păpușile-vrăjitoare=păr lung

iulie 2, 2015

VrajitoareDupă ce am scris vreo jumătate de pagină despre ele, mi s-a șters tot textul, iar culoarea vorbelor mele a devenit albastră. Mi-am zis atunci că este un semn să nu mai scriu despre ele, ci doar să le las să fie improbabile în fotografia lor reală de odinioară.

Bocskai (Aghireșu)

iunie 29, 2015

DSCF4874

Castelul Bocskai din Aghireșu a fost construit în secolul al șaisprezecelea în stil renascentist transilvan – așa specifică ghidarea culturală de pe internet (și nu numai). Nimic nu mai poate fi recunoscut, însă, și regândit în acest sens, căci astăzi castelul este o ruină, cu doar câțiva piloni jalnici și niște ancadramente orfane.

DSCF4912

Ca să îl pot înconjura cât de cât și să încerc să îmi dau seama, fie și numai fantasmatic, cum a arătat odinioară, am străbătut o grădină de cartofi, o grămadă de bălării, iar între ultimele ruine am dat de una din gropile de gunoi ale comunei Aghireșu, care și-a aflat loc predilect în ruinele fostului castel.

DSCF4896

Nu știu și nu cred că se mai poate face vreun lucru sanificator pentru acest spațiu lăsat de izbeliște și vandalizat.

Savarinele

iunie 28, 2015

Prăjiturile din copilărie își au rostul lor în memoria care se întoarce. Nu doar din cauza lui Proust (adică nu doar fiindcă acest scriitor francez ne-a deprins să funcționăm astfel atunci când e vorba de întoarcerea refulatului sau pur și simplu de o memorie acut-diafană). Pentru mine, cele de care îmi amintesc și, amintindu-mi de ele, îmi amintesc și de fustele ori rochițele în care eram îmbrăcată, ba chiar și de felul în care eram tunsă pe la 3-4-5-6-7 ani – sunt savarinele. Duminica era o adevărată aventură să mergem la cofetăria din centrul orașului Clusium și să mâncăm savarine. Însiroparea acestor prăjituri o resimțeam ca pe un fel de a consuma, de fapt, toate prăjiturile din cofetărie, pentru puștimea dulcegăroasă din lume. Evident, până scobeam cu migală (cu lingurița) și ajungeam la bucata roșie de jeleu din vârful savarinei, era mult de lucru și de aromat papilele gustative. Prăfitura aceasta nu era ceva ușor de mâncat ; pentru mine semăna cu un munte pe care făceam un soi de alpinism duminical, pretențios. Sau mai derabă practicam un săniuș intern. Mai simt și acum felul în care ronțăiam, la final, bucata mică de jeleu, cioplită în formă de romb sau pătrat, ca pe o inimioară (deși nu avea forma inimii) – parcă aș fi fost inițiată în niște taine care nu erau accesibile pentru toți copiii. Comparam minunatele și însiropatele savarine cu alte prăjituri care mi se păreau de-a dreptul anoste : broscuțele, de pildă, cu o crustă verde de marțipan (oare?!) și cu miez hibrid neclar – uneori îți scrâșneau dinții mâncându-le. Nici după cremeș nu mă omoram. După rozaliile spumoase (mari ca niște case de jucărie pentru păpuși) – doar uneori mă dădeam în vânt după ele, atunci când în spumă se simțea cu intensitate aroma de căpșune.

Mama făcea acasă, adesea, cremă de zahăr ars – cred că am mâncat cât pentru trei vieți – era dulcegăria ei predilectă. Mai făcea și checuri, dar pe aceastea nu le-am agreat niciodată, erau cam seci și arse ori uscățive. Precum savarinele din ultimii ani ai lui Ceaușescu, hmmm, care nu mai aveau sirop (căci nu se mai găsea așa ceva pe piață) și în majoritatea cazurilor ofereau o crustă tot mai arsă pe margini.

Astăzi sunt o fană a cremelor de tip mousse au chocolat și a prăjiturii cu vișine (pandișpan, plăcintă sau altceva). Mă omor după orice are ciocolată cu lapte (topită), un vârf de frișcă (sau un strat, dar sănătos să fie, din lapte real). Cofetăriile mici franțuzești sau belgiene se găsesc și prin zonele noastre de-acum. Într-un fel, îmi răscumpăr copilăria doldora de savarine. Nu am mai mâncat savarine de un car de ani, de vreo 20 și mai bine.

(Ar fi trebuit, poate, să vorbesc și despre dulcețurile și gemurile de odinioară, dar o las pentru altădată.)

licornele de la ruinele castelului Kornis

iunie 23, 2015

1

Pasiunea mea, de un an încoace, la nivel de ruine (sau de splendoare în ruină) în spațiul limitrof clujevit sunt licornele de la castelul Kornis (aflate lângă orașul Dej, în satul Mănăstirea). Construit în secolul al șaisprezecelea, castelul (construit după o linie arhitecturală renascentistă) a fost distrus masiv în timpul celui de-al doilea război mondial și devastat complet după instaurarea regimului comunist în România. Astăzi, clădirile sale sunt prăbușite sau pe cale să se prăbușească, susținute de ultimii piloni ai vechii reședințe. Bastionul de la intrare este grajd improvizat pentru vacile satului Mănăstirea. Doar licornele care străjuiesc intrarea (lângă o stână de oi, ajustată lângă castel) au rămas relativ intacte și vrăjesc atmosfera. Și nu o vrăjesc oricum, ci decisiv și meditativ. Farmecul lor este enigmatic de trist, mai ales că ochii licornelor sunt înroșiți de la rugina cornului din frunte pe care ploile și alte intemperii l-au deteriorat, dar nu au izbutit să-l smulgă.

2

3

Rux la dame

Ca orice făptură fermecată de straniile animale mitologice încă relativ intacte, m-am închipuit ca fiind o adaptată doamnă cu licorna, precum în faimoasele tapiserii. dar mai ales ca o paznică de onoare a lor, astfel încât unicul corn (unicornul) să nu dispară vreodată.

Corabia nebunilor pentru-a-nu-știu-câta-oară

iunie 19, 2015

 

Corabia nebunilor made in Hellas

Ne-am cocoţat la ultimul nivel al vaporului grecesc Byzance pe la zece seara, după ce ne-am moşmondit cu bagajele, neştiind exact ce haine să luăm cu noi. Am lăsat apartamentul din Constanţa cam vraişte, fiindcă până şi în ziua plecării, dimineaţa, ne-am scufundat în micul golf de lângă Tomis, unde echipa noastră de arheologi descoperise, cu câțiva ani în urmă, rămăşiţele unui templu închinat lui Venus Genitrix. Aşa că pe la prânz încă am mai avut vreme de sporovăială cu Dinu şi Petru, amicii noştri de lucru, scufundători şi arheologi precum noi doi, cei care ne porecliserăm Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem Kore şi Korin. Am înfundat în valiză mai multe perechi de blugi şi o droaie de tricouri, iar eu şi vreo câteva fuste lungi și eșarfe, câţiva cercei orientali, my style, nişte pulovere şi cam atât. În insula Cythera, unde prietenul nostru Aris ne chema în ospeţie, era îndeajuns de cald pentru luna mai. Şi chiar la Athena, unde voiam să ne oprim câteva zile, fiindcă mergeam în Grecia pentru întâia dată şi-aveam de gând să scotocim pe îndelete prin vechile temple. Nu ne-am sinchisit să ne ascundem tatuajele flower-power de pe braţe, deşi nu mai eram neapărat juni şi rebeli. Korin avea 39, iar eu eram cu un an mai mică. Vaporul nostru grecesc, cu care urma să călătorim până la Pireu s-a dovedit a fi o rablă care mirosea a cinematograf comunist, adică a petrol, peşte uscat şi urină stătută. Dar, ce-i drept, se numea Byzance. Ştiam că la ultimul nivel o să ne zgâlţâie de o să ne sară capacele, dar ne amuzam deja pe seama noastră şi a călătoriei de pomină. La felul în care cheltuiam banii în prostie pe cărţi, albume şi muzică, nu era de mirare că ne luaserăm bilete pe vapor la clasa a doua, dar primisem cabină la clasa a treia, de fapt.

Lumea se strânsese pe toate platformele, lângă noi se găsea un ţigan de mătase, frumuşel, înalt, subţirel, care vorbea în stânga şi-n dreapta ba româneşte, ba ungureşte, ba engleză. Ţigan afacerist, spilcuit, m-am holbat la el, fiindcă era apetisant, îţi venea să-l mănânci ca pe o prăjitură, nicidecum să faci afaceri cu el. Am auzit apoi în preajma noastră sporovăieli în nemţeşte şi poloneză şi am zărit un grup de femei planturoase, care îşi expuneau cărnurile cu nonşalanţă.

– Iată ce înseamnă comoditatea carnală şi lipsa de râvnă estetică. Sunt la modă femeile coapte şi fanate, s-a dus vremea femeilor-şnur, a scobitoarelor, îmi zise râzând Korin.

– Măcar aşa am şansa să devin vizibilă, i-am întors-o eu şmechereşte, fiindcă începusem să mă îngraş puţin şi nu mai eram o hipiotă slăbănoagă ca odinioară.

Pe vapor, atmosfera se dovedea a fi previzibil pitorească, fiindcă nimeni nu era corăbier profesionist, ci amator. Apoi vaporul s-a desprins din portul Constanţei, căldura nocturnă era plăcută, mă mâncau, nu ştiu de ce, buricele degetelor, așa cum mi se întâmpla întotdeauna când urma o aventură. Chiar înainte să rămânem singuri în larg, cu platforma noastră de plutire de parcă era o arca lui Noe pentru homleși, am trecut pe lângă un şlep întunecat pe care scria Arhanghelos. Să fi fost un semn?! Apoi am auzit susurul amestecat al călătorilor de tot soiul, prunci răsfăţaţi, maturi fumegăcioşi, insomniaci, jucători de cărţi, femei nesigure pe ele, pleznituri, apa la closet şi tot aşa. Luminiţele de pe mal se zăreau îmbietor şi paşnic, deşi, la o cotitură, vaporul a făcut o asemenea mişcare încât noi, cei din coadă, am fost udați leoarcă. Ne-am dus să ne schimbăm şi să punem hainele la uscat şi atunci, prin hublou, am auzit vocea unui călător sfătos care-i explica nu-ştiu-cui că există şaisprezece tipuri de noduri marinăreşti, că unele seamănă cu nişte spânzurători, altele cu nişte chei, altele cu nişte cruci. Am aţipit pe nepusă-masă şi, când m-am trezit în noapte, Korin nu mai era în cabină. Dar s-a întors după vreun sfert de ceas.

– Am fost să trag o ţigară, mi-a zis, iar mirosul de tutun încă îi aburea din pulovăr. Pe punte e o foşgăială de toată groaza, umanitate cu vârf şi îndesat, ferfeniţită din Europa şi Americi, plus Balcanii năduşiţi de efluvii africane. L-am zărit şi pe căpitan, un grec bărbos şi îndesat, cu mutră de pişicher, zici că ar putea fi Bachus nu altceva.

– Dar Bachus nu-i doar pişicher, ci și năpraznic, am zis eu.

– Deh, zâmbi Korin, e totuna.

Apoi, în zgâlţâiturile deja mai lente ale vaporului împuţit am adormit amândoi. Ne-am trezit imediat după miezul nopţii, în strigăte şi sfaturi cumva lătrate şi am ieşit imediat pe punte. Toată lumea se deşteptase, de fapt, cu de-a sila, din pricină că vaporul se împotmolise, la prima vedere. Se întâmplase că un mic vapor de croazieră, care părea pustiu, plutea în derivă. Până la urmă nişte bărbaţi înfofoliţi, iviţi de pe ambarcaţiunea în derivă, au ieşit şi au legat cu chiu cu vai frânghiile care le-au fost aruncate de mateloții de pe Byzance. Uriaşul nostru vapor se oprise ca să împiedice vântul să răstoarne ambarcaţiunea în impas şi să lumineze operaţiunea de salvare. Eram deja în întârziere, aşa că toată lumea bombănea către micul vapor în derivă. N-am mai adormit, ci am stat să zărim Istambulul în zori, ar fi trebuit să ajungem pe la patru dimineaţa, dar n-a mai fost să fie așa. Pe Byzance era atmosferă de tavernă încinsă, se auzeau zdrăngăneli la chitară de tot felul, de la Bob Dylan, la Sinead O’Connor ori Pink Floyd. Căpitanul însuşi şi adjunctul său dădură o raită ca să ne anunţe că vom ajunge la Istambul cu o întârziere de o oră. Apoi, metropola turcească s-a ivit cu aroma ei arăbească, cu palmieri şi cu un rest nepotolit încă de arşiţă. Din pricina zorilor, peisajul se sălbăticise, malul se făcuse oranj şi mirosea iute, a oţet parcă, iar cerul se desfăcuse, şi el, în culori amestecate. Am auzit, de undeva din port, de pe ţărm, behăituri de oi şi scâncituri de copii, dar venite de foarte departe. Oraşul era aşezat în straturi, lat, dar cumva ţepos, ca un scaiete. După o droaie de manevre, vaporul a adăstat în port, iar nouă, pasagerilor, ni s-a îngăduit să coborâm vreme de trei ore să ne dezmorţim. De mirare, am nimerit la o cafenea tocmai la spartul unui chef. Aveam dosul tăbăcit şi spinarea ca rindeaua, aşa că nu voiam altceva decât să mă mişc. Era vânt bătăios dimineaţa, urechile îmi vâjâiau, dar încetul cu încetul mă trezeam.

– Zeiţo, nu fi năzuroasă, îmi zise Korin. Poftește să facem o tură de inspecţie prin port, cât ne ajunge timpul.

Nu voiam altceva decât să beau o straşnică şi înnegurată cafea turcească. Am ales, în cele din urmă, după ce ne-am fâţâit în port, o cafenea cu bătrânei, pentru că aici în mod sigur cafeaua era în stil vechi. Lumina începuse să se cureţe. Băieţi tineri şi ameţiţi se târau spre casele lor, undeva, în vreme ce bătrâneii îşi începeau în tihnă ziua la cafea. Eram lenevoşi şi noi, motanii şi pisicile. Era pentru întâia dată că desluşeam o dimineaţă mediteraneeană, îi ascultam pe bătrânei bârfind molcom pe limba lor, vedeam câini şi pescăruşi adormiţi. Dar simţeam şi mirosul dafinilor. Se auzeau muezinii mustrători şi totodată alinători. Marea era murdară în port şi împroşca, din când în când, resturi menajere. Mă umpleam de arome, lumina devenise cristalină şi perfectă, dar pentru dumnezeii musulmani trebuia să venim altă dată, deocamdată venisem pentru zeii greci, nerăbdători să dăm nas în nas cu ei. Istambulul, nu ştiu de ce, avea să fie străin pentru mine. Nu am luat-o pe ulicioare, iar după două cafele straşnice ne-am îmbarcat. Pasagerii se înmulţiseră, am zărit un tibetan somnolent pe punte, aşezat în lotus, pe jos, pe o rogojină, apoi franţuji fumând simandicos Gauloise, precum și ţigănimea autohtonă cu puradei cu tot, gureşă cât încape. Mâine era azi. N-am mai adormit până când am ajuns în Pireu şi am stat trează mai apoi o zi şi jumătate, cât a durat plutirea până în faimosul port al lumii greceşti.

(fragment din capitolul doi al romanului SYNTAGMA SQUARE Piața Syntagma, scris împreună cu alți 7 autori: Alan Monaghan, Marco Truzzi, Mario Crespo, Nuno Camarneiro, Sophie Schulze, Inge Meyer-Dietrich, Alexis Panselinos; romanul este redactat în 8 limbi, fiecare capitol fiind scris în limba autorului titular de capitol; romanul se găsește pe Internet, la adresa http://syntagmasquare.eu/?)

2 fete și călătoria lor de odinioară (omagiu lui Proust)

iunie 17, 2015

1 RuxArdeleanu1982(1982-1983, o fotografie fără chipuri, cu exact cele 2 fete din poveste)

După expediția la mănăstiri, unde călătorisem deasupra trenului, laolaltă cu ciorchini de țărani credincioși care se grăbeau la hram, rămăsesem fără nicio lețcaie, doar cu o franzelă într-o pungă de plastic. Așa am ajuns să cântăm o noapte întreagă pentru petrecăreții care înnoptaseră în afara mănăstirii. Apoi chitarista și cu mine ne-am trezit cu o sticlă de vin în rucsac. La sala de așteptare clasa a doua, fetele în blugi și tricou au dat vinul pe gât, ca pe-o ambrozie, iar mai apoi s-au scăldat în Someș, înainte de miezul nopții, așa îmbrăcate cum erau. Vacanța se sfârșise și totuși noi izbutisem să îi croșetăm aripi din tăieturi de ziar, deși vara mirosea a pește uscat.

Veneția cu vene violete (Ultima scrisoare)

iunie 12, 2015

Venezia cu vene violete 2

Într-o seară, după ce băusem cîteva cupe cu vin de smochine, m-am aflat lîngă Ponte di Rialto, pe lîngă taverne, case de repaos, băi publice şi femei vuitoare. Erau sute de curtezane venite din toate veacurile, înlănţuite unele de altele cu mîinile şi picioarele, ca o caracatiţă împărătească. Se aflau aici Trivixana, Caterina, Hipolita, Octavia, Isabela, faimoase pentru rostirea lor lascivă. Erau aici şi cele două vestite poetese Veronica Franco şi Gaspara Stampa. Zvîcneau frumuseţile siderate ale Tulliei, Lucreziei şi Dianei de San Fantino, favorita mea. Lîngă casa violetă a pescarilor privea fetiţa Chiaretta ce avea poate, cîndva, să-şi negustorească şi ea trupul. Veniseră din alte veacuri şi trei celebre moarte în patosul dragostei carnale: Laura, Arcangela şi Bettina. Rezemate de portaluri, La Delfina, La Pandolfina şi La Faustolla începuseră deja să adulmece bărbaţi. Cîteva dintre femeile acestea ameţitoare aveau pieptul gol, altele mai purtau încă la gît eşarfele negre de tinere văduve. Mă învîrteam printre ele ca o dansatoare pe sîrmă, ca să nu le rănesc. Lupoaicele acestea flămînde m-ar fi sfârtecat dacă ar fi ştiut că scriu despre ele. O mireasmă de lichior tămîios venea dintre coapsele lor şlefuite de atîtea atingeri. Aroma nuntea alchimic cu putreziciunile. Plonjasem între aceste nărăvaşe cu gîndul să le trag de limbă, să le viclenesc, dar felul lor femeiesc de a fi mă copleşea. Cine eram eu? La Cesarina? Eram eu însămi o curtezană şi nu ştiam? Eram un scrib al cărnii ademenitoare, o călugăriţă hirsută ori un hermafrodit tăinuit? Mă lungisem năucă pe treptele celor nouăzeci şi două de biserici. Trupul meu nu ştia cine sînt. Veneţia era mama şi tatăl meu. Iar eu eram miasma lagunei.

Venezia cu vene violete 1

Venezia cu vene violete 3

(imagini din spectacolul „Venezia cu vene violete” – jucat în cafeneaua Enigma din Clusium, iunie 2015 – în cadrul festivalului Galactoria – tinerele actrițe au fost pregătite de Miriam Cuibus)

Romanul european (în 8 limbi) – Syntagma Square

iunie 8, 2015

Romanul european (în 8 limbi – engleză, greacă, germană, italiană, spaniolă, portugheză, română, franceză) – Syntagma Square – a fost afișat pe net. Fiecare capitol a fost redactat în altă limbă. Capitolele pot fi citite aici (în dreptul fiecărui autor se găsește capitolul respectiv).

fetiță-băiat cu ponei de jucărie

iunie 4, 2015

boy-girl 4

Fotografia aceasta veche îmi aduce aminte de o prăjitură numită broscuța. Poate de la pălăria de mariner a copiului-hermafrodit din imagine se trage percepția mea (nu mi-e limpede nici mie ce anume este acest copil, băiat sau fetiță, deși tind mai degrabă să îl / o numesc fetiță) sau poate de la coada căluțului – nu am încotro, nu pot evita diminutivele). Cert este că prăjitura broscuța era vernil, avea o crustă, iar înăuntru un soi de amestec din biscuiți, nucă (sau alune sfărâmate) și cacao. Iar eu chiar vedeam în mixtura aceea o broscuță și nu o prăjitură și tocmai de aceea nu mă simțeam întotdeauna în stare să o mănânc. Îmi închipuiam că mai apoi, în stomacul meu, broscuța aceea ar fi sărit cine știe unde! Măcar gândul că ea, broscuța, ar fi sărit înapoi prin gâtlej era alinător, fiindcă înseamna că ar fi evadat. Pe de altă parte, fotografia aceasta veche are de-a face, hmmm, cu somnul meu de după-amiază, de odinioară, când visam sau aveam reverii scurte cu jucării băiețești sau cu leagăne, iar poneul de jucărie era un asemenea ingredient. Dacă m-aș fi legănat în el, aș fi ajuns în ceruri (dar nu ca moartă, ci ca foarte vie!), aș fi zburătăcit, aș fi plonjat. Hâțânitura pe calul de jucărie ar fi fost ca un ghiont spre altundeva, spre ceva neștiut și tainic, așa cum doar pe la cinci ani pot fi lucrurile. Apoi mai era un lucrușor anume: căluțul de jucărie era prieten de povești, de isprăvi istorisite, de șăgălnicii. Căluțul era (sau ar fi putut fi) un foarte bun ascultător de povești. Ei, da, iată cum erau concoctate poveștile odinioară, fără mari învârteli și socoteli :).

just return

iunie 1, 2015

Henri-Cartier-Bresson-enfants-jouant-dans-la-rue

(fotografie de Henri Cartier-Bresson)

Return your mind & soul & heart

 

 Nu îmi aduc aminte să fi avut multe păpuşi în copilărie: cred că aveam nişte păpuşi mici şi medii (oricum, nu foarte multe), ca toată puzderia de fetiţe la vârsta mea, până când a intervenit ceva: de un Sfânt Nicolae, părinţii mei şi-au dat toţi banii ca să îmi cumpere (era prin 1968-1969-1970?!) o păpuşă mare, elegant îmbrăcată, şatenă, cu păr lung, care se numea, cum altfel decât Nicoleta. O vreme mi-a fost teamă să mă joc cu Nicoleta, ca să nu o stric cumva, păpuşa aceea (cea mai mare pe care am avut-o vreodată) costase prea mulţi bani şi ar fi fost păcat. Apoi, după ce mi-am luat inima în dinţi şi am început să mă joc cu ea, mi-am dat seama că Nicoleta era o păpuşă cumva matură, era mai mare decât mine, nu ştiu cum altfel să spun, aşa că nu se prea potrivea să ne jucăm. Şi nu ne-am mai jucat. Dar de iubit am iubit-o.

*

A doua păpuşă de care îmi amintesc (şi pe care o am şi astăzi) era din cârpă: tatăl meu mi-o adusese de la Milano, iar numele ei era/este Giuseppina. Avea părul tuns scurt (din aţe), ochi din nasturi, gura brodată, şi era umplută cu câlţi. Mâinile şi picioarele îi erau bufante, aşa că se putea, la o adică, dormi pe Giuseppina. Cineva foarte apropiat mie mi-a spus, acum câţiva ani, că, odinioară, aş fi făcut vrăji de dragoste cu Giuseppina, dar eu nu îmi aduc aminte de aşa ceva. Păpuşa adusă de la Milano era urâţică, dar foarte simpatică şi veseloasă, drept care am iubit-o întotdeauna. Cum de ea este astăzi singura păpuşă din copilărie pe care o mai am, nu ştiu nici eu! Despre Giuseppina am scris într-o carte de poezie, Kore-Persefona (din 2004), unde păpușa e pomenită într-un poem delirionist numit Luna cu amfetamină („o păpuşă din Milano, cu ochi verzi de-amfetamină,/ o strîngeam de mîini, picioare, şi dormind cu ea alături,/ călăuza mea în somn avea limfă opalină”).

*

O altă păpușă (foarte mică), dar exotică pentru vremurile cu pricina (1969?!), era Jacqueline (așa o botezasem – sau, poate, mama, care era profesoară de franceză, îi dăduse acest nume, nu mai știu!): era franțuzoaică, prin urmare chic, și atipică. Avea și rochie (roșie, mini, de catifea raiată), dar mai ales avea blugi, botine roșii, o bluză galbenă (fără nasturi, doar înnodată în față, astfel încât i se zărea buricul) și mai ales o șmecherească șapcă cu cozoroc. Semăna cu o studentă protestatară în Parisul din 1968, pe baricade (evident, în 1969, pe când aveam șase ani, nu știam nimic despre revoltele franțuzești, studențești, din stradă, așa încât, pentru mine, Jacqueline era, pur și simplu, o păpușă neobișnuită, băiețoasă cumva – așa cum eram și eu pe vremea aceea, băiețoasă foc, în ciuda păpușilor cu care mă jucam din când în când).

*

În sfârşit, cea mai neobişnuită şi parodică păpuşă pe care o am este o mogâldeaţă verde, parţial informă: este o parodie de păpuşă voodoo, adusă mie de la New York, de doi dintre studenţii mei de odinioară (prin 2003?). Pe de o parte, falsa voodoo este surâzătoare (cu această latură poate fi folosită pentru presupusele vrăji bune), iar pe cealaltă parte este încruntată (fiind utilă, lesne de-nţeles, pentru presupusele vrăji rele). Falsa voodoo este dotată şi cu ace albe şi negre, de înfipt în timpul vrăjilor (ceea ce este peste poate de amuzant). Pe partea benefică, păpuşa este inscripţionată (în engleză) cu lucruri de genul: Fall in Love, Good Hair Day, Dream Job, Nobel Prize, Win Lottery, Get a Life, True Happiness, Financial Windfall, Taxrefund, Great Sex. În mod previzibil, pe partea presupusă a fi malefică este inscripţionată cu lucruri de genul: Lose Money, Guilt Complex, Paranoia, Bad Breath, Go Bald, No Sex, Computer Crash, Taxaudit, Hell Job, Trip to Dentist, Food Poisoning. Cel mai simpatic accesoriu este, însă, The Voodoo Handbook, adică manualul de folosire al păpuşii cu pricina (care nu are nume, mai exact pe care eu nu am botezat-o – deşi ar fi trebuit, probabil), semnat de Voodoo Loo, născut în Haiti, specialist în studiul aerului condiţionat şi al reparaţiilor de frigidere, actualmente locuind în Louisiana.

*

Uneori, amintirile sunt înșelătoare, pentru că, după o primă rafală de imagini de carusel, mi-am dat seama că jucăria mea preferată a fost un urs-motan, care mi se părea urieșesc pe vremea când eram fetiță. Când îl țineam în brațe – aveam senzația că pe mine însămi mă țin și cu mine mă măsor (într-o grilă sportivă pe care astăzi nu aș putea să o cântăresc cu exactitate, totul fiind volativ de relativ!). Ursul-motan avea pielea din catifea neagră, lucioasă, și era încălțat în cizme roz. Nu era pur și simplu un motan încălțat, nici pomeneală, ci un urs-motan, căruia îi plăceau fructele de pădure, de pildă, și bomboanele acrișoare (deși mai degrabă aș spune că acrișoarele acestea erau favoritele mele, decât ale ursului-motan). Ochii lui era făcuți din ceasuri mici care, însă, erau poticnite, nu mergeau, nu ticăiau. În acest punct memoria mea este alunecoasă, de fapt, și ambiguă în mod intenționat și mucalit, întrucât se prea poate ca ochii ursului-motan de odinioară să fi fost din nasturi. Sau pur și simplu să fi fost verzi, tot din catifea, cu pupile negre din cauciuc. Mustățile jucăriei probau faptul că era vorba despre un motan, dar botul aceleiași jucării și labele sale (ba chiar și coada scurtă) indicau o dimensiune ursulină pe care nu aveam pe atunci și nici acum nu am cum să o camuflez ori să o neg. Dar nu, mă înșel iar cu tâlc sau mă joc, întrucât coada jivinei de jucărie era lungă, adică de motan, iar labele, așijderea. La mijloc era altceva: îmi plăcea grozav să fabric imaginar un hibrid al făpturii care era jucăria mea preferată, fiindcă mă simțeam astfel așezată între lumi. Nu într-una anume și bine fixată imaginar, ci în mai multe. Mă gândesc acum cu melancolie că lucrul acesta ar putea spune destule despre mine și despre felul în care se petrece mereu integrarea mea în ficțiune.

*

În sfârșit, îmi mai aduc aminte de încă o păpușă, dar numai fiindcă am o fotografie cu ea, întrucât păpușa cu pricina nu îmi aparținea: este (era) păpușa pe care fotograful însuși (sau fotografa, nu mai știu!) mi-a pus-o în brațe, când mama a dorit, la un moment dat, să îmi facă poze oficiale. Firește, păpușa mi-era plasată cu scopul bine gândit să mă facă să tac și să nu plâng, dar mai ales să stau cuminte în fața aparatului care îmi găurea ochii cu lumina lui fulgerătoare. Numai că păpușa aceea în loc să mă însenineze, m-a neliniștit întotdeauna: era în ea ceva rece și nevralgic, ceva de pe altă lume, ceva mort. Parcă ar fi fost un strigoi. Foarte târziu am priceput de ce mă neliniștise păpușa aceea: fiindcă nu era a cuiva anume dintre copii, ci a fotografului (sau pozarului) care încerca să momească și să alinte prichindeii să fie cuminți în fața aparatului orbitor de pozat, păpușa aceea nu avea înăuntrul ei un suflet de copil, ci era, sărmana de ea, goală, vidată, mortificată. Iar mortificarea și golirea aceea i se citea în ochi. Era o păpușă moartă.

*

I-am rugat pe părinții mei să scotocească prin cămară, acum la ceasul când scriu (când închei, de fapt) această succintă istorie a păpușilor din copilăria mea (și nu numai), iar ei mi-au adus, într-o duminică, niște pungi cu o puzderie de păpuși mici, prăfuite. Le-am întins pe covor, de parcă m-aș fi aflat într-o mică morgă. Mi se părea că ele seamănă cu copiii morți (împușcați) în decembrie 1989. De fapt, morga aceea mică și fragilă eram eu, matura, care privea păpușile de odinioară cu nostalgie, dar nu îndeajuns încât să le poate reînsufleți, ca ele să fie ceea ce au fost odinioară, pe vremea când erau ultravii, strălucitoare, vorbărețe. Pe vremea când nimic nu mă putea face să cred că voi crește și voi ajunge maaaaaaaare, uitând de ele.

 P. S.

Acest text a fost început în anul 2007 și a fost încheiat la începutul anului 2014 și chiar 2015, fiindcă așa s-au potrivit lucrurile!


Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 172 de alți urmăritori