stalker

aprilie 26, 2015

polaroid 2

Cum este, oare, să te afli într-o clădire pustie, umplută cu nisip, cu dune vălurite din care iese, ca dintr-un horn prăbușit, angoasa?! Și, totuși, ceva acolo, în acel tumult zvârcolit, te face să te simți în tihnă, ca și cum angoasa ar fi devenit deja epidermă obișnuită sau ca și cum ea, neliniștea, s-ar fi cumințit prin uzură. Și-atunci nu mai rămâne decât să te uiți în urmă după ea, să o privești cum se strecoară după tine, dar cum nu vine să te atingă, ci stă mereu în spatele tău, ca umbra sau, mai exact, ca o lipitoare care s-a înălțat la cer. Dar poate nu e vorba de angoasă și nici de sora ei mai mică, neliniștea, ci doar de sfânta melancolie, de molusca sentimentală de care nimeni nu scapă. Undeva la margine (în față ori în spate ori în lateral) stau ghemuite bucățele din viața ta pe care le cureți, le șlefuiești și le așezi în mozaic. Când mozaicul e gata, dunele de nisip văluresc liniștite, fără niciun pic de violență. E liniște, e dimineață ori seară, e noapte ori lumină. Tu ești aici ca o luntre, dinspre ceva spre altceva și totul pare mult mai simplu decât pe vremea când aveai cuvinte. Acum că le-ai îngropat prin buzunare ori le-ai cusut în vreun sac ești liber de-a binelea. Adevărul este că nu am nimic împotriva melancoliei.

stările psihopompe

aprilie 24, 2015

polaroid 18 Stările psihopompe te fac să te percepi o punte între lumi: aici și dincolo, acolo și dincoace. Pielea unei fotografii are uneori puterea că se lipește nu doar de ochiul obișnuit care vede, ci și de degete, de gură, de urechi ori de nas chiar. Poți mirosi o fotografie, ca pe o bucată de carne, pâine ori altceva cu gust și palpare de materie, cu fibre. Pentru mine, câinele din fotografia-polaroid făcută odinioară de Andrei Tarkovski și folosită în „Nostalghia” e o imagine psihopompă, călăuzitoare. Ceva din această imagine are forța de a cataliza o formă (fie și doar simbolică) de metanoia. Iar cine are norocul de a trece printr-o metanoia, poate să se rupă relativ ușor de lumea noastră, fără să moară ori să dispară fizic. Sfinții stâlpnici de odinioară știau că stâlpul pe care se cocoțau mucenicește ca să uite de lume era un medicament al ataraxiei sănătoase. Un soi de stâlp al levitației mereu amânate, dar prezente ca adulmecare și introiecție. Fie că este vorba de un câine căzut în lumea noastră de jos în sus, fie că este vorba de o levitație refulată, stările psihopompe sunt ca niște batiste de mătase pe care e picurată acetonă discretă, Cine le adulmecă, lasă vremurile în urmă și așază după paravan (ori glasvand) lumea vizibilă.

nostalghia

aprilie 20, 2015

tarkovski nosta

O fografie despre limba pierdută e o icoană despre trădarea pe dinăuntru (când hainele nu au cum să ascundă goliciunea decât pe sfert). În gâtlej e multă uitare, adesea. În gâtlej, apa rece usucă vorbirea, iar poemul se stinge. Când voi vorbi iar despre limbă va trebui să o curăț pe cea veche de scame și pielițe. Scamele cad de jos în sus. Iar pielițele sunt ca niște piulițe. Nu mă joc aici cu niciun cuvânt care sună altfel sau sună exact așa cum sunt obișnuită să sune. Nu mă joc cu vreo vocală în plus ori în minus. În gâtlej apa rece usucă vorbirea, iar, uneori, usucă și respirația din care ies literele ca limfa la vedere.

limba nouă-veche

aprilie 16, 2015

nikolai   puslin

Când eram mică am crezut că sunt o piele cuvintele. Tatăl meu îmi vorbea despre blana de lup care ascunde lucruri fatale – oameni preschimbați, jivine spăimoase și tot așa (peste mulți ani, tocmai lupii de care mă temusem în copilărie, aveau să-mi devină prieteni buni de călătorie mentală și literară – lupii argintii). Iar eu confundasem blana de lup cu felul în care funcționau cuvintele. Am văzut, pe la zece ani, o piele scorojită de șarpe, deja fărâmițată în pulbere, și mi s-a făcut greață. Eram pe un drum de pădure (la Hoia, cred)., iar pielea aceea lepădată de șarpe mă amuțise. Asta era tăcerea. Mai târziu, am crezut că sunt oase cuvintele: tari, curățate de zgârciuri, dar cu măduvă (fie ea chiar pietrificată). Imaginea oaselor m-a însoțit o vreme până am ajuns la lumea lichidelor. Apoi am trecut prin etapa limfei și a sângelui și am tot confundat cuvintele până m-am săturat. După ce am ieșit din stările solide, lichide, gazoase, m-am limpezit. Astăzi știu că sunt ce sunt cuvintele, fără vreo altă metaforă. Nu e nevoie să le compari cu ceva sau altceva. Nu e deloc nevoie să le găsești înrudiri ori deosebiri legate de alte ingrediente ale vieții (și morții). Așa cum am mai spus și altădată o limbă nouă este întotdeauna o limbă veche.

aprilie 10, 2015

Aș vrea să știi că nu e noapte în care să nu mă tem de Hristos din ceilalți dar nu e nici noapte în care să nu știu că fiecare va învia pe jumătate chiar și eu voi face la fel deși am fost toți apostolii și Mariiile toate.

șotron

aprilie 7, 2015

Jucam șotron pe un desen în asfalt care înfățișa de fapt harta țării mele. Eram matură (ca vârstă și minte), dar fetiță ca înălțime și chip. Jucam șotron, dar eram absentă și izolată de lume. Înăuntrul visului am priceput brusc că era ceva în neregulă, fie cu țara în care locuiam, fie cu jocul de șotron și cu entitatea mea hibridă. Era de parcă țara mea murise de curând sau era moartă de mai multă vreme; apoi era ca și cum sufeream de o boală șotronică, iar jocul era o amintire tainică. Între harta țării și jocul șotron se găsea un pod de ficțiuni neliniștitoare.

Bookart în română-japoneză

aprilie 4, 2015

IMG_3017

IMG_3018

IMG_3019

IMG_3020

IMG_3022

IMG_3026

IMG_3028

Yoshiro Sakamoto, prieten și traducător japonez, a confecționat o Bookart, pornind de la California (pe Someș). Ciudata carte manufacturată (într-un caiet cu fluturi pe copertă) conține fragmente de citate în limba română și replica lor în limba japoneză, plus fotografii de tip acuarelă, făcute pe malul Someșului din urbea clujevită, pornind de la questa topografică din California (pe Someș). Nu mi-aș fi închipuit niciodată că a mea Californie someșană ar putea rezona cu limba japoneză, dar iată că acest lucru s-a întâmplat.

(re)simțite

martie 31, 2015

De la mormântul bunicului patern (la care am ajuns după mulți ani) cred că mi se trag multe lucruri (re)simțite în ultima vreme. Mi-am adus aminte, de pildă, că una dintre bunici (deși nu mai știu care) îmi spunea că diavolul este un ou negru, cu firișoare de lână pe dinafară. Sau că mă uitam la albine și credeam că sunt pietre prețioase de pus în dulceață. Ori că eram fascinată de jocul Ora X a sosit, Omul negru n-a venit – mă zguduiam de emoție și foșneam mai rău ca un vârcolac la gândul că voi fi capturată de Omul negru. Mi-am adus aminte și de cum mărgelele bunicii miroseau a învechit în caseta lor scorojită (oare era o cutie de bomboane?!), dar eu credeam că sunt odoare pentru păpuși. Ciorapii de iarnă erau depozite pentru colectat tot soiul de ghemotoace: de aici mi s-a tras mereu dorința de a putea purta în buzunare spiriduși ori suflete de pitici. Vara, rochiile mele aveau în ele un dans: bunicul îmi spunea că semăn cu o rotoghilă de fum. Sau poate unul din unchii mei îmi spunea asta? Glasurile acestor morți dragi și îndepărtați se amestecă și alcătuiesc un vin-marmeladă. Îl beau, uneori, pe facebook. Rar de tot. De obicei, aici, pe blog, mă podidesc amintirile și stau cu cleștișorii lor moi agățate de sprâncenele mele. Dacă mă pițigă (cleștișorii) o fac tocmai ca să nu uit.

răsucită de 3 ori

martie 28, 2015

leonor-fini-biographie-photos-1965eddie brofferio 4 Nu mă lăsa printre oameni, ia-mă cu tine, când vei pleca. Când vei pleca, ia-mă cu tine, nu mă lăsa printre oameni. Ia-mă cu tine, nu mă lăsa printre oameni, când vei pleca. (variante de fraze în zori, imediat la ieșirea din vis, cu intensități anxioase, cineva mi-a spus la telefon că ar putea fi un vers. nu ar putea fi un vers, fiindcă e o frază dintr-un vis, răsucită de trei ori. e ceva prea spectral și psihopomp ca să nu cred în.)

Mereu între cerebru și simțăminte, prin unghere și cu pendulul, cum ar spune unul din bunicii mei (sau chiar amândoi).

Noir

martie 26, 2015

Delphine 4

NOIR

nu sunt o mâncătoare de om dar pe tine te-aş mânca noir pe cerul gurii buze pe buze piept pe piept chiar dacă inima de jucărie este câtă uşurătate de păsări în vorbele tale femeia nu-l găseşte nici pe acela care dă aripi păsărilor dreaptă ca litera alef stau sprijinită în sprâncene dreaptă ca litera alef tu m-ai făcut mieluşea iepuriţă genune mă voi îndulci şi săra ca o maimuţă cu şapte porţi de intrare la început nu a fost cuvântul ci pielea cât despre inimă ea  se află mereu în stânga cel care o păzeşte e ficatul încuiat în dreapta găseşte-te doar pe tine într-o dimineaţă limpezite gândurile întors chipul balsamuri prafuri alifii buruieni părul meu e mai negru ca despărţirea de iubiţi iar când e împletit se văd mai multe nopţi deodată sunt panteră din neamul panterelor neacoperită de nimic altceva afară de pielea mea îmbrăţişat e bărbatul cu cerul gurii noir.

(P.S. – un poem pierdut, de prin 2008, și găsit din greșeală)


Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 169 other followers