Zius și Kore la Delphi

noiembrie 3, 2018

IMG_6604

Timpul era pe vremuri un delfin de calcar. Măslinii au închis apele din Corint și au îndepărtat întinsa mare până când povârnișurile au crescut și s-au lipit de cer.

Zius își toarnă ulei de măsline pe mâini și pe coama căruntă, arată acum ca un pirat sătul de câte-a făcut. Padre, îi spune Kore, nimeni nu ar mai spune că ești stăpân de zei, ci un păstor de capre uitat pe muntele Parnas. Ochiul tău aprig s-a încețoșat și torsul tău s-a-mpuținat, dar mintea ta e tot a zeului dintâi.

Aici, acum, cărui stăpân ne închinăm? Vreunui izbăvitor, erou ori dregător?

Kore avea pe degetul mic un inel de argint, cu zurgălăi, de pe vremea când era fată. Așa că scutură din el ca dintr-un clopoțel. Deci cărui zeu să ne-nchinăm de-acum? E unul și mai bătrân decât noi sau celor mai tineri care-s mai mulți și smintiți?

Padre, poate că Pythia ar trebui să te descânte, ca să te tămăduiască de glaucom. Încă mai ai puzderie de tunete în piept. Ești Zius.

IMG_6549

Reclame

A Manifesto. Letter to a Friend and Back to the Country

octombrie 27, 2018

 

Letter to a Friend and Back to the Country

A Manifesto

 

whisper me on the chat how you are while the country tears apart!

do you remember how God asks Christ,

in one of the impossible gospels,

if he announced those who were asleep?

the country is like a peeled skin now,

but beyond the skin there is no more flesh but a pierced flag

which smells decayed and old.

you’re captive in your cranial bones

and the land stands beside us like an abandoned dog.

personal depression and country depression are asylum seekers

on a bench, at the house entrance, under a ragged cherry tree,

while dusty trucks and buses run on the road,

on their windows a child has written with the index finger

mommy I love you daddy I miss you.

here’s how personal depression becomes a portal for country depression.

political pagodas with goitrous bodyguards,

buildings with offices wrapped in strings and cleaned with household gloves,

here live the safe bearers, the embedded in the power of the papers,

the geishas of the congresses disguised as city fuhrers,

the macho legislators terrified of coitus interruptus,

the cocottes and their patrons with banking mats,

the froufrous of the congresses and their footlickers around them,

the parliamentary hairdressers with their leaden baccalaureate.

in the other part of the cities, agoras with quibblers and nosepokers,

the devisers carrying badges

with the fingers of justice’s right hand on them.

country vertigo or personal vertigo,

the bald gonorrhea of ​​the intriguers,

the windmill of demagogues smelling of dishwashing detergent,

basilicas scrawlers about the transfiguration,

the government climbs on another government that climbs on another government,

red, yellow and disaster,

Russian roulette, matrioshka, the domino principle copied on indigo.

these are the stases of the chemoworld we were stucked in.

and here is how my whisper was made verse,

and here’s how collective depression between the country’s skull bones

has become our personal depression,

while the Romanian rhapsody is a handicapped little girl in the wheelchair.

do you remember what I wrote to you first

when you wanted me to tell you about the new hippies?

otherwise, life continues in pizzerias and bars,

beer is the river of people with stories at cigarettes,

snows stick to clothes just as usual,

there are now a few Brahman-haired gavroches in Golania,

the moccasins have been tenderized by the marches,

the blocks’ windows have changed into neuron networks,

the voices have got a quartz crust

from the songs waking up the old children before the night.

the heart is ultra-alive: here we stand.

the drummers have started the hymns.

the grandparents – at war, the parents – at the revolution, now it’s our turn.

to love a country like a woman or a man,

here there is an inebriation without simulation,

a grinder of fantasies.

the anguishes ferment when hot and shrink when cold

while the heads of the sick are seen through the portholes,

the tanned liver of the heroes locked under the hatch

and the neigh of the glory exposed on the esplanade.

the sun rises, the sun sets, blowin’ with the wind.

I have made my country a house of sorrow.

the strident clones of the politicians,

photos taken in the Parliament’s zoo,

renegades with eyes like cigarettes drowned in a pond,

here you are born and here in this country you live,

with a powder sprinkled on your shoulders.

on the shores of the Danube, the Prut and the Jiu we sat down and wept.

on the banks of the Someș, the Olt and the Siret I sat down and wept.

at the edge of the Argeș, the Mureş and the Criș, I sat while weeping.

in the beginning there was nothing immortal.

under the sign of the platooners, what kind of territory could grow

and how could one have operated the tumor in the throat of a nation?

here is the poetry of this country, for prose there are newspapers.

now I march with a paralyzed-foot boy and with another blind man,

their brain is a fragrant open water lily,

I smell with passion this lily so far away from the servants’ arrhythmia,

a flower with transparent veins which, when one touches it,

one feels the warmth of the world, far from the fast-food empires.

as a doer messenger, I launched an oratorio on water,

I hit the plexus, I pressed an exorcism squatting into an amphora

inscribed with encoded offshoots of coral.

the country should be a lung without emphysema or fibrosis,

so that we can breathe beyond the tobacco smell of the East.

one of the country’s unknown magisters

had once sent a postcard from the army which read:

we live-die and in the background a fanfare of angels in national costumes.

that fanfare is still heard now

and angels accompany us with accordions and cymbals.

and now I ask for the last time,

as in a parable from during communism,

spoken in lonely rooms, smelling of petrol:

did you announce those who are asleep?

 

(Translated by Radu Vancu)

(Acesta a fost fragmentul pe care l-am citit la festivalul Poets in Transylvania, Sibiu, octombrie 2018)

Revista Echinox la semicentenar

octombrie 21, 2018

Sunt echinoxistă de mai bine de 30 de ani, Echinox a fost un fenomen serios și formator intelectual, dar și o școală ludică, o platformă anecdotică, hâtră.  Umorul echinoxist nu a fost doar caragialian, ci și urmuzian și bulgakovian. Un carnaval, un carusel pe care mi-l reamintesc răsfățător.

Câteva scene de viață de la simpozionul și banchetul aniversar de acum, din octombrie 2018.

Rux si Codo

(alături de filosoful și eseistul Aurel Codoban, unul din prietenii mei ludici statornici)

IMG_6476 - Copy (2)

(alături de Liviu Malița, prieten de-o viață cu mine și Corin)

IMG_6460 - Copy - Copy

(în cramă alături de Corin, la banchetul aniversar echinoxist)

IMG_6426

(alături de Ion Mureșan, pe terasa comună a revistelor Steaua și Tribuna, la o țigară)

Submarinul iertat + Scrisoare către un prieten și înapoi către țară

octombrie 16, 2018

Marta Petreu a scris cu generozitate despre “Submarinul iertat” (ediția a doua, adăugită) și despre “Scrisoare către un prieten și înapoi către țară” – în revista “Apostrof”, nr. 9 / 2018.

http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2018/n9/a26/

„Manifestul“ Ruxandrei Cesereanu

Autoare complexă, Ruxandra Cesereanu se manifestă cu egal profesionalism în mai multe specii literare: studii despre socialismul real românesc (pe care l-a abordat din perspectiva literaturii de închisoare, apoi din perspectiva revoluţiei române din 1989, plus cartea ei de tipologie a violenţei, abstracţie făcînd de timpul istoric, Violenţa la români), proză (îmi amintesc că am scris cu admiraţie despre Un singur cer deasupra lor), şi mai ales poezie. Nu de mult, ea şi-a reeditat Submarinul iertat (ediţia întîi, 2007), o carte de poeme neobişnuită, dar nu pentru că este scrisă în colaborare, şi anume cu Andrei Codrescu –, autoarea mai are şi alte volume experimentale în colaborare –, ci pentru că dă la lumină dosarul genezei volumului, epistolele e-mail dintre cei doi autori. Iar acum, un nou volum de poeme, scris cu furia pe care ţi-o dă suferinţa: Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară – un manifest (Editura Paralela 45, 2018).

Am impresia că de la Submarinul iertat, trecînd prin California (pe Someş) – carte la care mi s-a părut că aud pagină de pagină vocea autoarei, ajunsă la sinele ei profund şi autentic, adesea oracular –, tonul poeziei Ruxandrei Cesereanu a suferit o subtilă schimbare, devenind mai grav, adesea biblic şi mereu categoric. Acelaşi sunet adînc se aude şi în Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară, unde tonul este apodictic, sentinţele cad ca ghilotina, nu într-o ordine logică, ci în logica fiinţei lezate. Ruxandra Cesereanu vorbeşte despre „depresia de ţară“ şi despre „sălile de aşteptare“ ale spitalelor, despre trecut şi prezent, despre singurătate şi deznădejde – şi despre speranţă. În  acest poem de mare dimensiune şi de susţinută intensitate, patria şi mama formează un tot, o „matrie“ deopotrivă bolnavă şi iubită. Parafrazarea unor frînturi de versete biblice şi apelul la situaţii şi parabole evanghelice – este repetat îndemnul cristic la veghere din Evanghelii – sugerează şi o dimensiune transcendentă a poemului. Ca în toate cărţile ei, poeta dă dovadă de o mare bogăţie asociativă.

Poemul-manifest beneficiază evident de pe urma experienţei avangardist-eliberatoare din Submarinul iertat, multe versuri părînd rezultatul dicteului automat, cu ştiinţă stimulat şi cu ştiinţă ţinut în frîu. S-o ascultăm: „şopteşte-mi pe chat cum mai eşti/ în timp ce ţara se duce de rîpă!/ îţi aminteşti cum Dumnezeu/ îl întreabă pe Hristos,/ într-una din evangheliile imposibile,/ dacă i-a vestit pe cei adormiţi? Ţara e ca o jupuitură acum/…/ asta e rapsodia română acum,/ slujitori ai Domnului!/ şi iată cum depresia personală se face/ portal pentru depresia de ţară/ în vremurile în care femei oficiale se coafează ca nişte cratiţe“… Călătoria ei retorică prin bolgii se încheagă în final într-un mesaj al salvării – pentru că, vorba ei: pentru cei treji, „iubirea clădeşte“.

Tavares

octombrie 6, 2018

La FICT (Festivalul de carte Transilvania) din urbea de pe Someș a ajuns anul acesta și Gonçalo M. Tavares, el a fost vedeta. Nu i-am citit decât o carte, romanul Ierusalim (traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2008), un op cât se poate de ciudat dar binevenit pentru cititorul gourmet Întâi de toate întrucât, tehnic vorbind, este o carte fracturată, dar care face din fractură un principiu stilistic şi de construcţie epică. În al doilea rând, un roman inedit pentru că este riscant să alegi ca teme centrale nebunia şi disperarea, fără să nu cazi în clişee şi fără să nu repeţi, vrând nevrând, experienţa altor scriitori faimoși. Cu toate acestea, Tavares izbuteşte un roman proaspăt şi bine scris, care se citeşte cu o curiozitate frenetică de insectar şi, implicit, de colecţionar. Manufactura autorului este simplă la prima vedere: aduni mai multe vieţi laolaltă, într-un puzzle, le întretai şi fracturezi, apoi le recombini. Acum citesc O călătorie în India (traducere de Laura Bădescu, Editura Univers, 2014), un roman în versuri calchiat după faimoasele Lusiade (epopeea națională portugheză) scrise de Luis de Camoes în 1572.

Cu Goncalo M Tavares

O baladă urbană

septembrie 24, 2018

Marius Chivu a scris despre manifestul meu și a făcut-o înfățișând povestea unei întregi țări. Care nu știu când va ieși din marasm.

(Dilema Veche, nr. 761, 20-26 septembrie 2018)

 

Marius Chivu

DEPRESIA DE ȚARĂ

  • Ruxandra Cesereanu, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest, Editura Paralela 45, 2018.

Prin ororile politice puse în scenă în ultimii ani, PSD-ului lui Liviu Dragnea, partid plin de figuri odioase de analfabeți corupți și represivi, îi revine „meritul“ nu doar de a fi reactualizat semnificațiile literaturii antitotalitare ale unor Orwell, Kafka sau Eugen Ionescu, dar și de a fi pus scriitorii români în fața necesității de a scrie literatură politică: nu în sensul angajării ei în slujba vreunei ideologii, ci în sensul exprimării artistice împotriva abuzurilor Puterii. Din cauza literaturii de propagandă practicate de tot felul de scriitori mediocri, de la proletcultiștii de serviciu la barzii afaceriști precum Adrian Păunescu, literatura politică a căpătat la noi un nume rău, și pe bună dreptate. Nu e de mirare că, vreme de o jumătate de secol, scriitorii români cu conștiință artistică au pus totul în slujba esteticului și și-au apărat literatura de semnificații politice directe sau imediate. „Un poem splendid, politic în cel mai nobil & mai pur sens al cuvîntului. Mă bucur mult că literatura noastră reușește să recupereze și continentul ăsta și că Ruxandra Cesereanu e unul dintre cei puțini care o fac atît de exemplar“, scrie Radu Vancu pe coperta acestui poem-manifest, el însuși fiind nu atît un scriitor politic, dar un intelectual implicat politic, ca inițiator/animator al mișcării „Vă Vedem“ din Sibiu și comentator constant pe platforma contributors.ro și în rețelele de socializare. Fenomenul este extrem de interesant și e de urmărit cîți scriitori vor urma acest drum, cu ce rezultate artistice, cu ce consecințe de imagine publică, cu ce interes din partea cititorilor. De-asta spun, e foarte probabil ca acest aspect al literaturii cu bătaie politică să fie singura contribuție pozitivă a acestui partid neocomunist iliberal de tristă conviețuire.

După antologia #rezist.poezia (coord. Cosmin Perța, Paralela 45, 2017), acest poem-manifest este, după foarte multă vreme, prima carte personală asumat politică a unui scriitor român. (Petre Stoica, unul dintre poeții mei preferați, a publicat în 1991 placheta de „antilirice“ Piața Tien An Men II). Nu e de mirare că Ruxandra Cesereanu îndrăznește să iasă pe piață prima, și încă la cald, cu un astfel de poem, fiind vorba de un autor sensibil la abuzurile și represiunile Puterii, care a scris mai multe cărți pe subiect: Panopticum. Tortura politică în secolul XX;Imaginarul violent al românilor (reeditare, Tracus Arte, 2016); Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții; Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste plus recentul Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (Polirom, 2017). De altfel, cînd a apărut acest poem manifest plin de referințe la atacul minerilor împotriva studenților din 13-15 iunie ’90 în Piața Universității (vezi și fragmentul de mai jos), încă nu avuseseră loc violențele jandarmilor împotriva diasporenilor din 10 august 2018 în Piața Victoriei (de unde se vede, cu oroare, un pattern: dacă Iliescu i-a folosit pe mineri, Dragnea a folosit jandarmii – o altă categorie defavorizată educațional – împotriva celor care au îndrăznit să continue să protesteze). Astfel că, citit acum, în septembrie, poemul Ruxandrei Cesereanu reverberează înainte și înapoi în istoria noastră recentă, fiind un manifest in progress, pare că se scrie încă, un manifest-foileton însoțind vremuri tulburi în care tranziția de la comunism la capitalism continuă cu rezistența democrației în fața iliberalismuluil. Colajele lui Laurențiu Midvichi, folosind imagini cu mineri schilodind studenți, ar fi avut un contrapunct vizual perfect în fotografiile cu jandarmi gazînd protestatari. Poate la reeditare.

Scrisoarea-manifest începe splendid: „șoptește-mi pe chat cum mai ești / în timp ce țara se duce de rîpă! / îți amintești cum Dumnezeu / îl întreabă pe Hristos, / într-una din evangheliile imposibile, / dacă i-a vestit pe cei adormiți?“ Poemul palimpsest evoluează liber între imn, manifest și wake-up call, între lamento, elegie și odă (martirii politici sînt invocați în chip de „serafimi supradigitali“), între revoltă și satiră („hala zoologică din parlament“); un strigăt („howl“?) pentru a-i vesti pe cei adormiți că țara, casa, familia și idealurile noastre ne sînt în primejdie. De altfel, țara apare deseori descrisă în imagini dramatice: „țara e ca o jupuitură acum“, „țara stă lîngă noi ca un cățel părăsit“, „țara mea cu ganglion“, „țara, paradis al inadaptaților“, „țara ca un plămîn cu emfizem“… Un leitmotiv al poemului este „depresia de țară“ și rapelurile la momente din istoria recentă (nenumărate referințe, unele directe, altele sublimate liric, citate, sloganuri intrate în folclorul urban protestatar) indică o boală cronică: de la partizanii vînați prin munți și executați de comuniști (număr necunoscut de morți), prin Piața Universității anilor ’90 (spre 100 de morți neoficial) pînă la incendiul din Colectiv (65 de morți cu nume și prenume) se conturează imaginea unei țări împotriva căreia trebuie să te tratezi.

Poemul Ruxandrei Cesereanu, o „cîntare electronică“ cu ambiție de „rapsodie română extremă și fatală“, este nu doar un antidot mundan împotriva uitării, ci și o invocație: „implorare a particulelor supranaturale să se întrupeze /…/ o axă psihedelică pentru sufletul nostru / deocamdată lipsit de înălțare, / o simplă desfacere din craniu și din inerția antropomorfozei“. Dimensiunea religioasă creștină este la vedere încă din opening, dar i se adaugă și spiritualitatea new-age, șamanismele care evocă tînjirea după vindecarea, libertatea și pacea absolute.

Pentru un simplu „voyeur la un exercițiu de colaps“, Ruxandra Cesereanu cîntă mînia cu mult patos. Este un poem cult, deopotrivă liric și dramatic, elegiac și revoltat, direct și retoric, construit pe mai multe paliere, cumulativ, autentic și viu ca o baladă urbană în epoca Internetului. În fond, „mărșăluim, rezistăm, sîntem vii“. #rezist

*****

Ruxandra CESEREANU
Scrisoare către un prieten…(fragment)

pe vremea aceea aveam în cap
un vers interzis
de partidul comunist,
dar premiat clandestin de vizigoți,
cadoul a fost o geantă-diplomat
și-un radio-tranzistor.
iată aici cuvintele alungate
ca să nu fie tipărite:
trupul pămîntului meu e o tăcere
tumefiată
în diminețile permeabile ale patriei.
la un anotimp de la răzvrătirea
copiilor decembriști
s-au auzit cîntecele
din Piața Universității
și bucuria de a fi golan în blugi
și tricou
a răbufnit în noi,
mai bine huligan decît dictator,
așa s-au ivit istoriile lirice
despre Piața Tien an Men II
capturate cu dagherotipul
de-un grădinar
bărbos și zen.
singura soluție înc-o revoluție,
locuitorii Golaniei au ajuns
în dicționarul de literatură.
Maica Tereza a trecut
cu pergamentul indian
Pe la Kilometrul Zero,
inventatorul unei cîntărețe chele
a trimis
o telegramă cu oda bucuriei,
era un happening
pe o altă planetă a țării:
noi sîntem poporul!
SATYAGRAHA ieșind ca o eșarfă
de purpură din gura lui Gandhi.
din balconul Universității
atîrna o icoană peste
careul cu greviști ai foamei,
mai tîrziu oameni mînjiți
cu cărbune
au arestat icoana
și-au lovit-o cu toporiștile
pînă a crăpat lemnul
iar imaginea a dispărut de tot.
vînătoarea de pletoși și de fete
în fuste scurte a început imediat,
despicați-i în patru,
ceasuri confiscate, ochelari,
stilouri și catarame de blugi.
erezia fusese astupată
printre florile săpate
în fața Hotelului Intercontinental.
dacă nu ar fi venit diluviul,
patria ar fi fost mai orgolioasă
ca o coamă brună de leu.
au trecut cîteva zeci de ani
de atunci
cînd au pierit rockerii arși
din clubul Colectiv.
din covorul de flăcări au crescut
mormane de feșe
și banderole pentru cioturi dragi,
iar din poveștile retro au dispărut
condurii și stenodactilografele,
a rămas doar tunetul
într-o coajă de ou,
țara era o prichindea,
dar uriașii cu cicatrici la subsuori
au mărșăluit
împotriva surghiunului.
de-atunci tot mărșăluim
pînă la nemurire.

Întâia scrisoare din Noua Californie (pe Someș)

septembrie 15, 2018

IMG_1709 - Copy.JPG

Dragă Nikos ori Ezra ori Andreas, acum îți scrie Kore Cretana, cea care și-a purtat zvăpăiala în lanul de grâu. Marea e zvârcolită de anemos, dar tocmai de-aici eu mi-am căpătat noua suflare. Ma vie. Miros de sare, lipie și ceapă tolănită în soare vine dinspre munte peste câmpie. Părul l-am tuns și l-am împrospătat cu ulei de mac. Kore Cretana legată de șoldurile lui Diego de Braga, corăbierul care a ajuns în marea din nordul Africii, într-o canoe. Răsuflarea mea nouă, grâul meu înnoit, inima ta e o broscuță. dar eu o voi face să bată ca talgerele, o voi legăna, voi tămădui mușchii să pulseze iar în viața lor sângerie.

Două gemene s-au ridicat din nisip și au acoperit apusul soarelui, ca băieții boxeri din orele minoice. Râsul și înghionteala lor erau pentru ochii lui Diego aflat în semilotus, pe malul Cretei. La Rethymno am șezut și ne-am reînsuflețit. La Rethymno am  reînvățat lucrurile simple și grele: a iubi, a trăi, a nu mai muri. Gemenele aveau cozi lungi, împletite, erau niște căluți de mare zăriți de aproape cum tropotesc lângă inimă.

A mai trecut o zi și am pornit-o spre nisipurile roșcovane din Insula cerbului, un loc unde nu mai ajung decât înotătorii-preoți. Vom trece mai întâi pe la casa rachiului, mi-a șoptit la ureche Diego de Braga, căci mierea e aici o mirodenie, iar odăile sunt îmbibate de mirosul albinelor. Rakomelo era scrijelit pe acoperișul tavernelor, iar noi am băut ca toți călătorii. Ba chiar ne-am și cherchelit puțin. Aveam un ghiveci cu aloe la fereastra care dădea spre mare. Bătălia cu venețienii era în toi și atunci am visat capetele tăiate a doi frați ce se numeau Psaromiligos. Totul se petrecuse în grota Sophia, săpată printre stalagmite uriașe. Înotătorii-preoți au găsit aici o potcoavă de un stânjen: se zvonise că Sfântul Dimitrie făcuse un salt pe cal, de pe un pisc pe altul, până în grotă, și-aici căzuse în genunchi, iar una dintre potcoavele calului rămăsese zălog pentru cei credincioși.  Atunci Diego de Braga îmi zise că legendele sunt rodii la casa omului. Și râse ca Dionysos aruncat de pe cal.

o inscripție din 2014

septembrie 13, 2018

spune lumii că inima ta e la mine,
o inscripție din 2014 scrijelită pe un zid roșcovan într-un oraș cu turn,
undeva la mijloc de țară,
am făcut o poză când am găsit-o într-o seară de vară
și poza aceea a rămas în telefon multe zile de-atunci,
o broșă pe o rochie veche,
când ajung legumă acasă nici jim morrison
nici preaiubitul meu jeff buckley
nu mai au efect,
nici ruinele de la san galgano
unde am îngenuncheat de curând,
doar pixelii din fotografia cu lumea și inima,
mă trântesc pe canapea,
mă uit pe fereastră atât cât pot zări prin geam
un deal, niște verde întunecat și blocuri cu nemiluita,
iau cutia cu batoane de ciocolată cadburry
cumpărată dintr-un aeroport
și mănânc până încep talk-showurile despre românia,
țara mea de glorii, mamă cu amor,
ce-ți doresc eu ție !

IMG_4730

Nici nu e nevoie să ni se vadă chipurile

septembrie 11, 2018

IMG_1552

Prezentul trecut, ca un punct de fugă. Sau prezentul vechi, cum îl numește Andrzej Stasiuk. Prezentul prefirat în noi toți, fără să poată fi păstrat în vreo cutie, întrucât trece oricum și uneori e același cu al altora, nu e doar al nostru. Frumusețea lumii e aici cu noi, ce aș putea să doresc mai mult?! La Balos, Creta 2018. Nici nu e nevoie să ni se vadă chipurile. E de ajuns că pentru o clipă facem parte din peisaj.

 

Ceea ce vedem și văd și ceilalți prin noi (sau dincolo de noi)

septembrie 2, 2018

IMG_1534

Creta 2018 a fost o încercare de a vedea tulburătoarea frumusețe, ajutându-i și pe alții să o vadă, la întoarcere. De mai multă vreme deja, povestesc cu câțiva dintre prietenii mei despre arta fotografiei în care nu omul e cel care trebuie fotografiat în peisaj, ci peisajul e cel care adăpostește omul și îngăduie să fie văzute, dincolo de om, tulburătoarele frumuseți ale lumii. Nu eu, ci ceea ce văd eu, tulburându-mă când văd (privesc), lăsându-i și pe alții să privească peste umărul meu (sau dincolo de el). Lucrul acesta l-am făcut în trei secvențe cretane: la Balos (unde am coborât la mare de pe munte), în portul venețian al orașului Rethymno și la Preveli (la țărmul mării cretane unde un izvor dulce vărsându-se în mare, gardat de o pădure de palmieri, a dăruit un peisaj sălbatic aparte).

IMG_5711

IMG_1697.JPG