstockului (18-24 iulie 2019), coordonat de Marius Chivu.

În august 2019 se profețea că vor fi vreo trei zile aniversare chiar la Woodstock, unde veteranii vor încerca să ajungă. În ce mă (ne) privește, pentru mine și Corin festivalul Electric Castle a fost micul nostru Woodstock clujevit, adaptat la împrejurări, datorită concertului fain (aniversar) pe care l-a dat Florence + The Machine (anticipați de o altă trupă indie, The Vaccines). Ansamblul și conceptul Electric Castle m-au cucerit din câteva pricini: instalațiile digitale interactive au fost speculative și ludice în chip inteligent (destul de variate și pentru toate gusturile); platourile (teritoriile) în care a fost segmentat Electric Castle a asumat o gamă nuanțată și iscusită de carpe diem și dolce far niente adaptat la vremurile de acum. Reveriile retro puteau fi intuite și trăite (dincolo de explozia digitală și postmodernă a câtorva spații) – a se vedea toposul plajei aproape hippie, grădina cu podețuri și arabescuri din baloane și plastic, morișca de panoramă asupra întregului spațiu alocat festivalului, aruncătorul de oameni în cer (o catapultă pentru cei care doreau adrenalină sporită), multele terase cu specificul lor culinar, stroboscopiile fanteziste ale unor încăperi, cada psihedelică (dotată cu bile), experimentele fotografice gratuite. Dar cel mai captivant lucru a fost umanitatea cromatizată spectaculos, carnavalul de vieți și intepretări, vestimentațiile șic, coafurile stridente (de parcă ar fi fost un concurs de art design), accesoriile zăpăcitoare, unghiile bijuterite năucitor, machiajele uluitoare, încălțările halucinogene de-a dreptul. Și mai ales frenezia celor aflați la Electric Castle de a fi împreună într-o împărtășanie sonoră și vizuală, distribuită pentru toate generațiile și stilurile. Long Live Electric Castle!

(versiune a unui text publicat în revista de cultură Steaua, nr 8 / 2019)

 

îmi amintesc că odinioară am uitat totul

octombrie 18, 2019

iar dacă ar mai mărturisi cineva că vorbește cu îngerii

oare am arunca pietricele în capul trecătorilor

sau am sparge borcane la un concurs în afara orașului

ori ne-am rade pe creștet ca să îngăduim niște tatuaje microcosmice ?

rațiunea e un ierbar cu plante necunoscute,

prin bălării s-au ascuns orfanii lui Saturn.

îmi amintesc că odinioară am uitat totul.

Olga Tokarczuk

octombrie 11, 2019

Proaspăta premiată cu Nobel pentru literatură, Olga Tokarczuk, a fost și la Cluj acum 6 ani, cu excelentul său roman Rătăcitorii. Iată o sinteză a lansării din 2013. Bravo, Olga! Și, firește, bravo, Peter Handke (celălalt premiat cu Nobel). Mulțumesc, Valentin Derevlean, pentru acest link de care nu am avut habar, dar pe care l-am primit acum cu bucurie.

un nou oraș, fiecare dimineață

octombrie 9, 2019

Știu că undeva am păstrată în sertar o tandrețe proaspătă, într-un nou oraș unde fiecare dimineață e mama. noaptea e carbonizată ca toate nopțile iar zilele sunt umede de la toate așteptările, făpturi pale ivite la ferestre au pielea înnisipată de la țigări și de la circulația extremă în sublumile din computer. Dumnezeu se află și el pe internet, ca să vegheze asupra insomniei.

Înainte de plecarea din Elada

septembrie 7, 2019

În fiecare vară, înainte de plecarea din Elada (din insula și satul unde ne sălășluim) mai stăm puțin în cerdac (bagajele sunt deja în mașina care ne va duce la vapor sau avion) și mai tăifăsuim puțin, exact ca personajele cehoviene. Doar ceaiul lipsește, fiind înlocuit, în vremurile de-acum, de Coca Cola. Vara s-a dus sau e pe cale să se ducă, iar rămasul acesta bun, în cerdac, are un sens psihic mult mai încărcat decât îl bănuim noi în chiar momentul despărțirii pentru un an de Grecia. Agrafele pentru rufe, care atârnă, sunt ca niște mărci proustiene ale faptului concret că am trăit în acest loc vreme de o lună și că hainele purtate și spălate aici vor fi puse la păstrare un an înterg. Sau vor fi aruncate, dacă s-au deșirat prea tare. O chestiune de moiră adaptată la împrejurări.

IMG_3859

Milos – psihi mu

septembrie 3, 2019

A fost bine departe de lumea dezlănțuită. Am șlefuit la manuscrisul Odiseu salvat, care nu știu când va fi gata de fapt. Și am privit marea Eladei cât pentru 365 de zile, până vara viitoare.

IMG_3627

(Groapa turcoaz de la Tsigrado)

IMG_3730

(Plaja lunii de la Sarakiniko)

IMG_3851

(Paliohori – Deep Blue)

Vara romană de-acum

iulie 31, 2019

IMG_3147.jpg

Aflată pentru câteva zile la Roma, într-un mic pelerinaj la mormântul bunicului meu patern, am avut răgazul să ajung și în câteva locuri tihnite, fără zumzetul turiștlor. La marginea parcului Borghese este o terasă de unde se zărește metropola întreagă, în liniște și fără grabă. Dar mai este  și  Villa Medici, apoi San Paolo fuori le mura, apoi Villa Giulia, Termele lui Dioclețian – locuri fără zgomote și foșgăială, în care poți să stai în sinea ta. Nu eu, ci frumusețea pe care o zăresc și o degust e ceea ce contează deja de multă vreme încoace.

IMG_3203.JPG

IMG_3223.JPG

IMG_3284.JPG

Golania din 1990 a fost Woodstock-ul meu

iulie 22, 2019

Woodstock - 1970

„Într-o vale cu pajişti, cu fermieri bonomi, s-au strîns cîndva o puzderie de pletoşi, bărboşi şi fete cu rochii largi ori blugi strînşi pe şolduri. S-au strîns să cînte, şi să fumeze iarbă, şi să trăiască vreo trei zile la îngrămădeală. Şi erau legaţi la frunte cu nişte eşarfe, şi-aveau dinţi frumoşi de tinereţe, şi făceau sex lejer, fără inhibiţii. Şi cu toţii sorbeau vajnic din cutii de bere şi dormeau în corturi şi maşini, şi-aveau chitări, şi erau îmbrăcaţi fistichiu, şi-aveau şi prunci cu ei, şi băşti, pălării, ochelari, şi buze proaspete, iubăreţe, şi bărbi îmbîrligate, iar fetele aveau zorzoane şi împletituri în păr, la încheietura mîinii, la glezne. Even God Loves America. Şi n-aveau ruşine, şi dansau ca nişte şamani ori ca nişte păsări flamingo bete, deşi erau oameni, bărbaţi, femei, fete, băieţi, copilaşi şi cîntăreţi. Şi de era noapte ori zi aproape totuna era, şi-aveau pene la pălării, şi degetele îngălbenite de tutun. Luna era semilună la Woodstock, albastru hippiot, Peace and Love, locuitorii îi vedeau ca pe o veselă armată invadatoare, erau ciudaţi şi îşi spuneau cu voioşie Freaks. Iar ce se străvedea prin ei, indiferent de gusturile, banii şi ticurile lor, era frumuseţea, de necrezut, prin ochelarii oranj se vedea oranj, iar prin cei violacei se vedea violaceu. Oraşele mari dispăruseră ca să îngăduie această pajişte rock, era ca şi cum s-ar fi luat pulsul sonor al Americii călare pe ogari cenuşii.

Fetele aveau inele mari pe degete, chiar şi bărbaţii bărboşi aveau, apoi pantaloni cu modele orientale, şi mirosuri de marijuana, şi sandalele aproape romane, şi ritmul bătut cu tălpile pe scena înaltă de doi metri, unele unghii erau mai mari ca de obicei, ca să apese sănătos corzile chitării, răguşeli, subţirimi, fiecare cînta cît îl ţinea gura, troli şi spiriduşi în pijamale psihedelice, veste din piele de vacă pe piele de om, şi orga electronică gîdilind la încheieturi, şi cîini slăbănogi, dar simpatici veniţi cu stăpînii şi stăpînele, şi cîte-un măscărici cu megafon, şi maşinile Salvării pentru cei care leşinau de epuizare, şi semnul V între degete, ca două corniţe voioase de melc, şi microbuze, şi rulote, şi Poliţia, He loves me – He loves me not, maimuţici concentrate pe muzica făcută-n viteză îndestulătoare, Mother Fucker, sindicalişti naivi, Swing Lord Sweet Chariot Comin’ For To Carry Me Home, sărituri în aer, See Me Feel Me -Touch Me Heal Me.

Geci cu franjuri lungi şi ciucuri, un fluture metalic pe piept sau un scarabeu pe lănţişor, chitările rotindu-se ca moriştile, ba şi cruci la gît, tobele bubuind cu microfonul aruncat în aer şi chitara ruptă-n bucăţi pe scenă ori azvîrlită publicului, tuleiele şi baticurile de prerie, cămăşi de cowboy şi outsideri, fără machiaj, fără ruj, părinţi care cred că ai lor copii vor merge în iad şi adolescenţi care cred că părinţii lor oricum nu vor ajunge în rai decît aiurea, şi vorbe în vînt, şi toţi nevoind altceva decît să fie ei înşişi, fără nevroze, ajunge o pereche de bluejeans, cîteva tricouri şi un pulovăr, şi lîna facială a unui guru care îl pomeneşte pe Mahatma Gandhi, America is Becoming the Whole, şi rock’n’roll-ul de întreţinere, şi yoga învăţată la botul calului flower-power, de la şira spinării porneşte totul, Earth, Light, Water, Wind and Fire, şi Mr. Cocker ca un paralitic transpirat mimînd a fi o chitară cu What do I do în pantofi din steagul patriei, with a little help from my friends, would you believe in a love of a saint?

Şi au venit norii, vîntul, ploaia, dar bărboşii şi fetele tot n-au plecat de pe pajişte, făpturile s-au acoperit cu pungi să se ferească de umezeală, şi strigătul lor de luptă, No Rain, şi fetele-ciuperci fără sutiene de baie, ba unii au rămas chiar goi-puşcă, dar cu ochelarii pe nas, era o veselie a umezelii, a mersului fără pantaloni şi pantofi, apoi concursurile de lunecuş în nămol, şi tribul hippioţilor bătînd darabana în cutiile de conserve şi dansînd în semitransă zglobie, şi resturi de mîncare, şi cutiile de bere ca nişte ţîşnitori, şi tihna jucăuşă a pletoşilor, Your love is on a rainbow, You are mine, I am yours, We are what we are, I go home to see my babe în ritmuri demenţiale.

Părinţii se temeau că Woodstock va deveni zonă calamitată, dar n-a fost aşa, poliţiştii au adus medicamente şi apă, elicopterele au plutit doar ca să-i ajute pe cei de pe pămînt, nimeni n-a vrut să-i evacueze ori să-i alunge. One, two, three, What are we fighting for, Don’t ask me I don’t give a damn, Next stop is Vietnam, And it’s five, six, seven, Open up the pearly gates, Well ain’t no time to wonder why, Whoopee we’re all gonna die se cînta pe înţelesul tuturor. Da, a fost şi rahat şi halleluiah, igienă şi full of shit, trupuri curăţindu-se în lac în timp ce Santana ajungea prin chitara electrică la un orgasm în toată regula, şi Janis Joplin cu răguşeala ei aproape căptuşindu-i părul, wanna take it higher? Dormind pe pături, pe mese, pe capota maşinilor, pe iarbă, portable chemical toilets şi vidanjorii maturi cu zîmbetul încrucişat, şi-apoi Purple Haze cu Jimi Hendrix, mormanele de gunoi rămase după, dar ce mai conta era doar muzica uriaşă, imensă.“

Fragmentul anterior face parte din romanul meu Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013) în care există un capitol despre un student, Andrei, care participă la mitingul-maraton din Piața Universității 1990, personajul fiind, după lichidarea protestului, capturat de mineri și maltratat. Andrei avea o reverie obsesivă legată de Woodstock 1969, așa încît atunci cînd mergea la protest avea capul plin de muzicile de la faimosul festival rock. Am construit personajul astfel întrucît eu însămi am avut reverii cu nemiluita despre Woodstock, în tinerețea mea, am ascultat în draci muzica de acolo, am vizionat de nu știu cîte ori filmul despre festival, aș fi vrut să mă nasc mai repede și să fac parte din generația Wood-stock, undeva în America. Dar mai era ceva: în 1990 am ajuns eu însămi, două zile, la manifestația-maraton din Piața Universității (în Golania adică), am stat acolo în mulțime, am ascultat cîntecele, discursurile.

Golania din 1990 a fost Woodstock-ul meu. Era luna mai, cînd mitingul-maraton se găsea în deplinătatea sa, înainte de primele alegeri libere. Venisem la București cu treburi literare, dar și dornică să văd cu ochii mei ce se întîmpla în Piața Universității (exista o singură televiziune pe atunci, iar aceasta malforma intenționat informațiile legate de manifestația-maraton). A fost emoționant și tulburător. Nu voi uita niciodată mulțimea de aproape o sută de mii de oameni veniți în spațiul botezat sau poreclit Golania, Kilometrul Zero și Zona Liberă de Neocomunism. Era o agora în toată legea, un parlament simbolic, de fapt, dar și un happening. A fost un moment decisiv. După ce am văzut cu ochii mei manifestația-maraton din Piața Universității și am auzit discursurile din balconul Universității, reacțiile mulțimii, cîntecele, rugăciunile comunionale, am căpătat o energie nouă, de observator lucid și combativ, implicat în ceea ce se întîmplă în țara sa. Au fost emblematice spiritul parodic, atmosfera hîtră și jovială, era un soi de bucurie a oamenilor că se află împreună și că vor o schimbare de mentalitate, formulată printr-un limbaj la îndemînă. Parcă și umorul meu, ironia mea s-au antrenat în Piața Universității 1990. Cred că am avut parte în Golania de o atmosferă flower-power după care tînjisem ani întregi și care s-a ivit altfel decît o așteptasem, cu un sens civic limpezit și limpezitor nu doar pentru mine, ci și pentru alții. Happening-ul de acolo a fost un Woodstock adaptat la proaspăta Românie postcomunistă, aflată într-o tranziție dificilă și tensionată.

piata-universitatii-romania-proiectiile-docuart-980x549.jpg

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/golania-din-1990-a-fost-woodstock-ul-meu?fbclid=IwAR1_VKr5OwIT_Pa6Ci2PDSGolkdqMg1yYzeiJQos1HV4YUWUbwXkJ4d9hDk)