Amintirile încă au putere

aprilie 21, 2016

Fiindcă există în fiecare din noi o casă părăsită, niște scări năpădite de ierburi, niște cărămizi și pietre dislocate. Și, totuși, noi sau cineva din noi (un copil, o nălucă, o amintire) stă pe scările acelea năpădite de atâta uitare și citește o carte sau doar o răsfoiește. Apoi din când în când copilul uitat sau năluca privește în gol, spre camera de făcut fotografii, care acum e blogul sau facebook sau twitter sau orice altceva unde lumea se năpustește să scrie cuvinte și să vocifereze. Și, privind spre acel lucru care înregistrează, doar atunci știm și simțim că amintirile încă mai au putere, sunt intense și vii, palpită. Iar din palpitul lor putem face o viață întreagă.

 

Patrick Lichfield

(fotografie de Patrick Lichfield)

Viața într-o singură fotografie

aprilie 9, 2016

Este singura fotografie în care apar cu bunicul meu patern, Vasile Cesereanu (Moșu sau, mai târziu, padre Basilio, cum îi spuneam eu). Aici, prin 1980, la Ostia, în Italia. E straniu să descopăr de-abia la 35 de ani de la facerea acestei fotografii ce model teribil (uman și etic) a fost bunicul acesta. L-am adăpostit într-un cocon din romanul meu „Un sigur cer deasupra lor” (Editura Polirom, ediția I, 2013, ediția II, 2015), apoi am scos la iveală cartea documentară „Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în Dosarele de urmărire de către Securitate” (Editura Școala Ardeleană, 2016). Mă gândesc ritualic la spusele lui (scrise într-un memoriu din 1956 către tribunal) : „În temniță îmi văd mai asigurată mântuirea ca afară. Afară sunt multe pericole de cădere, în temniță sunt neasemuit mai puține.”

Și dacă închisoarea nu ar fi decât un crin tăiat, fiecare din noi putem să reînviem într-un al doilea crin al minții și să rezistăm poverilor.

012

Cartierul Grigorescu (3)

aprilie 3, 2016

Fiindcă acum e primăvară, îmi amintesc cum erau primăverile de odimioară, din copilărie și adolescență. Lucrul cel mai statornic pentru noi era să mergem în pădurea Hoia, la 20 de minute de blocul II turn, pe jos, să culegem ghiocei, brândușe și liliac. Ay, florile de liliac dublu și triplu erau cele mai râvnite, de parcă s-ar fi găsit ambrozie în ele. Știu că ne cufundam chipurile între ramurile de liliac, ca un fel de dorință de a ne droga cu mireasma aceea exotică, părea că vine de departe, din alte țări, din alte continente, nu era europeană și nici românească, era altceva. Eram niște culegătoare, devenise aproape o meserie de suflet, primăvara. Încărcate cu ramurile de liliac, coboram triumfătoare spre bloc (majoritatea eram fete, chiar dacă se mai aciuiseră și băieți la culesul de flori), știind că odăile noastre vor fi parfumate pentru multă vreme. Mă simțeam aproape ca o japoneză. De fapt, nu, acum mă simt ca o japoneză când povestesc aceste lucruri și îmi amintesc. Și amintindu-mi, interrelaționez cu atmosfera parfumată descrisă de Sei Shonagon în poveștile ei caligrafiate, bijuterite din Însemnări de căpătâi. Apoi mai era ceva: lângă locul cel mai bogat cu tufișuri de liliac, pe un povârniș, către Tăietura Turcului, se găsea și lut berechet, lut moale, vag roșietic, pe care îl puneam în pungi și îl duceam acasă, pe balcon, unde modelam măști, de obicei, ori te miri ce alte forme și mulaje. Nu rezista prea mult lutul acesta, se crăpa repede, însă modelajul îmi plăcea grozav, fiindcă era legat întotdeauna de culesul liliacului. Era un ceremonial cu limbă despicată de șarpe.

ELECTRICA (Cadavre Exquis)

martie 22, 2016

 

ELECTRICA

 

(Cadavre Exquis-Exquisite Corpse-Cadavru Delicios, 21 martie 2016, Facultatea de Litere, Cluj)

((Tema de lucru a poemului colectiv : candelabru, lampadar, lumină))

 

 

razele aveau căngi și bisturie voioase deși

peste mine scânteia-i prin urmare

lumina cade peste pisică pisica toarce dar

peretele foșnind ca o draperie totuși

razele artificiale care mă lovesc deși

dă iluzia de control asupra vieții tale întrucât

oricum nu ne orbesc pe noi luminile de sus pentru că

avalanșe nebuloase explozii constelații pentru că

generațiile următoare își vor aminti doar umbre dar

singura libertate este verdele taxiurilor acum totuși

piedica reflectă aripa frântă a demonului de porțelan dar

luminițele oliv urcă vertebrele pădurii pentru că

picioare rupte patru atârnând în gol deși

fulgii de aur cădeau pe covor dar

printr-o lupă dementă vezi galaxii antice deși

mă simt cel mai bine într-un clarobscur aproape material fiindcă

atât de mulți ochi într-o singură privire încât

mi-ai albit mintea cu ai tăi fiori dar

lumina ce îmi inundă fața albă totuși

striga un soare doar când nimeni nu era fiindcă

pentru mine foaia e prea albă când

se legăna incert plutea și strălucea în razele de praf deși

copiii erau copleșiți de fericirea celestă astfel

privirea nu poate sesiza lumina e obișnuită cu întunericul întrucât

scânteie în noapte pe covor când

auzeam șoaptele pitite în eclerajul orbitor pentru că

circuite transcrise cântă pădurile unde

floarea soarelui semințe prăjite la lupă furnici care aleargă entropic totuși

o rază care scoate bucuria ca și cum

oamenii amestecați dorm cu ochii deschiși așadar

de dorul ei mă simt așa murdară întrucât

și maimuța plângătoare cerșind milă sub șrapnelele de fotoni căci

de nepătruns albastrul plouă tactil tăcut dar

întuneric stric tot arunc nu vreau strig deoarece

am găsit o apă de sticlă din care a ieșit porumbelul fiindcă

picurat de pe coleoptera de ambră picuri dar

dacă un dac te simte două scântei.

 

(Participanți : 29 de studenți + 8 scriitori, din care 6 scriitori au participat prin telefon la scrierea colectivă – de Ziua mondială a poeziei & Centenar Dada)

Lucien Herve

bărcuța

martie 17, 2016

Dimineața, uneori, țin o bărcuță în mâini. Din ea cresc tulpini fragede, ca părul de la subsuori ori ca niște măturici sau gene. Copăceii au bobițe de ochi la capătul ramurilor. Eu nu mă uit la nimic, doar țin bărcuța în mâini. Sau dacă privesc undeva, atunci e dincolo. Poate că va lua cineva bărcuța, ca să îi dea drumul pe ape.

Dilyara 2

(Pictură de Dilyara Nassirova)

dormi, fetițo, dormi

martie 11, 2016

Fetita

Dormi, fetițo, dormi, cocoloșește-te între flori de câmp de iarnă, stai chircită-n cocon, dormi și nu te mai trezi deocamdată. E drumul spre primăvară, iar tu stai laolaltă cu urșii nevăzuți de pluș (aflați prin odăile copiilor). Un prieten imaginar cu un alt prieten imaginar (un băiețel și un hipopotam în loc de zmeu ori balon) vor ajunge la tine în timp ce dormi. Niciunul pe niciunul nu va zări, dar nici nu e nevoie de lucrul acesta. Fiecare pe fiecare îl va simți până când primăvara va sosi de-a binelea. Și-apoi vara, ehei, când joaca reîncepe cu șuguiala ei prin copaci, prin conducte, prin poduri!

 

Baiat

Diferiții și prietenii la cataramă

martie 6, 2016

Când au pornit-o pe stradă laolaltă, lumea se uita la ei ca la urs (mai ales că unul dintre ei era chiar urs de-a binelea). Dar ratonul și cioara se strâmbară ca niște prichindei răsfățați de la prea multe dulciuri. Fetița era mulțumită de ciubotele ei cu care putea să țină pasul ursulește, în vreme ce se uitau la graffitiuri-le top-to-bottom. Știți ceva, le zise deodată ratonul? Nu semănăm deloc unii cu alții, unii avem coadă, alții, ba, unii avem blană, alții ba, unii putem să fâlfâim prin aer, alții ba. Dar nu contează nici cât negru sub unghie. De ce nu contează, îl întrebă fetița? în vreme ce ursul tăcea mâlc, obosit de căldură, iar cioara privea concentrată la o coajă de nucă în care se mai ascundea un rest de miez. Fiindcă acolo unde mergem noi nu contează diferențele și neasemănările. Adică unde nu contează? Aici ar fi urmat o întreagă poliloghie demnă de Alisa în Țara Minunilor, dar fetița începu să chicotească. Nu contează, mda, fiindcă nu ne aflăm pe o stradă dintr-un oraș anume și dintr-o țară anume (ori un continent), pe hartă, ci ne aflăm într-o poză cu o stradă dintr-un oraș de nicăieri și de oriunde. Nici măcar nu mergem undeva, ci suntem înțepeniți în poză, ca într-o pivniță cu murături. Prin urmare putem face șți spune orice, îi chestionă deodată ursul transpirat foc de la vară. Cam așa, zise fetița. Putem spune orice, putem face orice, fiindcă nu se vede nimic din ce vom spune ori face. Nu se înregistrează nicăieri.

Prieteni (via Regina)

De la Orbitor la Solenoid (2)

martie 1, 2016

Romanul Solenoid propulsează mai departe ambiția metafizică a autorului din Orbitor, reluând obsesiile marcante de arhitectură internă ale trilogiei: holarhia, elementul gnostic, hărțile craniene, metropola, figura mamei ca matrice cosmic-mistică, autobiografía mitizată. Dar miza de progresie infinită este mai ambițioasă și revelatorie în acest caz: ceea ce-l interesează pe autor este să facă tocmai din roman (și din literatură) un soi de a patra dimensiune. Orbitor este romanul celei de-a treia dimensiuni, în timp ce Solenoid duce fizica și matematica artei romanului mai departe, conceptual vorbind. Magiștrii Mallarmé și Borges se găsesc și ei aici, în livrescul ramificat al romanului, chiar dacă referința maximă a lui Mircea Cărtărescu va fi Kafka, de data aceasta.

Solenoid este, topografic vorbind, un roman exclusiv al Bucureștiului, dar într-un sens specific doar pentru Mircea Cărtărescu: harta metropolei devine o hartă craniană complexă, a unui conștient și inconștient colectiv, a lumii și a creației. Bucureștiul este o metropolă senzorială, simultan rațională și irațională, sincretică adică. Bucureștiul conține toate metropolele faimoase – Paris, Berlin, New York, Londra, Tokyo – și se preschimbă într-un supraoraș.

Întrucât personajul titular al romanului Solenoid, un profesor paria și outsider, refuză să scrie literatură (în sens canonic – adică să publice), el devine o carte a cărților, un manuscris suprem sau o făptură-manuscris care conține tot ceea ce poate fi conținut: neuroni, subterane, rețele, mozaicuri, ramificații. Nevoind să scrie în sens tradițional și să extragă afară din sine o operă, personajul profesorului devine, prin viața sa lăuntrică ezoterică, o operă în sens alchimic. Pentru această făptură-manuscris, creierul se convertește în sens vizual, este o formă de ochi, de glob ocular prin intermediul căruia este capturată chiar gândirea (p. 99). Fiind inițiat tainic, dar și autoinițiindu-se misterios, profesorul ajunge să fie un cartograf al propriului craniu care a devenit lume și totodată literatură.

Funcția solenoidului, ca instrument, este să producă levitația, iar levitația să devină un motor mistic de relegare la matrice, inclusiv în sens de athanor. Ceea ce era fractalul în trilogía Orbitor (o unitate de măsură ontică și creatoare), devine solenoidul acum și aici, o unitate de măsură ontică și creatoare, care declanșează levitația inclusiv în sens cognitiv extrem. Întreg romanul Solenoid pare să fie scris, gravitațional, ca o levitație deasupra vieții și a morții și a unei metropole investită metafizic ori chiar eschatologic și soteriologic (rai-iad). Iar la finalul romanului, însuși orașul București (o parte din ele) va levita mistic.

Solenoid este, parțial, și un roman oniric sau halucinatoriu, iar fragmentele de jurnal de vise pe care autorul le inserează, din când în când, între paginile sale, au o logică aparte de construcție. O asemenea direcție este una pentru gourmeți (de nișă adică) în literatura română și în proza românească. Există încă doi autori care au făcut din halucinație o metodă și o formă de transă. Întâi de toate este vorba despre proza lui Mihai Eminescu, ale cărui texte – Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Moartea lui Ioan Vestimie – sunt reingurgítate creator și continuator de romanul lui Mircea Cărtărescu, printr-o scriere neogotică incitantă prezentă în romanul său. Cărtărescu amplifică și dezvoltă spațiile labirintice enigmatice din nuvelele onirice ale lui Eminescu. Un al doilea autor care a demarat o direcție asumată în sens oniric-halucinatoriu (cu miză de transă) în proza românească actual și cu ramificații thanatologice este Corin Braga. Cvintetul său romanesc numit Noctambulii, din care a publicat până acum trei romane (Claustrofobul – 1992, Hidra – 1996 și Luiza Textoris – 2012), precum și jurnalele sale onirice și metaonirice (Oniria – 1999 și Acedia – 2014) sunt înrudite, parțial, cu demersul lui Mircea Cărtărescu.

Angoasa care străbate ritualic romanul Solenoid, aceea a extincției ca injustiție la adresa rasei umane, nu este lăsată fără un răspuns pe măsură. Cărtărescu are ambiția de a găsi soluții alternative, experimentale, pentru această angoasă a umanității. Acesta este motivul pentru care, în ultima parte a romanului există o credință obstinată în resurecție și regenerare. În hala-cimitir de lângă școala profesorului outsider, acesta descoperă cinci fetuși în progresie cronologică, depozitați în niște cilindri. Este vorba despre un uter cranian sau despre o placentă cerebrală sau despre un craniu uterin care se dovedește a fi chiar matricea, cavitatea, sfera lumii, numinosul sau a patra dimensiune. Pe acest fond intervine suprainițiatul bibliotecar Palamar. Acesta reia concepte-cheie pentru Mircea Cărtărescu (din Orbitor) precum holarhie și scară asimptotică, pentru a decreta o para-dimensiune a lumii în care râvnește să-l insereze pe profesor în ipostaza de fetus acarian. Instrumentul de propulsie in paralumea acariană va fi chiar solenoidul. Profesorul se va preschimba post-kafkian în sarcopt, într-un mesager și ales care va fi devorat de acarieni și apoi se va reîntoarce în trupul său uman, eșuând în misiunea legată de mesajul mântuirii (contează, însă, intenția și drumul, nu neapărat finalitatea misiunii).  Romanul Solenoid nu este doar un multitext disperat despre moarte și senectute, ci și despre încercările de a depăși aceste calamități ridicate la rang apocaliptic ale rasei umane.

Cum ar trebui să fie literatura privită din a patra dimensiune, literatura unui viitor postuman?! Poate ca “o levitație deasupra paginii, un text pneumatic” (p. 416). Romanul Solenoid (care ar putea fi, simbolic vorbind, un Orbitor filtrat printr-o a patra dimensiune) și-a interiorizat și exteriorizat autorul până l-a preschimbat într-o structură solenoidă, într-un medium pentru cititori.

 

(fragment dintr-un eseu care va fi publicat în revista Steaua)

De la Orbitor la Solenoid (1)

februarie 28, 2016

          După ce voi termina Orbitor, voi avea sentimentul că mi-am plătit biletul în această călătorie, în această lume, declara Mircea Cărtărescu în 2006, în cadrul unei dezbateri organizate la Cluj de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului. Între timp, trilogia Orbitor a fost încheiată, primul volum a fost publicat în 1996, al doilea în 2002, ultimul, în 2007. Iar în 2015 a apărut un alt roman masiv al autorului, Solenoid, cu miză mai ambițioasă decât în Orbitor, întrucât substratul a devenit unul metafizic și chiar cosmic.

La aceeaşi dezbatere Phantasma din 2006, Mircea Cărtărescu şi-a prezentat pe îndelete şi în volute concepţia de creator, cu aplicaţie pe Orbitor. Nu în zadar una din afirmaţiile sale a fost aceea că îşi concepe scriitura și cărţile, nu ca un arhitect, ci ca o termită (arta sa fiind una termitieră). Într-adevăr, trilogiei Orbitor i se poate aplica metoda de construcţie a termitei (faraonice), care e un arhitect instinctual, nativ, şi nu un arhitect livresc, intelectual. Pentru a înţelege Orbitor, Mircea Cărtărescu le-a livrat participanţilor la dezbaterea Phantasma instrumentele de analiză, disecţie şi deconstrucţie, pe care le voi prezenta şi eu în cele ce urmează, folosindu-mă de explicaţiile autorului.

Prima idee care stă la baza constructului literar al lui Mircea Cărtărescu în trilogia Orbitor (dar şi în alte texte ale sale) este aceea a păpuşii ruseşti: lumile nu sunt una singură sau mai multe, independente între ele, ci se nasc una din alta, într-un elan germinativ și într-o progresie infinită, dilatabilă continuu, de aici fascinaţia pentru vârtej, trombă, pentru spaţiile şi gesturile concentrice, ritualice. O sămânţă vie aruncată în cosmos rodeşte nu doar un produs multicefalic, ci un marsupiu ori uter al lumii care se autogenerează spectaculos. Lumile curg sau cad, de aceea, în cascadă – iată o altă metaforă preferată a lui Mircea Cărtărescu, pe care autorul o şi defineşte prin intermediul holonului şi a holarhiei. Holarhia este un concept aparținându-i scriitorului și gânditorului Arthur Koestler (1905-1983). Conceptul a fost livrat pe piața mondială de idei în 1967, referindu-se la fenomenele și procesele dispuse ca structuri organizatorice ierarhizate. Holonul este parte a unei holarhii, respectiv un sistem care se comportă simultan ca sistem și sub-sistem; subîntreg al Universului (Galaxiei) stabil într-o ierarhie. Ideea (şi obsesia) de Tot depinde de această concepţie holarhică, specifică, afirmă Mircea Cărtărescu, sistemului gnostic de gândire. Cercurile concentrice ale lumilor nu se desfăşoară însă oricum, ci au o formă geometrică, iar aceasta este spirala, ca o scară dinspre infern spre cer sau invers. Concepţia gnostică l-a influenţat pe Mircea Cărtărescu şi la nivel conţinutistic, autorul fiind fascinat, creator vorbind, de existenţa celor doi demiurgi, unul bun, altul rău, ale căror creaţiuni sunt şi ele pe măsură: în Orbitor, este vorba de cei doi fraţi gemeni, Mircea şi Victor, alcătuind Sinele rupt, schizoid, fracturat în bine (spirit) şi rău (materie), până când (com)uniunea și reîntregirea să aibă loc în finalul trilogiei.

Importantă, ca unealtă de creație pentru Mircea Cărtărescu, este și metafora asimptotică, legată de geometria spiralei, deja amintită aici: spirala care, asemenea dansului unui derviş rotitor, înfoaie lumile, le face să dănţuiască, să se dezvolte, să crească progresiv. Teoria care l-a influenţat cel mai mult pe Mircea Cărtărescu, autorul însuşi asumându-şi influenţa cu pricina ca pe o marcă specifică, este teoria fractalilor: de aceea, la dezbaterea Phantasma, autorul a declarat că Orbitor este un roman fractalic. Conceptul de fractal a fost lansat pe piața mondială de idei, în 1975, de către Benoît Mandelbrot. Cuvântul fractal vine din latină (fractus) și înseamnă spart, fracturat ; este vorba despre o figură geometrică fragmentată care poate fi divizată în părți ce sunt cópii miniaturale ale întregului. Ce înseamnă roman fractalic, fără ca acest termen să inhibe înţelegerea trilogiei lui Cărtărescu sau să presupună neapărat cunoştinţe matematice avansate şi pretenţioase, care complexează? Fractalii (în sens aplicat literar) sunt nişte instrumente textuale ajutătoare care repetă imaginile-cheie, detaliind continuu şi închegând cu minuţiozitate (ca într-o dantelărie jungloidă) un puzzle sau mozaic ce devine detaliu pentru altceva ; şi tot aşa, la infinit. Fractalul este detaliul care devine centru şi naşte alte detalii care devin centri. Iar, la nivel fractalic lăuntric, Orbitor redă detaliul ori detaliile generate la infinit ale minţii autorului său. Detaliile care devin centri şi produc alte detalii sunt necesare pentu a închega o imagine dragă lui Mircea Cărtărescu, aceea a hărţilor craniene, prin care Lumea poate fi controlată sau poate controla ea însăşi celelalte Lumi derivate din ea. Călătoriile cerebrale sunt des întâlnite în Orbitor, fie ca iniţieri în constructul cosmic al Lumii, fie ca metafore pentru chiar ideea de Creaţie şi de Carte. O vizibilă obsesie mallarmeeană și borgesiană a impregnat dintotdeauna această temă dezvoltată contrapunctic de autorul român. Chiar numele trilogiei este legat de această obsesie: orbitor (cuvântul) are funcţia unei mantre care, repetată ritualic, produce iluminarea, Nirvana, intrarea în Lume şi în Carte. Obsesia demiurgiei este, la rândul ei, intim relaţionată de această mantră: cartea se scrie, tocmai este scrisă sau va fi scrisă cândva de un autor-matrice, dar va fi scrisă direct prin intermediul hărţii sale craniene care este Lumea (mantră, mandală).

Cele trei volume din Orbitor, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, au o structură funcțională cu trei straturi narative (precum foiţele de ceapă): 1. stratul numinos, epic-pitoresc al copilăriei (cu tot fabulosul său mărunţit în delicii proustiene); 2. apoi stratul realist (cu inserturi masive, în volumul al treilea, mult mai ample decât în celelalte două volume, despre istoria comunismului românesc şi, parţial, a postomunismului românesc, drapat în simboluri şi figuri ale autorităţilor) şi 3. stratul mistic-cosmic (sau cosmogonic, mai degrabă), pe care autorul a mizat cu predilecţie făţişă, în acest caz el propunând o mistică interreligioasă.

Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic, spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile, pentru că autorul însuşi şi le-a asumat creator şi practic vorbind, nu doar teoretic. Că este vorba despre un roman postmodern și inițiatic, cu structură şi de ambiţie, să spunem, pynchoniană (Thomas Pynchon fiind unul din autorii favoriţi ai lui Mircea Cărtărescu, recunoscuți ca model), contează mai puţin. Esențială este arhitectura termitieră a trilogiei și miza sa metafizică.

(fragment dintr-un eseu publicat în revista Steaua)

DSCF9021

 

Cartierul Grigorescu (2)

februarie 24, 2016

Cu prietena mea, Danuta, stăteam la povești, seara-noaptea, de la geam la geam. Ea locuia la etajul cinci, eu, la patru, în primul bloc turn de pe strada Donath. Fereastra de la odaia ei era deasupra ferestrei de la odaia mea, așa încât seara ne fluieram una pe alta și ieșeam la fereastră, apoi povesteam, cumva în șoaptă. Nu știu dacă mai auzea cineva, nici părinții ei, nici ei mei (care la ora aceea, era trecut de 10 seara, ascultau Radio Europa Liberă !) nu s-au manifestat niciodată cu iritare, cred că unii dormeau, iar alții ascultau vești politice interzise, așa încât nimeni nu băga în seamă sporovăiala noastră noptatică, la fereastră. Era, de fapt, un fel de zumzăială, un fel de foșnet de adolescente care vorbeau despre cărți, despre peisaje, despre jocuri, dar niciodată despre dragoste (aceasta era prea tainică, prea stranie, prea lăuntrică sau nu exista defel la vremea aceea). Vorbitul nostru în șoaptă, seara, era deja un ritual. Nu adormeam niciodată fără o mică sporovăială de întreținere. Nu știu de ce, dar eu îmi închipuiam că și în celelalte blocuri turn fetele stăteau tot așa la taifas nocturn. Îmi închipuiam câteva ferestre deschise și capete de fete atârnate unele deasupra altora într-o o rostire misterioasă. Văzute de departe, cred că eram dintr-o poveste. Iar acum când îmi amintesc despre lucrul acesta chiar că suntem dintr-o poveste, am devenit așa ceva, tocmai am întocmit povestea, am înnodat-o. S-ar putea ca madlena mea să fie chiar scrisul acesta pe blog, pe un blog uitat, de nișă, despre vremurile de odinioară din cartierul Grigorescu ori de pe strada Donath. Dar lucrul acesta îmi tihnește. Nu este nicio grabă, nicio urzeală anume, niciun brânci, totul este firesc.


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 185 de alți urmăritori