Încă o dată despre prietenie

Iunie 29, 2017

Robet Doisneau 1945

(fotografie de Robert Doisneau, 1945)

Vara mă face mereu să simt prietenia, mai ales când te sufoci de căldură. Verile fierbinți sunt și verile prieteniilor iscusite și narative. Fierbințeala temperaturii de afară e și fierbințeala din lăuntru, a comuniunii și împărtășaniei, a epicității. E febrilitatea pură, cea mai aproape de starea cristalină a lumii, de încinsătura ei dinăuntru, acolo unde fierb și bolborosesc tainele, misteriile, isprăvile, pățaniile. În fierbințeală văd întotdeauna și hârjoană, chiar dacă este și multă lene. Dar, oare, nu tocmai din lene se ivește nevoia de a împărtăși, de a zăcea în comuniune?!

Mica hipiotă

Iunie 28, 2017

Pierre Hart

(fotografie de Pierre Hart)

Fotografia aceasta îmi aduce aminte cum, prin 1980, făcusem fixație pentru dorința de a fi fost hipiotă, cu măcar zece ani mai tânără, ca să pot dansa și eu în direct la Woodstock, fără neșansa de a trăi în România. Din pricina aceasta, când am zărit fetița din fotografie, am concentrat în ea toată tînjirea mea de odinioară, toți jeanșii, toate cămășile bărbătești (pe care le-am purtat), toți bănuții împletiți în păr, toate mărgelele, lănțișoarele din piele, brățările din aluminiu încovrigate în jurul gleznei drepte, toată pinkfloydeala (hoinăreala, peregrinarea made in Pink Floyd), cu părul semi-arzând (e o metaforă, desigur), cu melodii gâlgâite, cu strigări de frenezie, dar și cu tăceri yoghine, ehei! O epocă întreagă, prinsă în mersul acestei fetițe care, desigur, e o franțuzoaică și nu o americancă, dar nu contează defel. Pantalonii ei evazați și sarafanul sunt niște poeme scrise cu cerneală invizibilă. Estimp, pe malul Someșului chitările sunt acordate, fiindcă a început festivalul Jazz in the Park, una din bucuriile verii pe râu.

Nespaima de cădere

Iunie 26, 2017

Sergio Larrain

(fotografie de Sergio Larrain)

Una din plăcerile verii, pe când eram prichindei, se dovedea aceea de a ne agăța și atârna de orice ne ieșea în cale, hâțâindu-ne, hârjonindu-ne, legănându-ne adesea riscant, de parcă nu ar fi fost nicio prăpastie în jur. Era farmecul aparte al acestor hârjoane, să faci abstracție de prăpastie și de vreo posibilă cădere, de parcă zborul și plutirea ar fi fost firești, aici-și-acum, în vara deplină a unui timp prelungibil, încetinit, molcom. Așa era și legănarea suspendată, fără spaimă, fără temeri de prăbușire, o legănare îngânată de mișcări bruște ori line (orice gest era posibil, chiar și unul contradictoriu). Timpul nu avea scăderi și căderi, era dens, consistent, aromat cu o căldură de colectivitate afectivă din care făceau parte toți copiii lumii, indiferent unde trăiau și pe unde se aflau, geografic vorbind. Era și acesta un fel de rai, al necăderii, al suspendării și legănării. Ba chiar un timp al lenei, al pritocirii, al amânării. La urma urmei, zborul lent al condiției de prichindel (sau prichindea) ar fi putut să nu se sfârșească niciodată, atâta timp cât căderea era imposibilă fiindcă era alungată la nesfârșit, din pricina oricărei forme de teamă.

Prietenia

Iunie 22, 2017

Burt Glinn, 1952

(fotografie de Burt Glinn, 1952)

Cea mai simplă definiție a prieteniei: a te sprijini pe celălalt când nu mai este nimeni în jur. A nu fi singur, ci într-o căldură îmblănită (fizic ori psihic) și împărtășită. A sta, pur și simplu, spate în spate. A veghea circular lumea și ce este în jur. Prichindelul acesta hermafrodit (poate fi atât o fetiță, cât și un băiat!) este cea mai bună și sănătoasă (psihic și imagistic) ilustrare. Vai cât ne mai zbatem prin cuvinte!

Țara grozavă a somnului din copilărie

Iunie 15, 2017

Eliott Erwid, 1975, via A Patrasconiu

(fotografie de Elliott Erwitt, 1975)

Somnul de după-amiază, de odinioară, în copilărie era o țară grozavă. O țară plină cu jivine și obiecte, cu peisaje și mai puțin cu oameni. Dormeam lângă orice apucam: păpuși, chiupuri, scaune cu arabescuri, câini, pisici, sfeșnice, căni cu pixuri-creioane-stilouri, cutii cu funde, pălării, gulerașe, napolitane și biscuiți și fulgi de porumb, borcane cu gem ori dulceață – fiecare din noi are cu limpezime obiectele și materiile lângă care adăsta, somnola, somnambulea, se auto-ademenea, se răsfăța, plonja, se scufunda, înota, zbura, aluneca și tot așa. Dar eu mi-aș fi dorit un câine anume, un prieten cu blana caldă și semi-înfoiată, pe care nu l-am avut decât hazardat, poate în reveriile văratice în care, sub un pom sau într-un cort din pături, în afara blocului, practicam day-dream cu asemenea voluptate încât nici astăzi nu am uitat atmosfera aceea de pustietate aromată, de zacere răsplină și sinestezică. Poate că era un câine tarkovskian, un rătăcitor prin după-amiezele mele acute ca niște seringi cu supradoză. Cine să mai știe.

on the road

Iunie 3, 2017

jeanloup Sieff

(fotografie de Jeanloup Seiff)

Oricine pricepe acum de ce drumul nu (se) oprește nicăieri și de ce prichindelul (sau fiecare din noi) stă cu spatele la ceilalți oameni sau mai exact la aparatul de fotografiat. Este un fel de a spune că drumul nu are răspântii, întrucât ele, răspântiile, sunt de fapt peste tot, invizibile în vizibilitatea lor. Aici ar fi trebuit să urmeze un joc de odinioară, dar mă opresc.

O fotografie norvegiană din 1968

Iunie 1, 2017

Norvegia 1968

Privesc adesea fotografia aceasta ca pe o hartă în miniatură a lumii, ceea ce e un loc comun. Cel mai mult îmi plac bagajele fetitței, potrivite cu codițele ei de călătoare. Cât despre privirea ei, e limpede agățată de orașele Madrid, Santiago de Chile, New York ori Los Angeles. În altă parte nu se uită, totul e agățat de cele patru orașe pe care s-a fixat. Nu i se zăresc pantofii defel și bănuiesc de ce: fiindcă e o călătoare cu mintea, nu cu picioarele, iar încălțările ei sunt, probabil, niște pantofi cocheți de fetiță, adică de necălătoare. Dar tocmai de aceea fotografia aceasta este o para-fotografie și trimite la ceva dincolo de realitate sau măcar proustian. La ceva pierdut dar regăsibil, la o călătorie înăuntru mai degrabă, decât înafară, deși uneori înăuntru și înafară sunt surori gemene ori frați siamezi. Nu vreau să interpretez mai mult de atât, îmi place tocmai nelimpezirea și nelimpezimea acestei poze de odinioară, pe când și eu aveam vârsta acestei fetițe.

Îngerii goi cu ochi pe tot corpul

Mai 28, 2017

20170520_175656 - Copy

O frescă (pe lemn) minunată pe care am ajuns în sfârșit să o văd. Îngerii cu ochi pe corp de la Biserica veche din Bârsana. Biserica este situată în Maramureșul istoric, pe valea Izei. Vechea biserică de lemn a fost construită în anul 1711 în locul numit „Părul Călugărului” de preotul nobil Ioan Ștefanca, împreună cu fii săi și alți săteni, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru protecție în timpul ciumei mari din anul anterior. Biserica a fost mutată pe Valea Izei în jurul anului 1739 pe locul unui cimitir apărut după lupta cu tătarii de la 1717. Biserica a fost mutată a doua oară când a fost adusă în sat în jurul anului 1795 în mijlocul unui cimitir de victime din timpul ciumei mici de la 1742. Interiorul bisericii a fost repictat în 1806 de către Hodor Toader, fiind influențat de stilurile baroc și rococo.

 

Culori și staze în aceeași zi

Aprilie 13, 2017

Fotografie0039

Fotografie0041

Fotografie0042

Fotografie0043

Bărbatul preschimbat într-un sân

Martie 8, 2017

Mi-am adus aminte, într-una din zilele acestea de babe (de martie), de romanul Sânul de Philip Roth (Editura Polirom, 2006, traducere de Alexandra Coliban-Petre). Cartea debutează cu povestea unui bărbat care, brusc, se simte invadat de boala voluptuoasă a unei senzualităţi neîngrădite în care tactilitatea are rol primar, orgasmatic, şi în care actul sexual este secondat de o plăcere (pură, dar și autoironică). David Kepesh, eroul cărţii, îşi asaltează iubita ca un sugar şi, în acelaşi timp, ca un câine, atingând şi muşcând orice ar putea fi palpat şi muşcat: este un carnasier lasciv! În viaţa acestui bărbat fericit sexual intervine, însă, o metamorfoză corporală nemaiauzită şi nemaivăzută, în anul 1971 (după cum ni se precizează): el se preschimbă într-un sân uriaş. Fenomenul este descris medical ca o „catastrofă endocrinopatică” sau „explozie hermafroditică de cromozomi”. Este preschimbarea lui Kepesh o puniție sau o urmare firească a voluptății bărbatului „sugar”?

Un bărbat metamorfozat într-o glandă mamară, un mic dirijabil uman, spongios, de câteva zeci de kilograme, devenit „sân de mamifer feminin”! Este o anomalie, un monstru, un accident hormonal sau, dimpotrivă, o împlinire corporală prin concentrare și sinteză? Detaliile fizice frisonează sau amuză, dar cu siguranţă stârnesc o curiozitate morbidă. Celelalte organe ale lui David Kepesh s-au atrofiat, pentru a lăsa glanda mamară să înflorească neomeneşte şi să domine. Ca trop uman, personajul este o sinecdocă, s-ar putea spune, întrucât el nu se transformă într-o femeie întreagă, ci doar într-o parte (voluptuoasă) dintr-o femeie! Kepesh a devenit monstruos şi anti-bărbat; dar nici femeie nu este neapărat, întrucât nu s-a pomenit vreodată o femeie preschimbată într-o imensă glandă mamară! Studiat într-un salon-laborator anume amenajat pentru ciudăţenia umană care se dovedește a fi, acest homuncul este un animal cu cerebru, dar dependent de medicii săi. Spiritul caustic al lui Roth este ambiguu în culisele poveştii care ni se relatează: trebuia, oare, bărbatul lasciv de odinioară să plătească pentru senzualitatea lui neobişnuită? Odată devenit sân, se reîntoarce el de fapt la era lactației de odinioară?

Neomul Kepesh este un soi de bulb, un corp rotund, vulnerabil la orice fel de atingere, de aceea hrănit intravenos. Dar, chiar şi în acest stadiu de amorf mamar, personajul descoperă excitaţia şi voluptatea. Este o masă de carne atârnând în două hamuri şi un hamac, o vietate a cărei viaţă are trei momente limpede schiţate: spălatul cu masaj (excitant şi afrodisiac), hrănirea şi somnul. Kepesh este un ditiramb carnal: nu mai poate merge, dar ar putea la o adică să se rostogolească! Creierul, însă, îi funcţionează perfect omeneşte, raţional, lucid: profesorul David Kepesh, preschimbat în sân, meditează tensionat la absurdul vieţii şi la „responsabilitatea lui intelectuală” faţă de metamorfoza sa. Odinioară, gelos pe pieptul abundent al iubitei sale, Kepesh îşi dorise să fie dotat cu sâni. Ca într-o snoavă grotescă din Evul Mediu (în care bărbatul îi cere lui Dumnezeu mai multe falusuri și femeia îi cere lui Dumnezeu mai multe posibilități de vagin), dorinţa i se împlineşte excesiv şi extravagant, făcându-l să-şi piardă forma umană.

Bărbatul-sân are parte şi de o criză religioasă: el îşi califică metamorfoza drept percepţia unui dement la ospiciu. Justificarea nebuniei sale este următoarea: ca profesor de literatură, cu dispoziție întru suprainterpretare de la atâta livresc, David Kepesh bănuieşte că lectura şi predarea ritualică în faţa studenţilor a nuvelelor Metamorfoza de Kafka şi Nasul de Gogol i-au stimulat nebunia. Nu sunt de lepădat, ca posibile influenţe, nici preschimbările pe care le suferă Gulliver în călătoriile sale. Kepesh este obstinat să creadă în demenţa sa doar întrucât refuză să accepte că s-a preschimbat într-o glandă mamară! De ce s-a metamorfozat tocmai într-un sân?, aceasta-i chestiunea hamletiană care îl macină pe erou. „De ce această identificare primitivă cu obiectul de frunte al veneraţiei infantile?” se interoghează personajul. Are trecutul vreo vină? Au himerele vreo culpă? Nu cumva eroul a citit prea multe celebre metamorfoze livreşti ? „Am transformat cuvântul în carne […] Am ajuns mai Kafka decât Kafka”, bănuieşte moralizator David Kepesh.