răsucită de 3 ori

martie 28, 2015

leonor-fini-biographie-photos-1965eddie brofferio 4 Nu mă lăsa printre oameni, ia-mă cu tine, când vei pleca. Când vei pleca, ia-mă cu tine, nu mă lăsa printre oameni. Ia-mă cu tine, nu mă lăsa printre oameni, când vei pleca. (variante de fraze în zori, imediat la ieșirea din vis, cu intensități anxioase, cineva mi-a spus la telefon că ar putea fi un vers. nu ar putea fi un vers, fiindcă e o frază dintr-un vis, răsucită de trei ori. e ceva prea spectral și psihopomp ca să nu cred în.)

Mereu între cerebru și simțăminte, prin unghere și cu pendulul, cum ar spune unul din bunicii mei (sau chiar amândoi).

Noir

martie 26, 2015

Delphine 4

NOIR

nu sunt o mâncătoare de om dar pe tine te-aş mânca noir pe cerul gurii buze pe buze piept pe piept chiar dacă inima de jucărie este câtă uşurătate de păsări în vorbele tale femeia nu-l găseşte nici pe acela care dă aripi păsărilor dreaptă ca litera alef stau sprijinită în sprâncene dreaptă ca litera alef tu m-ai făcut mieluşea iepuriţă genune mă voi îndulci şi săra ca o maimuţă cu şapte porţi de intrare la început nu a fost cuvântul ci pielea cât despre inimă ea  se află mereu în stânga cel care o păzeşte e ficatul încuiat în dreapta găseşte-te doar pe tine într-o dimineaţă limpezite gândurile întors chipul balsamuri prafuri alifii buruieni părul meu e mai negru ca despărţirea de iubiţi iar când e împletit se văd mai multe nopţi deodată sunt panteră din neamul panterelor neacoperită de nimic altceva afară de pielea mea îmbrăţişat e bărbatul cu cerul gurii noir.

(P.S. – un poem pierdut, de prin 2008, și găsit din greșeală)

cât de tare

martie 23, 2015

Cât de tare fragilizează legăturile cu morții și felul în care ei lucrează prin cei vii. Bunicul meu patern a murit la Roma, în 1984. I-am resimțit moartea atunci într-un fel înstrăinat, ca pe o moarte oarecare, aveam 21 de ani. Abia în 2005, când a murit Ioan Paul al II lea, am reacționat la moartea bunicului meu ca la ceva apropiat, cald, ca o răsuflare. A trebuit să mai treacă încă zece ani și să ajung în 2015 ca aceeași moarte a unui bunic să fie viu resimțită, aproape ca o mușcătură, prin fire țesute cu limpezime și siguranță, atât de aproape de mine, de inimă și minte. Două zile întregi, la Roma, moartea bunicului meu (deși trecuseră 31 de ani) a fost un semn viu, atingător. A fost un prohod întârziat. Așa cum am spus: legăturile cu cei morți sunt atât de vii încât ele lucrează la lumina zilei, nu e nevoie de nicio fărâmă de întuneric.

Greva minerilor din Valea Jiului, 1977 (o poveste kafkiană)

martie 19, 2015

 

Madam Zlătescu

  Madam Zlătescu ajunsese în Valea Jiului, prin anii cincizeci, după ce cunoscuse la cinematograf un inginer de mine pe care îl plăcu la prima vedere. Era deja fată bătrână, avea 35 de ani, dar cu un tată care pierise la Canal, fiindcă fusese amic cu Iuliu Maniu, și cu o mamă bolnavă de tuberculoză, care zăcea la pat, nu avusese pretendenți serioși până atunci, deși era o femeie cu ochi mari, nas drept și buze cărnoase. Iar corpul ei era și el rotunjor cât trebuie. Bărbații n-o prea curtau, ci se fereau de ea, avea trecutul pătat din pricina tatălui ei țărănist, bani defel, căci rămăsese fără un sfanț după venirea comuniștilor, iar maică-sa agoniza la pat. Ileana Cazimir era numele ei de fată. Studiase matematica, însă din pricina tatălui trimis la pușcărie, apoi mort la Canal, nu i se îngăduise să fie profesoară, drept care căutase altceva de făcut. În cele din urmă ajunsese cu chiu cu vai vânzătoare la Magazinul de jucării din centrul capitalei, ajutată de o verișoară contabilă care de-abia își găsise și ea slujba cu pricina. Din casa veche de pe șoseaua Kisseleff, care avea cinci odăi, Ileana fusese mutată cu maică-sa într-o cămăruță dintr-un bloc de la periferia Bucureștiului, supraviețuind de pe-o zi pe alta. Apoi, în 1953, mergând la cinematograf să vadă Anna Karenina, în regia unei femei, Tatiana Lukașevici, îl cunoscuse, prin vară-sa, pe inginerul Zlătescu. Acesta era de aceeași vârstă cu ea, făcuse și el câțiva ani de pușcărie politică și își căuta o nevastă. O nevastă potrivită, firește. Inginerul îi căzu cu tronc Ilenei, deși n-ar fi avut de ce la prima vedere: era retractil, nu vorbea mult și nu ținea să aibă relații sociale ori să fie simpatic. O plăcu, la rândul lui, pe Ileana, de la început, iar căsnicia care se înfiripă în timpul record de o săptămână pe asta avea să se sprijine: pe bună înțelegere și amiciție și pe alergie la comunism de care, însă, nu aveau cum să scape. Inginerul Zlătescu fusese mulțumit să fie angajat, după închisoare, prin pilele unui muncitor cu care copilărise și care era acum mare și tare sindicalist, la minele din Valea Jiului. La 35 de ani cât avea, Ileana nu mai avea cum să iubească pătimaș, iar inginerul Zlătescu voia, la rându-i, mai degrabă o viață cu o femeie de treabă de care să nu fie trădat. Îl trădase una, odinioară, în tinerețe, când făcuse pușcărie, și îi fusese de ajuns. Cuplul se mutase în Valea Jiului, la Lupeni, luând-o și pe doamna Cazimir, mama Ilenei, și înghesuindu-se tustrei în singura odaie de viețuit a unei garsoniere primită de inginerul Zlătescu de la Întreprinderea minieră din zonă. Într-o jumătate de an, însă, doamna Cazimir muri, tuberculoza o dădu gata, drept care Ileana o transportă în capitală cu un camion deschis pentru care plăti plocon și o înmormântă în cavoul familiei. Pe acesta, comuniștii nu izbutiseră să-l confiște și să-l naționalizeze, rămăsese nedemolat. Măcar cimitirele erau în picioare, cu cavouri cu tot, fără să fie invadate de noul regim. Apoi, Ileana trăi în pace cu inginerul Zlătescu, ca doi prieteni la cataramă, discreți și retrași, soți din când în când, fără iubire romantică, dar și fără indiferență. Inginerul ajunsese să-i fie Ilenei cel mai bun prieten de-o viață, adică timp de douăzeci de ani, căci, în 1973, acesta pieri într-un accident, pe când inspecta o galerie hârbuită, alături de un tehnician și un reprezentant al sindicatelor miniere. Muriră toți trei și fură îngropați cu onoruri în zonă. Ileana era deja cunoscută pe vremea aceea ca Madam Zlătescu, așa i se spunea, fiindcă toată lumea știa că era cucoană venită din capitală. Trăia în aceeași garsonieră de la început, îi ajungea pensia de văduvă după inginerul pierit la datorie, pentru cât mânca și se îmbrăca și pentru alte lucrușoare. Se gândise o vreme să se întoarcă la București, mai ales că vremurile se mai schimbaseră puțin, nu mai era ca în anii cincizeci, dar mai apoi se răzgândise și rămăsese în Lupeni. Hotărârea ei a depins de familia care trăia în vecinătate, pe palier, în garsoniera geamănă cu a sa: Panfil, miner la aproape treizeci de ani, nevastă-sa Mona și Tudor, fiul lor de un an. Familia Panfil Șandru. Panfil era aproape toată ziua în mină, lucra în schimbul cel mai greu, Mona lucra și ea la cantina minelor, care avea regim non-stop, așa că Tudor rămânea mai ales în grija lui Madam Zlătescu. Firește că între cei doi, Ileana și Tudor, se înfiripă, de-a lungul câtorva ani, o legătură ca între copii, mai ales că Madam Zlătescu, la cei 55 de ani ai ei, după moartea inginerului, își redescoperise pofta de joacă și se hâțâna cu Tudor, prin casă, în fel și chip, mai gătindu-i și câte-un cozonac ori pricomigdale, mai povestindu-i despre Bucureștii de altădată, despre casa ei de pe Kisseleff, plimbări și ceaiuri dansante, dinainte de venirea la putere a comuniștilor. Copilul nu pricepea mare lucru, dar se obișnuise să o asculte pe doamna pieptănată atent, îmbrăcată în capot înflorat, de obicei, care, din când în când se juca la fel de aprig ca o mâță și cu care alerga prin casă și pe-afară. După moartea inginerului ei, în 1973, Madam Zlătescu își reconstruise viața de om matur prin grija pentru copilul vecinilor, care îi ținea loc de nepot, fiu și prieten de joacă și de povești. Așa stăteau lucrurile în vara lui 1977, când la minele din Lupeni se întâmplă ceva. La începutul lui august, Panfil se întoarse acasă mai devreme decât de obicei, la fel și nevastă-sa, Mona, iar Madam Zlătescu află despre ce era vorba. Cred că o să iasă cu bucluc, le vesti Panfil pe cele două femei, după ce copilul fu trimis la culcare, iar ei se adunară în bucătărie, strânși unii într-alții, lângă oala și tigaia lăsate de izbeliște. Oamenii vor să intre în grevă, deși nu s-a mai auzit de așa ceva. Toată lumea-i supărată că vor să ne facă să lucrăm pe brânci mai mult decât ar trebui, fiindcă au sporit anii până la pensie. Ne-am strâns pe grupuri și ne-am dus la șefii de sectoare să le zicem una-alta, dar ăștia ne-au repezit că suntem derbedei. Câțiva s-au și luat la harță și la bătaie. Să nu te bagi în chestia asta, îi zise Mona, auzi? Cum să nu mă amestec? Sunt deja băgat până-n gât, i-am zis chiar eu câteva de la obraz șefului de sector. Ce credeți Madam Zlătescu de toată povestea asta? E cu cântec, răspunse Ileana. O să iasă război în toată regula. Minerii ceilalți ce cred? Nimeni nu mai are chef să moară cu zile, zise Panfil. Așa că am așternut niște proteste și revendicări pe hârtie, iar mâine o să vină un grangur trimis de Ceaușescu. Mă îndoiesc că o să fie de partea voastră, adăugă Ileana, apoi îi lăsă zgribuliți pe cei doi Șandru în garsoniera lor și se duse într-a ei.

 (fragment dintr-un capitol nou introdus în ediția a doua, revăzută și adăugită, Polirom, 2015)

Top 10 Un singur cer deasupra lor

Syntagma Square (un roman colectiv, în 8 limbi)

martie 17, 2015

Acum trei ani am fost contactată de Sophie Schulze (la recomandarea Martei Petreu) ca să particip într-un proiect colectiv, un roman numit Syntagma Square, în care fiecare autor (eram șapte la început, apoi am fost opt) urma să își redacteze capitolul în limba lui. Punctul comun era Piața Syntagma din metropola ateniană, acolo unde acum câțiva ani au avut loc mișcări ample de protest din partea populației, împotriva sărăciei și a mizeriei economice din Grecia. Prin urmare suntem (aceasta-i reclama făcută de inițiatoarea proiectului):

8 novelists, 8 languages, one truly european novel 8 romanciers, 8 langues, un roman véritablement européen 8 Autoren, 8 Sprachen, eine wirklich europäische Roman 8 autori, 8 lingue, un romanzo veramente europeo 8 autori, 8 limbi, un roman cu adevărat european 8 autores, 8 idiomas, una novela verdaderamente europeo 8 autores, 8 línguas, uma novela verdadeiramente europeu 8 συγγραφείς, 8 γλώσσες, ένα πραγματικά ευρωπαϊκό μυθιστόρημα Autorii: Alexis Pansélinos (Greece), Nuno Camarneiro (Portugal), Marco Truzzi (Italie), Mario Crespo (Espagne), Ruxandra Cesereanu (Roumanie), Alan Monaghan (Ireland ), Inge Meyer-Dietrich (Germany) și Sophie Schulze (France).

Romanul colectiv Syntagma Square va fi postat în curând pe net. Pagina sa de pe Facebook (manageriată tehnic de Abeline Majorel) poartă numele (evident) Syntagma Square

Sunt curioasă și eu ce va ieși, ce va fi! Convenția acceptată de toți autorii participanți a fost ca fiecare din noi să aibă personaje care să interfereze cu personaje din cel puțin două alte capitole ale romanului și ca sfârșitul fiecărui capitol să aducă personajele (fiecărui autor implicat în proiect) în Piața Syntagma.

Personajele mele (un cuplu de arheologi) fac o călătorie carnavalescă pe un vapor, de la Tomis la Pireu, cu opriri prin câteva insule. Apoi, la Atena, scotocesc prin metropolă după urme postmoderne de (foști) zei. Pe unii îi și găsesc, de altfel, făcând giumbușlucuri prin taverne. Nu este cazul să destăinuiesc mai multe acum, se va vedea și citi atunci când romanul va fi postat pe net.

O amintire de povestășie cu Alexandru Vlad

martie 15, 2015

Alexandru_Vlad_2008

O amintire de povestășie cu Alexandru Vlad (31 iulie 1950 – 15 martie 2015). Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu știu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestășie cu Alexandru, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică și clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, și îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Șeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea și despre scriitoarele care o conțin actualmente, mai mult sau mai puțin, pe Șeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Povestea hâtru, cu ritualuri șugubețe, cu poticneli intenționate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceașca de cafea, într-o dispoziție fumegăcioasă.

Zenobicul centenar

martie 13, 2015

01-NaumGellu1936-37

Gellu NAUM

(pentru că anul acesta sunt 100 de ani de la nașterea celui mai subtil și complicat poet suprarealist)

[Era o mare serbare a vuietului…]

 

Era o mare serbare a vuietului a complicatelor

unelte de seară

a pleoapelor așezate mai sus sau mai jos la intrări sigilate

a obrajilor acoperiți de stampe de scrisori amoroase

(să nu mă ții prea departe de piept)

era o mare gală descriptivă la intersecția inițialelor

cu limba și cerul gurii

migrații de ființe auzite treceau spre gări și spre aeroporturi

pe toiagul înfrunzit al călăuzelor mișunau omizi

Dar să vorbim despre altceva să ne spunem ceea ce știm foarte bine

Lângă supapa cazanului la arhivă

miroseam a iasomie aveam ultima picătură de ploaie căzută între noi

restul suna ca niște monezi mărunte în palma săracului

pe liniile unei chiromanții de cuțit

și meditam jalnic și repetam aici și acum doar ca să le uităm

ca pe niște chei pentru alte uși niciodată închise

o femeie purta o scară înaltă printr-un regn al melancoliei pe care

întâmplător îl detest

aici și acum au fost cu noi pe vapor

le-am sădit acum un an în grădină

în spasmele și în devotamentul lor asudat

Să ne mutăm în ultimul tren de noapte să ne închidem

să ne urcăm pe acoperiș să coborâm prin podea până la traverse

în afara noastră cocoșii anunță sfertul unei ore necunoscute

e o mare gală descriptivă ne salutăm

în transfigurarea macului în dârzenia lui

(așa cu părul despletit printre săbii și fracții)

e o mare gală peste un câmp într-o stare

noi figurăm aici și acolo în legături mai mult sau mai puțin vizibile

un loc ne invită o ceașcă ne conține

cineva ne așteaptă Să nu coborâm

să nu întârziem E și așa destul de târziu

e și așa o mare serbare descriptivă

o femeie cu ochi aș zice venezueli stă pe un scaun

într-o cameră lângă o fereastră

pe acolo trece ultimul tren între da și nu

ea flutură niște crengi nevăzute niște batiste subțiri

ca să nu trezească pasagerii să nu-i tulbure

pe cei ce-și visează iubitele pe când ei bâigâie niște cuvinte de neînțeles

și fiecare geme în colțul gurii celuilalt

aici și acum în cadrul rătăcitor al ferestrelor

fofilatorii și scatoscotocitorii and Co

martie 12, 2015

Lumea noastră convulsionată, tumultuoasă, trădătoare, castrată, amăgitoare, coruptă, snoabă, parșivă este încă așa cum, în ton pamfletar, Alexandru Mușina o descrie aici, într-un fragment din  BUDILA-EXPRESS:

alexandru_musina_06191638_58162500

 

“b) Atunci au năvălit, izbucnit, explodat:
fofilatorii și scatoscotocitorii pontatorii și antemergătorii
lingecuriștii și drogheriștii femeile de cauciuc și cele evidențiate
eșanjiștii și stahanoviștii alchimiștii și verslibriștii
lucrătorii cu gura și cu despicătura cu mapa și sapa

.
secretarele și debarasatoarele recții și erecții
matroanele și prefecții, balena albă și pajii
coafezele și dormezele brodeuzele și vibromaseuzele
liniștitorii și concasorii puțopalmiștii
verbali și funcționarii municipali contribuabilii
și subcontabilii vacile domnilor și seminariștii
activiștii și pasiviștii comutatoarele și prezentatoarele
mamele patriei și tații burduhănoși cititorii
de manuale și meșterii de zăbale animatorii
și picolii soioși scopiții și neofiții scrobiții
și neofaliții soldați de plumb și polițai de carbid
cu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid.”

  1. c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:

TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE (dar eu… jap!) mi-au spus
E NECE (dar real… buf!) SAR
Ei
TREBUIE! mi-au ordonat!.

  1. d) «O.K.» am zis

Și am îmbătrânit.”

mătăsuri, lamé-uri, satinuri, velururi

martie 10, 2015
 
Prima mea amintire de nou-născută este aceea a pielii. Nu sânul, ci pielea lui maman. O piele elastică, uluitoare, care avea să rămână la fel chiar şi la şaptezeci de ani, când maman continua în mod inexplicabil să aibă trupul unei femei de treizeci şi cinci de ani, deşi mintea şi sufletul ei îmbătrâniseră firesc. Îi zăream şi atingeam pielea atunci când o spălam în cada îngustă în care maman aştepta să îi alung bătrâneţea cu apă şi săpun. Pielea ei era străină de lumea aceasta în felul în care îşi păstra vigoarea. Era o piele de sine stătătoare, o epidermă supervie, năucitoare. Chiar şi cicatricile de pe trupul lui maman erau ispititoare ca nişte flori exotice, deşi conţineau urmele unor tăieturi adânci. Pielea ei îşi păstrase toate aptitudinile tactile cu putinţă: se îmbinau aici mătăsuri, lamé-uri, satinuri, velururi, deşi nici un material nu avea consistenţa pielii nemaivăzute a lui maman. Pielea ei nu avea moliciunea deşartă, în care se cade la nesfârşit, ci acea moliciune elastică a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, iar lucrul acesta mă fascina. Spinarea avea piele mată de delfin, iar burta părea căptuşită cu puf. Palmele erau aspre, ca de postav, din pricina apei clorurate folosite la treburile gospodăreşti. Cel mai catifelat punct al făpturii sale erau ochii, tari ca nişte sâmburi de caisă şi moi în maroniul umed al lacrimilor plânse şi neplânse. Pielea obrajilor şi cea a încheieturilor de la mâini era de fluture. Avea o piele înfofolită în ea însăşi ca într-un cocon, regenerându-se la nesfârşit, cu pori hulpavi, autofagi. Când atingeam pielea lui maman, aveam senzaţia că pipăi diferite paturi foşnind, că mă întind pe ele şi mă înfăşor între cearceafuri şi plăpumi ori între două placente. Când, mai târziu, am aflat că parfumurile conţin şi mirosul de piele umană, considerat un ingredient de fineţe, am înţeles că adevăratele parfumuri ar trebui să conţină mai ales mireasma pielii de mamă.
(fragment din romanul-autoficțiune TRICEPHALOS, 2002, 2010)

Sofiko Chiaureli

martie 7, 2015

sayat-1

O ador pe actrița Sofiko Chiaureli  (1937-2008), în cele cinci roluri pe care le joacă muțește în capodopera lui Serghei Parajanov – Sayat Nova sau Culoarea rodiilor (1968).

sayat 3

Am revăzut filmul pentru a zecea oară (cred), zilele acestea, iar frumusețea epifanică a actriței și muzei lucrate de Parajanov a rămas intactă pentru mine.

Cât despre povestea de dragoste dintre trubadurul (ashik) armean Sayat Nova și femeile intangibile din tinerețea sa (fie ele muze ori călugărițe), am avut un simțământ aprioric de In the Mood for Love (Wong Kar-Wai). Sper ca regizorul hong-konghez să-l fi vizionat pe Parajanov, deși am o îndoială.

Sofiko este pentru mine chiar Primavera, cred că de aceea mi-am adus aminte de ea cu atâta intensitate.


Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers