Lumea a luat-o razna, dar poezia merge înainte

iunie 5, 2020

Lumea a luat-o razna (pandemia coronavirotică globală + problemele rasiale care au reizbucnit în America), dar poezia merge înainte.

Andreea Iacob a inițiat în cadrul Teatrului Național din Cluj un proiect numit FOCUS, care propune recitative actoricești pornind de la diferiți poeți români. Săptămânile trecute au fost „focusate” și „focusați”: Ana Blandiana, Marta Petreu, Simona Popescu, Ion Mureșan, Ion Pop . În săptămâna aceasta mi-a fost făcut mie acest dar. Actrițele și actorii Miriam Cuibus, Anca Hanu, Elena Ivanca, Alexandra Tarce, Adriana Băilescu, Florian Mihai Nițu, Sorin Misirianțu  interpretează fragmente din cartea mea de poezie – „California (pe Someș)”.

 

 

Lula (și Luleața)

mai 13, 2020

Nu am vreun cuvânt anume de care să îmi aduc aminte că ar fi fost special și obscur ori revelatoriu în legatura mea cu maman în copilărie. Nu am avut cuvinte-cheie de taină sau nu îmi aduc eu nicicum aminte. Dar întotdeauna am chicotit la felul în care numele lui maman era diminutivizat și alintat, fie de tata, fie de surorile lui maman. Una din surorile ei – Violeta (Ieta, marcată de o debilitate mentală) – îi stâlcise numele (neputând să îl pronunțe corect), iar această stâlcire primise, de fapt, alura unui alint special și a unui construct jucăuș, chiar dacă el nu fusese intenționat la începuturi. Aurora era (este) numele oficial al lui maman, dar i se spunea, în intimitate și familie, Lula și Luleața. Pentru mine, numele acestea două de alint, au devenit aproape magice și inițiatoare mai ales după ce maman a pierit. Căci fetița din ea continua să trăiască prin aceste două alinturi care conțineau tocmai latura ei statornic ludică, voioasă, sprințară. Într-un anumit fel, imaginea lui maman la senectute (bolnavă) s-a topit parțial, ca să iasă la suprafață această fetiță numită Lula și Luleața, această vietate ultravie, nespus de jucăușă și hâtră! Și nu era vorba doar de o fetiță, ci și de o femeie matură la fel de jucăușă, plină de voioșie și de bucurie de viață, ca și fetița care a fost ea și care am fost și eu, moștenindu-i veselia și plăcerea jocului. Numele ei de alint (surorile îi spuneau mai ales Lula, tata era cel care îi spunea mai degrabă Luleața) s-au preschimbat pentru mine în niște talismane, în niște obiecte lingvistice răsfățătoare, întrucât o întrupau în continuare pe maman, o înveșmântau copilărește, o făceau sonoră într-un chip ghiduș, chiar și atunci când ea nu mai era în carne și oase lângă mine. Pieirea ei era compensată de această identitate onomastică ștrengărească. Cele două nume de alint derivate din numele ei real o făceau poznașă și hazlie, iar latura aceasta mucalită de odinioară ajungea până la mine, acum și aici, după pieirea lui maman, într-un fel inițiatic. Așa încât, dacă nu am avut cuvinte de taină în copilărie, am făcut din chiar alinturile onomastice ale lui maman astfel de cuvinte, după ce ea nu a mai fost. Nu a fost un proces psihic sau o metodă intenționată, ci pur și simplu aceasta investire onomastică și convertire au venit de la sine, ca o formă de normalitate și de comuniune între cei vii și cei pieriți. Ne conținem unii pe alții în varii marsupii care ies la suprafață, într-un fel tainic. Uneori suprafețele care ies din adâncuri și care se ivesc sunt onomastice și poznașe și ne fac să fim norocoși că avem șansa să le înțelegem și să ne bucurăm de ele. Lula și Luleața erau o singură fetiță și o singură femeie, chiar maman a mea, nepierită, neîmbătrânită, sprințară ca îngerii atipici și poznașă ca protectorii care nu pot fi prinși în insectar, întrucât nu seamănă cu nimic de pe această lume.

maman 2

Primavera în timpuri coronavirotice

martie 23, 2020

1957 (2)

Stau în casă, în autoizolare voluntară, din pricina pandemiei coronavirotice. În ciuda necazului global și a mâhnirii de a ști că atâția oameni au pierit și probabil vor mai pieri, pentru mine e un răsfăț să stau în casă (o spun cu egoism de cititor și scriitor), căci în sfârșit am timp să citesc, să recitesc, să ascult muzică și să văd filme în tihnă. Ori să mă gândesc la ce am eu mai apropiat. Nu fac deloc abstracție de ce se întâmplă în lume și în țara mea, dar fiind silită să stau în casă mă concentrez, vrând-nevrând, pe ale mele. Iar primăvara de acum, care e altfel față de toate primăverile, mai întâi pentru că maman nu mai este și tot mai întâi pentru că martie și peștii erau zodia lui maman când ea chiar credea odinioară că e Primavera și că lumea va renaște înzecit. Nu e o primăvară ca toate primăverile fiindcă am trecut prin temperaturi extreme, de la sufocare la îngheț, și fiindcă tot ceea ce se întâmplă în lume ne va sili să resetăm percepția noastră cosmică și microcosmică. Să o pornim de la început, dar altfel. Și, totuși, din ungherele memoriei mele de fetiță nenăscută pe vremea aceea, scotocind prin fotografiile lui maman găsesc varii imagini cu ea în primăvara de altădată (din 1954, să spunem). Și am senzația că maman-primăvara mă privește în față, fie enigmatic (tăios-misterios chiar), fie cu destindere de muză tânără. Privind-o, prin urmare, las primăvara de altădată, din 1954, să intre în primăvara stâlcită și bolnavă de acum, din  2020. Și astfel fac puntea între cele două primăveri ori chiar le sudez, iar ele se preschimbă și ajung la mine tainice, o materie psihică și emoțională care mă face și pe mine să mă înnoiesc și să o iau de la capăt. Totul, datorită privirii de altădată a lui maman. Oare nu chiar eu eram cea care o fotografiam și atunci?! Umbra mea cu mult dinainte de a mă naște se vede la picioarele ei.

maman 1957

Valyrium

martie 16, 2020

Rux Valyrium

Timpurile de acum sunt dificile și neliniștitoare. În România a fost instaurată starea de urgență, gest prudent la nivel colectiv, menit să combată răspândirea coronavirusului. Vă propun acum tuturor celor care intrați pe această pagină un exercițiu constructiv (și terapeutic chiar) de imaginație. Scriitorul și prietenul Andrei Codrescu mi-a trimis acest link

https:// deepdreamgenerator.com/

Dacă vă faceți cont, puteti să vă creați imagini (sunt 3 niveluri) de tip Deep Dream Generator. Eu m-am jucat astfel, iar imaginea care a ieșit este cea pe care am postat-o. Sper să îmi poarte noroc în vremurile care urmează, ca să rămân constructivă și dreamcatcher.

Nivelul la care am accesat site-ul Deep Dream Generator ca să produc imaginea postată acum a fost Valyrium (pornind de la o fotografie mai veche pe care mi-a făcut-o Mircea Struțeanu).

Deepdreamgeneratori din toate zonele și generațiile, apucați-vă de lucru, dacă vă tihnește și aveți timp și dispoziție ludică în vremurile noii ciume!

Leonor, the black angel

ianuarie 26, 2020

Pictorița suprarealistă Leonor Fini (1907-1996), deghizată în înger negru pictând muritudinea.

leonor-fini

Codex Seraphinianus & Cartea din nufăr

ianuarie 20, 2020

O propunere de lectură magică pentru serile lungi de iarnă. Codex Seraphinianus (de Luigi Serafini) e considerat a fi cel mai straniu și enigmatic op din secolul XX (publicat în 1981). L-am primit în dar de curând și este o minunăție pentru poftitorii de limbi ininteligibile și indescifrabile; precum și pentru cei captivați de muzee ale curiozităților.

Stau aplecată asupra volumului și nu mă mai satur, plonjez într-o lume de litere încolăcite din care pricep exact ceea ce doresc și ce mi se potrivește.

codex-e1506323711138

La o altă scară, o carte descifrabilă și descifrată de data aceasta, dar tot magică, este Cartea din nufăr (de Svetlana Dorosheva). Pentru serile dinspre iarnă spre primăvară. În cartea aceasta nuferică oricine poate adăuga un cuvânt, o frază, pe ascuns. Ceea ce este răsfățător.

index

Podul Elisabeta (din Clusium)

noiembrie 30, 2019

Anul trecut, la sfârșit de noiembrie, niște tineri atârnaseră de podul Elisabeta, din Cluj, un anunț luminos care suna așa: Mi-e dor de tine (anunțul a stat acolo până la trecerea dintre ani). La final de noiembrie 2019, pe același pod, atârna un răspuns luminos la anunțul de acum un an. Răspunsul de acum eu l-am văzut în timp, gestionat sentimental, dar colectiv (în stil fast food, pe potriva vremurilor).

IMG_4523.JPG

Trailer

noiembrie 18, 2019

Mulțumesc, Cornel Mihalache, pentru această istorie concentrată filmic a României la final de secol XX și început de secol XXI, inspirată de poemul meu Scrisoare către un prieten și înapoi către țară.

Marți, 19 noiembrie, la ora 16.30, la Muzeul Țăranului Român: “Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – MANIFEST” de Ruxandra Cesereanu Un poem dramatic foarte special care mi-a dat ghes unui ”recitativ filmic”, unor imagini sonore în cadrul unui eseu despre Țara noastră. Acum la 30 de ani de la ce va fi fost. Cu: Mara Opriș Sunet: Valentin Bartolomeu, Radu Paraschivescu Postprocesare sunet: George Craioveanu Recuziter, best boy: Marinică Cerchez, Costumieră: Elena Cerchez Asistenți imagine: Grig Stoica, Alex Bengescu, Vali Ciolan Elemente de scenografie: Raluca A. Chelaru, producție: Marius Flonta Producător: Diana Dumitru Producător coordonator Casa de producție TVR: Demeter Andras Istvan Mulțumiri: Tudor Chirilă, Casa Vlăsia, Pr.Cristian Deheleanu Imagine: Dan Constantinescu jr, Mihai Covrig, Andrei Țoneș, Montaj: Roxana Elekes Un film de Cornel Mihalache “Cum să-i spun acestui produs audiovizual? Nu știu. One woman show. Teatru tv. Film documentar. Poem dramatic. Eseu cinematografic. Clip. Câte ceva din toate, și pentru că rulează pe ecran și mare și mic, să-i spunem FILM. Oricum este o istorie subiectivă a ultimilor 30 de ani. Cornel Mihalache.

Iată trailerul filmului :

 

Slide-show

noiembrie 12, 2019

Alunec pe computer în șir indian,
sunt de toate vârstele deodată,
mărgele desprinse și păstrate într-o cutie găsită în sertar
(o altă cutie de fapt) printre foi scrise cu cerneluri diferite,
uneori am părul lung, de obicei scurt,
fotografiile curg deodată cu anii inscriși cuminte pe computer
în foldere galbene, în jpg-uri cu șapte sau opt numere
greu de ținut minte,
unele dintre ele sunt deja pe google, le găsești prin mozilla
și le trimiți cunoscuților prin we transfer
sau le postezi direct pe fcb în albume comentate,
e un slide-show al vieții de care nu puteam să știm
când aveam aparate simple de fotografiat în carcase de fier
ori dreptunghiuri cu baterii care se epuizau în viteză,
poze alb-negru, color ori sepia,
fandacsiile lucrate pe computer în sunscreen, sahara,
icarus, zeke, arctic, burlesque ori napa,
slide-show, o rodie cu 365 de semințe
pe care le strivesc între dinți o viață întreagă, cu încetinitorul.

CalvariaRuxIunie2007.JPG

Cele 1001 de nopţi ale romanului (Tricephalos)

noiembrie 9, 2019

Poetul, prozatorul și prietenul Emilian Galaicu-Păun a scris și schițat un vitraliu despre autoficțiunea mea, TRICEPHALOS, ediția a treia:

https://moldova.europalibera.org/a/ruxandra-c…/30166970.html

Salutat cvasi-unanim la apariţie drept „o carte ciudată (…) senzaţională, excepţională” (Ionel Bota), „una extrem de pretențioasă [ce] conjugă picarescul cu incursiunile în tărâmul subconștientului și exotismul cu relatarea unor experiențe inițiatice” (Andrei Terian), „exultând de sincerități și cruzimi egofile, dar și de un ludic pufos, malițios, melancolic și auto-persiflant uneori” (Dan C. Mihăilescu), şi care „poate trezi invidie chiar și celor mai îngâmfați autori” (Dan Stanca), bref „un roman-experiment reușit, (…) Bildungsroman insolit pentru experimentul literar românesc feminin” (Marius Miheţ), romanul Tricephalos de Ruxandra Cesereanu a ajuns la cea de-a treia ediţie, Cartier, 2019, şi mi se pare, ca la prima lectură, „mustind de poezie gata să țâșnească, îndrăzneț și nerușinat pe alocuri, încântat de propria îndrăzneală și degustându-și nerușinarea cu delicii evidente” (Irina Petraş).

Nici gând să repovestesc cartea – i-aş spulbera tot farmecul! – sau să încerc a o „fixa” în vreo formulă critică memorabilă; cum însă le plaisir du texte se cere împărtăşit, voi cita trei mici fragmente, in crescendo:

„Dragostea şi moartea erau împletite precum cozile mele de păr. Căci eram vie ca iubită, eram femeia bărbatului meu, amantă la trup, suflet şi inimă, dar eram moartă ca mamă a unui fiu niciodată conceput. (…)

Nu făcea dragoste prea des tocmai pentru a ne putea umple unul de altul, fără a ne sătura vreodată. Uneori aşteptam goi, fără scop, fără să ne atingem, pregătindu-ne astfel pentru o îmbăiere carnală totală. Amânam intenţionat dragostea trupească, îmbiindu-ne după ce o golisem de orice gest. Era o castitate amăgitoare, care ne asmuţea, dar ne şi cruţa. (…)

Sexul femeiesc sau uterul, aşa cum le confundam eu în adolescenţă, aducea cu o lume dispărută, o Atlantidă melcoidă, hidos-sublimă, o scobitură astral-râncedă, o sferă diamantină cu gingiile lucioase de lichioruri tari, o demonie a mucozităţilor, o cutie muzicală misterioasă în anarhia sunetelor, o lepră stacojie şi cleioasă, un crater meduzeic. (…) O diademă lichefiată de dorinţe încinge pântecul. Zorii sunt fosforescenţi aici, la fel miezul nopţii care se naşte din vârtejul mareelor.”

Şi n-am făcut decât să smulg câteva clipe – „verweile doch, du bist so schön!” –, în tot atâtea fraze, din cele 1001 de nopţi ale romanului (erotic?!) trăit în scris de autoare „la cea mai înaltă ficţiune”.