Critificțiune și anarhocarte

Decembrie 23, 2016

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ca gânditor și eseist, Andrei Codrescu este un autor fascinat de descentrare și anarhie, din care încearcă să propună nu neapărat un model, cât o structură creatoare, influențată vădit de tehnicile avangardei. Mai ales ideea de șoc și anarhie, preluată de la avangardă, i se potrivesc scriiturii lui Andrei Codrescu, plasat, auctorial, între postmodernism și post-postmodernism, întrucât avangardismul său stilistic și auctorial nu este omogen și monocrom, ci fărâmițat.

Ghidul dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah este o carte pulverizată din mai multe puncte de vedere: întâi de toate fiindcă autorul își propune să nu sintetizeze clasic informațiile despre nașterea și cronologia avangardismului, ci să le împrăștie în forma unui dicționar, care el însuși nu este un dicționar tipic, ci unul extravagant, critificțional (id est informații reale sunt speculate și epicizate, uneori, ca într-un roman de aventuri ori picaresc, de pildă). Informațiile din acest așa-zis dicționar (care se comportă, strategic, mai degrabă ca un dicționar-trickster) sunt livrate cititorului într-o formă poliedrică, întrucât credința autorului este că doar printr-o asemenea tactică spiritul avangardist ar putea fi continuat într-o formă vie, neosificată. Dacă Andrei Codrescu ar fi scris un ghid dada explicativ, logic, de sinteză, acesta nu ar mai fi fost, de fapt, ghid dada, adică ar fi renegat tocmai ideea primară a avangardismului cum că respectivul ISM nu poate și nu se cuvine a fi instituționalizat, singura lui formă posibilă de vitalitate fiind tocmai anti- și non-instituționalizarea, respectiv spiritul anti-tot, anti-orice.

Pentru postumanii viitorului, spiritul dada ar putea fi o formă de sănătate tocmai prin inumanitatea sa ca sursă energetică primară, ca motor dionisiac într-o lume excesiv controlată de apolinicul tehnologic și tehnocrat.

A fi avangardist cu tendință, în vremuri cibernetice hiperbolice, este o formă de terapie avansată, în perspectiva râvnit-sanificatoare a lui Andrei Codrescu. Postumanitatea nu știe neapărat că este postumană, prin urmare Codrescu intenționează să o facă lucidă și să îi furnizeze o rețetă verificată (parțial de beatnici, în anii șaptezeci ai secolului trecut): „Dada este opțiunea virală la certitudinea virtuală” afirmă el. Postumanitatea este o nevralgie ori chiar o tară, un viciu, de aici frenezia lui Andrei Codrescu de a o corija deratizator, dar în sens constructiv-energetic: Dada (ca anti-tot și ca NU radical) este o pilulă ontică și cognitivă de urgență, aplicabilă în cazul unei umanități îmbolnăvite din pricina tehnicii avansate și a alienării adiacente. Autorul nu procedează, însă, într-o manieră chirurgicală obiectivă și clasică, ci pulverizându-și discursul și ideile care se imprimă, prin fărâme, în cititor. Andrei Codrescu are alergie la lecții obiective de anatomie a ideilor și artei; lecțiile sale chirurgicale sunt întotdeauna fragmentare și diseminate, cu o serie de ramificații ludice niciodată adunate într-o sinteză ca la carte; ele au mai degrabă alura unor lecții psihiatrice (mentalitare) jucăușe!

Totuși când trebuie să ofere definiții, Andrei Codrescu, în ciuda ironiei și a dimensiunii ludice, materializează o retorică tranșantă, deși în mod constant marcată de sarcasm pipărat. Nimic nu este spus în întregime, fiindcă nu sunt dorite definiții carteziene absolute, ci relative, dar într-o ecuație care este convingătoare tocmai prin libertatea ei. Ce este postumanul, de pildă?

„Diferența pe care o fac eu este următoarea: o ființă postumană este o ființă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri asta se numea antropomorfism, dar în vremurile de-acum se numește ‘o interfață prietenoasă pentru utilizator’.”

Într-o societate e-tot, online-izată, Codrescu recomandă reîntoarcerea la sălbăticie, la insolență creatoare, dar nu la orice fel de șoc lingvistic și comportamental, ci strict la Dada. Autorul se dă ca pildă pe sine: cartea sa (ghidul pentru postumani) este numerotată, dar acesta este singurul lucru garantat la nivelul unei logici minime a dicționarului său Dada, de trickster multiplu. Dada nu este artă, ci viață, de aceea Dada nu poate fi instituționalizat (istoricizat) ori înregimentat în ceva, fiindcă este chiar negația de fond a orice și a tot. Și, negând tot, Dada rămâne viu, inalterabil, ca spirit, de neprins într-un insectar exact din punct de vedere științific-cultural. Dada este mai degrabă un fenomen mentalitar, care poate fi remixat ori utilizat ca remake pentru sanificarea și împrospătarea unei societăți patologizate cibernetic.

„Dada a pătruns în ADN-ul secolului XX printr-o negare radicală ce a reușit să se mențină proaspătă mult timp după ce principalul ei concurent, comunismul, dădu ortul popii. Anti-ideologia dadaismului a avut câștig de cauză în fața ideologiei și a servit ca sursă de inspirație și pentru alte mișcări artistice sau politice care nu avură trai prea lung, pentru că făcuseră compromisuri cu ideologia.”

Ca antitot (și antidot), Dada e singura formulă imprevizibilă și inefabilă care ar dezamorsa nonviața actuală a umanității intermediată de lumea acaparatoare și adictă a computerelor. Fiind antitot, Dada este și anti-Dada, fapt cu adevărat unic și sanificator și întrucât scoate la suprafață tocmai absurdul universal și astfel creează o anti-lume. Or, o anti-lume (ca proiect și formulă ontologică) ar dezintoxica lumea cibernetizată și mentalitatea postumană.

„Cuvintele sunt parte din substanța din care dada construiește lumi, nu ca să comunice, ci să dis-comunice, să întrerupă, să iște timp în care comunicarea este întreruptă. /…/ Toate cuvintele sunt dada dacă sunt folosite greșit cum trebuie.”

Discursul lui Andrei Codrescu este intenționat descentrat; lumea actuală nu ar putea fi igienizată printr-un discurs coerent, omogen și logic, ci exclusiv printr-o retorică discontinuă, neomogenă, dispersată. Ca să ne desfacem din cibernetica trupurilor și minților noastre supravegheate colectiv într-un panopticum universal tehnologizat este imperios un spirit Dada, de deparazitare a creierelor (după cum suna unul din îndemnurile celebre ale avangardiștilor români, la început de secol XX – „Cititori, deparazitați-vă creierul!”).

Autorul sugerează cvasi-materializarea unei apocalipse new age, de fapt, dar se ferește de termeni duri, ultimativi și oficiali, întrucât aflat sub spiritul Dada ar fi nepotrivit să apeleze la astfel de verdicte. Dar neliniștea lui Andrei Codrescu este reală și tranșantă: fără o terapie Dada (de tipul „tulburarea rețelelor”, perturbarea tehnologiei), lumea de-acum este în mod fatal patologizată din pricina tehnicii abuzive și a simulacrului cu ramificații voit totalitare. Șansa purificării (nu este vorba de o purificare tiranică, ci de una infrastructurală, unde orice fel de aserțiune este sau devine, simultan, opusul respectivei aserțiuni) concretizează lingivistic un demers curativ la nivel ontic-gnoseologic. Ludicul este secundar, în acest caz, însă nu trebuie pierdut din vedere.

„Dada știe, dacă Dada știe ceva, că orice este articulat sub foma unei propoziții finite înseamnă exact opusul a ceea ce spune.”

Haritina -„Best European Fiction 2017”

Decembrie 12, 2016

Iată povestirea mea Haritina  (doar jumătate din ea, cealaltă jumătate se găsește în cartea Nebulon, la locul ei) ! Textul a fost publicat în antologia „Best European Fiction 2017”, la Dalkey Archive Press, în traducerea lui Alistair Ian Blyth.

HARITINA

          Întotdeauna am fost fascinată de femeile în care am văzut nişte mari leoaice sfredelitoare. Bărbaţii nu mi-au fost niciodată indiferenţi, dar cum ceea ce îmi plăcea la ei era mai cu seamă înţelepciunea şi solaritatea cu tăiş, am pus în cârca femeilor partea stranie, nemaivăzută, ambiguă şi alunecoasă a acestei lumi. Nu pot să spun că am fost mai prietenă cu femeile decât cu bărbaţii, ci doar că, fiind asemenea lor, mi-a fost mai uşor să le pricep dedesubturile, măruntaiele şi ţesuturile insidioase ale lumii lor atât de speciale. Femeile au mireasmă de măr copt la cuptor. Bărbaţii au mireasmă de gutuie. Femeile au unghii ascuţite şi înfigătoare. Bărbaţii au unghiile tăiate corect. În ce mă priveşte, nădăjduiam că poate voi ajunge cândva, cine ştie când, pedichiuristă a îngerilor.

Fireşte, cea mai importantă femeie din viaţa mea a fost mama. Mai exact pielea nemaivăzută a mamei, din care am scos la suprafaţă tot soiul de poveşti psihice despre ce înseamnă să fii femeie. Dar cea de-a doua femeie magistrală din viaţa mea a fost Haritina. Înainte chiar de bunicile, mătuşile şi verişoarele mele, speciale şi ele cu toate. Întrucât Haritina a fost cea care m-a vestit că voi ajunge povestitoare, atunci când mie nici nu-mi trecea prin cap că voi putea fi altceva decât poetă pur sânge. Ea nu mi-a spus toate acestea pe şleau, ci întortocheat şi într-un jargon al vrăciţelor rustice. Deoarece Haritina era vrăciţă şi locuia undeva în Nord, într-un sat aproape de mănăstirile pictate pe dinafară cu tot felul de draci, scări îngereşti şi alte cazne ori izbăviri.

Am cunoscut-o pe când aveam optsprezece ani, în vara de după primul an de facultate, pe când mă aflam într-o tabără de folclor. Zarurile căzuseră asupră-mi astfel încât trebuia să scotocesc după arta şi chibzuinţa vrăciţelor în acea vară lungă şi arşiţoasă, drept care am purces curioasă şi neîndemânatică la respectiva căutare. Nu a fost greu să aflu de Haritina, căci tot satul o ştia şi o arăta cu degetul. Mai întâi m-am mirat, însă, de numele ei neobişnuit: nu era nici Marie, nici Ană, ci avea numele acesta cu iz călugăresc. Haritina venea fără doar şi poate de la har: dar harul ei nu era dumnezeiesc, ci năzdrăvănesc, fie-mi îngăduit a spune. M-am înfăţişat Haritinei într-o zi de luni, pe la ora zece dimineaţa. Şi ziua, şi ceasul nu au fost potrivite, căci am găsit o Haritină cu uşile închise şi aspră foarte, care nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Pe bună dreptate. Întrucât ce şi cine eram eu? O studentă firoscoasă, cu pix şi carneţel, în blugi şi cu un tricou pe care scria Pink Floyd, cu părul împletit în vreo douăzeci de codiţe, cu ochelari de soare după moda hippy şi cu o mutră antipatică şi cărturărească. Am tot stat la poartă, doar-doar o voi face pe Haritina să se dea pe brazdă, însă vrăciţa mă privea cu atâta neîncredere încât am lăsat-o baltă. M-am întors în amurg şi nici de data asta n-aş fi avut sorţi de izbândă dacă blugii mei strânşi pe picior nu s-ar fi ridicat ceva mai sus pe şolduri, lăsând să se ivească la glezna mea stângă o bijuterie improvizată şi şuie pe care o confecţionasem nu cu multă vreme în urmă la un festival de rock: o brăţară de picior, dintr-o furculiţă de aluminiu. Ei bine, brăţara din furculiţa de aluminiu în jurul gleznei mele stângi a fost cea care a înveselit-o pe Haritina, care m-a lăsat, cu un aer ceva mai complice, să îi trec pragul casei. Blugii mei fircăliţi în limba engleză cu versuri din Pink Floyd erau, la rândul lor, un fel de răspântie ce ar fi râvnit să-i îndrume pe privitori să priceapă că există întotdeauna un drum drept şi unul stâng. Cuvintele din Shine on You Crazy Diamond scrise cu pixul pe cracii blugilor i se părură Haritinei a fi nişte semne ciudate, tocmai fiindcă nu înţelegea, după cum oricine poate bănui, limba engleză. În plus, eu bolboroseam aproape continuu cântecul pinkfloydian, chiar şi atunci când mâncam sau dormeam: aşa cum vedeam eu lucrurile pe vremea aceea, era un fel de descântec personal şi de amuletă sonoră. Deci: Remember when you were young/ You shone like the Sun/ Shine on, you crazy diamond!/ Now there’s a look in your eyes/ Like black holes in the sky/ Shine on, you crazy diamond!/ Your caught in the cross fire/ Of childhood and stardom/ Blown on the steel breeze/ Come on, you target for faraway laughter/ Come on, you stranger, you legend, you martyr/ And shine!/ You reached for the secret too soon/ You cried for the Moon./ Shine on, you crazy diamond!/ Threatened by shadows at night/ And exposed in the light./ Shine on, you crazy diamond!/ Well you wore out you welcome/ With random precision/ Rode on the steel breeze/ Come on, you raver, you seer of visions/ Come on, you painter, you piper, you prisoner/ And shine!/ Nobody knows where you are/ How near or how far/ Shine on, you crazy diamond!/ Pile on many more layers/ And I’ll be joining you there/ Shine on, crazy diamond!/ And we’ll bask in the shadow/ Of yesterday’s triumph/ And sail on the steel breeze/ Come on you boy child, you winner and loser/ Come on you miner for truth and delusion/ And shine! Aşa se face că Haritina îmi îngădui să trec pragul casei în seara cu pricina şi, cu acel prilej, chiar dacă nu am vorbit nimic despre ceea ce voiam să ştiu, am gustat una din plăcintele ei speciale: cu agrişe şi răbarbăr, despre care se spunea că limpezeşte ocheanul năzdrăvan prin care lumea putea fi privită invers. Nu am vorbit nimic aparte în acea seară. Haritina mi-a spus doar că mă va pune la încercare. Când am plecat, m-am prefăcut de fapt că plec, pentru că m-am întors şi am pândit pe fereastra care dădea în bucătărie şi care rămăsese întredeschisă: Haritina se dezbrăcase şi se spăla pe trup, iar acest trup era plin de desene florale şi geometrice, aşa cum nu văzusem vreodată. Nu ştiu cu ce era pictat trupul ei, bănuiam că nu poate fi vorba decât de o vopsea obţinută din plante, care dispărea în timp. Cât despre părul Haritinei, deşi vrăciţa avea vreo patruzeci de ani, era lung până la şolduri şi albăstrui, fiindcă avea inflexiuni de lac îngheţat. Haritina nu trăia singură: era căsătorită cu pădurarul satului şi avea un fecior de vârsta mea, care lucra la oraş. Câtă vreme am avut de-a face cu ea, eu nu i-am zărit, însă, niciodată pe vreunul dintre cei doi bărbaţi.

În noaptea aceea, în căminul unde eram cazaţi noi, filologii folclorişti, am visat ca o nebună cum rătăceam prin desenele florale şi geometrice de pe trupul Haritinei. Cum s-ar spune, am visat o puzderie de labirinturi prin care m-am pierdut, răsfăţându-mă pe ulicioarele înghesuite şi golaşe care se iviseră în nălucirile mele nocturne. A doua zi m-am înfăţişat ei nu dis-de-dimineaţă, ci în amurg, aşa cum îmi ceruse. Ziua, Haritina lucra la frizeria din sat. Era frizeriţă şi faptul că avea de-a face cu părul atâtor oameni nu era în zadar, căci le fura tăria din părul tăiat, pe care îl folosea, alături de alte ingrediente, la descântece şi leacuri. În cel de-al doilea amurg în care am intrat în casa ei, am zărit un borcan în care erau înghesuite mai multe pene lucioase de corb, apoi un şirag de măsele de urs, bucăţi fărâmiţate de cristal de râu, căţei uscaţi de usturoi şi, nu în ultimul rând, o cutie muzicală care avea înăuntru nişte lănţişoare de aramă, împletite complicat, ca nişte cătuşe, pentru facerea şi desfacerea lumii, după cum mi-a şoptit Haritina ironică. Cutia muzicală m-a mirat cel mai tare, căci ea îşi avea locul într-o casă orăşenească şi nu în locuinţa acestei ţărănci descântătoare şi lecuitoare, despre care se ştia că este vrăciţă. În orice caz, în cel de-al doilea amurg, Haritina a rostit pentru mine câteva descântece pe care le-am notat migăloasă în carneţel, mulţumită foarte de prada mea. Era, însă, doar o păcăleală.

(restul se află în carte, pentru cei scotocitori)

Bunicul din sud

Decembrie 6, 2016

L-am pomenit adesea pe bunicul patern și ardelean, Vasile (sau padre Basilio, cum i se spunea la senectute, pe când se afla în autoexil la Roma) – un războinic și ascet contra lumii care nu voia să îi accepte credința de preot greco-catolic, cel care îmi este actualmente model etic, exact așa cum el l-a avut model confesional și supraconfesional pe cardinalul Iuliu Hossu. Dar fiindcă e Sfântul Nicolae, astăzi mă gândesc la bunicul matern, Nicolae, trăitor odinioară în Sud, la Craiova. Era un bărbat de o frumusețe rară, chiar și la bătrânețe. Mai era foarte suplu, avea o junețe a oaselor și a pielii, rar întâlnită. Această tinerețe îi venea de la felul său de a fi care îi molipsise inclusiv corpul. Era preot ortodox, ca slujbă și rost. dar ortodoxia lui era una voioasă, vivace, plină de exuberanță. Glumeț peste poate, știa să spună șarade cu nemiluita și tâlcuri vesele care îi făceau pe ceilalți (fiice, gineri, nepoți, nevastă) să râdă ori măcar să surâdă. Știa și să cânte mai dihai ca un muzicant, vocea lui nu era doar preoțească, hmmm, ci avea o tonalitate oarecum dionisiacă, efervescentă, de viveur, causeur și degustător voluptuos al lumii de aici. Pentru cea de dincolo se păstra altfel, probabil în rugăciunile lui. Aducându-mi astăzi aminte de el, o fac eu însămi cu un tâlc voios, căci morții veseli nu sunt morți niciodată, întrucât voioșia lor nu s-a risipit defel, ci a rămas și încă îi înfățoară pe cei iubiți și vii ca o plapumă de protecție.

“Limba în care gândesc eu cuvântul moarte/ nu este și limba în care gândești tu cuvântul iubire”

Noiembrie 28, 2016

Mariana Marin a fost pasionată de moartea ca apropiere imediată, cu limitele încălcate; moartea aici, virtuală și eterală, dar și moartea ca strat concret, spontan. Obsesia aceasta a depins de o memorie dublă: pe de o parte o memorie cu lucruri neîntâmplate, dar care ar fi putut să fie (în această ipostază, femeia s-a scris pe sine cu un aproape masochism neiertător); pe de o parte, o memorie socio-politică de rebelă, outsider ori paria, a cărei singură șansă de supraviețuire este demnitatea în mizerie. „Stăpâna unei frumoase colecții de identități” a tranșat în poezia ei toate nuanțele unei melancolii în ruină, a unei angoase în destrămare care au coagulat o neliniște etapizată. Cerul liber s-a dovedit a fi acoperit și claustrat, iar imaginarul poetic a marcat – contrapunctic – stări, granițe, afecte maxime, indicatori, marcaje precum groapa comună, dictatorul, nebunia, bătrânețea, istoria murdară, spitalul, Anna Frank, inutilitatea, criza, ciuma, durerea, „păpușa dezastrului” & Co.

Mariana Marin a fost și o poeticiană a propriei arte. Conștiința ei auctorială a punctat, adesea, cu acuitate, traiectul poemului scris pe dinăuntru și pe dinafară, “băltoaca de cuvinte” care, însă, nu a fost niciodată aluvionară, ci mereu lucrată cu bisturiul pe o vopsea consistentă și brutală psihic. Înăuntrul acestei poetici lucid formulate, chiar autoinchizitorial (pentru a obține totul, la nivel stilistic, emoțional și chiar conceptual), MM a construit o liturghie laică și crudă a poeziei pe viu, expulzând, cu tendință, mai ales „monstruozitatea din noi”.

Ipostaza care mi s-a părut cea mai apropiată de identitatea poetică și umană a Marianei Marin a fost aceea a călugăriței șchioape. Despre această ipostază vorbește concis și sintetic în poemul Campionat de popice: „Nici nu știi când ai devenit peste noapte/ o călugăriță șchioapă și foarte șchioapă./ Acum ai vrea să scrii toate astea/ și utopiile (câinii tăi de casă)/ ți se preling printre degete ca niște țigări aprinse.” Această călugăriță șchioapă (schizoidă între asceza impusă, râvna de libertate și mutilarea condiționată de un regim totalitar) își găsește mai apoi alter ego-uri iscusite în Anna Frank (camuflată în aripa secretă a casei ei din Olanda care, în perspectiva Marianei Marin, devine poezia ca refugiu în fața dictaturii ceaușiste) ori în Osip Mandelștam, poet mort în Gulag, prin înfometare, pentru culpa de a fi scris un pamflet liric împotriva lui Stalin. Asemenea acestora, MM interoghează istoria manufacturată tenebros, cenzura, nelibertatea, posibilitatea sinuciderii, puniția – din postura ei de persecutată, obstrucționată, hăituită, dar și de rebelă. Călugărița șchioapă interoghează mai ales logica inimii și, adiacent, logica creierului, la egalitate. Soluția în fața agresiunii și a hărțuielii, cu un creier care nici el nu mai este liber, ci hăituit – întrucât între lumea dinafară și lumea dinăuntru se petrece o vânătoare brutală – este îndurarea pre-morții, suferirea acesteia în avans. Drept care poezia devine o penitență și, poate, o salvare de moment. Dar poezia devine și neputința de a rosti totul până la capăt.

Din această neputință s-au născut multe lucruri, feroce, unele, vulnerabile, altele. Ferocitatea s-a ivit ca problematizare individuală a făpturii în criză (existențială, dar și socială, contextuală) al cărei travaliu a fost mereu unul anatomic-cerebral, analitic și de-abia în ultimul rând afectiv. „Disperarea învinge teama de moarte?” Interogația aceasta denotă o bătălie psihică aproape perpetuă în versurile Marianei Marin, pentru o făptură ultravie și tranșantă, dar subminată de spaime și neliniști. Soluția nu era decât aceea de a duce fricile până la capăt, de a le consuma, cu toate riscurile. Pe de altă parte, tocmai din vulnerabilitate s-a ivit și poeta subversivă, a cotidianului friguros sub dictatură, narat sibilinic, dar punctat, totuși, acut, inteligibil, rebel, protestatar. De la Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir (a spitalului), un text despre fragilitate, boală, premoniție, la Scrisorile către Emil, o percutantă diatribă împotriva patriei și a dictaturii, o sinteză a solitudinii de neîmpărtășit și a lipsei de comuniune cu semenii din pricina a două marcaje -Zidul și Legea- care nu îngăduie libertatea. La marginea unui imperiu constrângător, unde nu mai există mântuire, poemele de dragoste ale Marianei Marin devin unica ei bătălie cu vorbele și cu oamenii care nu au fost încă lobotomizați deplin.

În sfâșierea acestor poeme (auto)tăiate există întotdeauna ceva inflorescent, o gingășie puternică. O diafanitate care violentează cu demonstrație și care tulbură. Solitudinea nu mai e doar solitudine, ci o formă de putrezire, de pre-moarte, iar dragostea, o mască de scrimă în acest duel dintre tine și tine. Plath, Țvetaieva, Ahmatova, Sapho, Emily, surori penitente invocate într-o elegie, sibile ale poeziei ca o „carceră sfântă”, Rilke și Mandelștam, cu toții, suferinzi ori dincolo de canon și de limitele îngăduite, devin muze de rezistență mentală și sufletească în închisoarea fără sârmă ghimpată din România, pentru o poetă care nu știa exact cum să supraviețuiască fără să înnebunească ori să renunțe la tot. Dar care caută înrudiri, alianțe lăuntrice, echivalențe, asemănări, în așa fel încât să excludă pactul cu vremurile. Mutilată, însăși rostirea ei devină alteră, molipsită de tenebrele psihice măcinătoare. Cine ar putea uita vreodată un asemenea vers cu efect de diagnostic dincolo de timp? “Limba în care gândesc eu cuvântul moarte/ nu este și limba în care gândești tu cuvântul iubire” (Elegie XII).

(text publicat în revista Steaua, nr. 10, 2016)

mariana%20marin%201

Din nou despre morți și vii (bunici și nepoți)

Noiembrie 26, 2016

”Compoziția chimică a lacrimei de durere este identică cu cea a lacrimei de fericire, dar ce instrumentar ar putea exprima diferența calitativă dintre tărîmurile oglindite în lichidul acesta omogen ? ” scria bunicul meu patern, Vasile Cesereanu.

Spectrali cum suntem amândoi aici, în această fotografie veche, din 1981, la Ostia, în Italia, compoziția chimică despre care vorbea padre Basilio a devenit una alchimică, într-un fel tainic. Sau mai exact este una în mod limpede psihopompă.

taiat

Ediția a doua a curtezanelor venețiene

Noiembrie 16, 2016

coperta-finala-venetia-editia-ii

Gaudeamus, standul Fractalia, sâmbătă 19 noiembrie ora 12. Ediție adăugită (un prozopoem despre Luisa Casati). Vor prezenta cartea doi poeți (Iulia și Cosmin), și cu mine, autoarea, al treilea. În septembrie am fost la Veneția ca să izbutesc ediția adăugită. Am scris pe unde am apucat, în piațete neștiute, fără turiști, fără vuiet. Doar cu marchiza Luisa Casati în cap. La Palazzo Fortuny (aproape nimeni nu-l știe prin zonă, se cuvine precizat, e un palazzo uitat, obscur, dar tainic) a fost de-a dreptul alchimic, în holul decadent. Pereții erau complet acoperiți de brocart.

Pe furișatelea

Noiembrie 13, 2016

vivian-mayer

(fotografie de Vivian Mayer)

De fapt întotdeauna privim pe furiș, chiar și atunci când ne uităm direct la un lucru. Îl înconjurăm, îi dăm târcoale, îl amușinăm și de-abia după aceea îndrăznim să privim mai de aproape, ca și cum tangibilitatea ar fi suspendată de un fir subțire, de care atârnă nu doar percepția noastră, ci și sensul obiectului ori făpturii ori peisajului pe care le privim așa cum le putem privi, fiecare după încărcătura noastră energetică. Dar mai este și altceva. Mai este sfiala. Suntem sfioși, suntem timizi în a-i privi pe ceilalți, chiar dacă glasul nostru este puternic și are o sonoritate percutantă. Suntem mult prea interiori. Nu e nici rău, nici bine, e dincolo de acestea, chiar dacă nu în sensul lui Nietzsche, pe care îl invoc doar ca să-i păcălesc pe filosofi și pe iubitorii lor. Adică inclusiv pe mine.

Cohen – voyeurism și picanterie

Noiembrie 11, 2016

 w-2leonardcohen-092614

 Leonard Cohen (1934-2016) – RIP

Frumoşii învinşi de Leonard Cohen (Editura Polirom, 2003, traducere de Liviu Bleoca) este un roman făţiş provocator, cu îndeajuns de multe influenţe şi tendinţe: autorul însuşi îl consideră a fi un roman pop, dar textul poate fi taxat, parţial cel puţin, şi ca aparţinând unei scriituri psihedelice; apoi cu siguranţă poartă o amprentă joyceeană, fiind scris, nu în ultimul rând, în câteva dintre capitolele sale, într-o manieră înrudită cu dicteul automat. Roman experimental și bizar sută la sută, apelând la un limbaj frust şi la o sexualitate exbiţionist-voyeuristă în care funcţionează un triunghi erotic: doi homosexuali groteşti, plictisiţi şi absurzi (F. şi A., naratorii alternativi din carte) şi Edith (soţia lui A., amanta lui F., moartă prematur). O altă influenţă notabilă asupra lui Cohen este cea a lui William S. Burroughs cu Prânzul dezgolit. Chestiunea homosexualităţii (dar şi a heterosexualităţii) ca un consum obseda(n)t de sex este pusă fără nici o inhibiţie, chiar cinic. Naratorii vizează să schiţeze un spectacol al orgasmului, o eliberare a acestuia din clişee. F. este un sexoman înveterat, care consumă oricât sex, secondat oricând şi de masturbare; el moare, de altfel, din pricina excesului: organul său sexual putrezeşte din pricina exagerării sexuale. Scenele de sexualitate în doi-trei sau în solitudine sunt relatate în chip delirant: sexul şi zemurile sale sunt proiectate fie ca nişte elemente cosmice, fie ca derizorii. Autoerotismul ocupă un loc important în text, în scene descrise simili-paranoic, cu scop teoretic afrodisiac: Vibratorul (Danez) devine, de pildă, la un moment dat, personaj de sine stătător.

F. este personajul marcă al romanului, întrucât, din cauza prea multei realităţi, el construieşte fantasme violente, abuzând de delir, prin sfaturi fantasmatice şi orgiastice faţă de care pudibonzii cititori şi nu numai ar trebui să îşi astupe urechile. Întrucât este un delir care ar putea oripila. Autorul mizează, de altfel, pe reacţia violentă a cititorului (precizez că traducătorul respectă întru totul litera lui Cohen şi că transpunerea în limba română este fidelă, mizând tocmai pe agresarea şi şocarea celui care citeşte). Dar delirul frondeur are un rol provocator inclusiv la nivel stilistic: Cohen şi personajele sale intenţionează să obţină un catharsis prin oripilare, prin transgresarea tuturor limitelor (moralităţii), plasându-se, omagial, într-o manieră ostentativă post-Marchizul de Sade. Delirul sexual este sugerat şi de scriitura experimentală, autorul apelând, pe ici, pe colo, la un mimat dicteu automat: „Există Vreo Diferenţă Între A Visa Geometrie şi Poziţii Sexuale Bizare? […] De Ce Am Fost Cusut De Pat Împreună Cu Nişte Nimfomane?”

Romanul este o pledoarie pentru redescoperirea sexualităţii, dar nu exaltat, nici patetic, ci cu un cinism frust: „Redaţi-ne sexul ascuns!” explodează la un moment dat personajele. O invitaţie la felul în care sexualitatea trebuie să bântuie, să amuşine și să fie amușinată, de aici abundenţa unor cuvinte „ruşinoase” ca erecţie, orgasm, copulaţie (în varianta lor ştiinţifică ori grobiană): sexele trebuie revelate în lascivitatea lor imediată, aceasta este ideea şi miza. O bună parte din roman este consacrată trupului femeii, respectiv lui Edith: acesta este rememorat ca fiind manipulabil sexual până la saţietate. „Toate părţile corpului sunt erogene […] Jos imperialismul genital!” scandează tenace F., într-o teorie obstinată din romanul lui Cohen, care susţine că orgasmul este posibil, mediat fiind de orice fel de atingere, oriunde; toate părţile corpului şi în general orice poate fi folosit în sexualitate. Elementul orgiastic din Frumoşii învinşi nu este, însă, doar imediat; unul din naratori, A., sugerează că posedă un falus mental care îl determină să perceapă lumea exclusiv sexual. În delirul său, A. declară că lumea este dominată de perversiuni şi violenţe (incest, viol, masturbare), în ciuda aparenţelor bonome. El combină actul sexual brutal cu o mistică a revelaţiei și cu sfinţenia. Aşa se face că sexualitatea violentă (cinică, experimentală, avidă de senzaţii tari) este contracarată în roman (la nivel tematic) de relatarea vieţii unei sfinte din secolul al XVII-lea, o irocheză indiană pe nume Catherine Tekakwitha; aceasta renunţă la trup într-un fel inedit: îşi expulzează propriul sex din trup, printr-o sublimare mistică. Deşi naratorul A. fantasmează sexual cu Edith, soţia moartă preschimbată într-o plastilină erotică aptă să-i satisfacă imaginarul, acesta o venerează, în acelaşi timp, pe asceta, destrupata şi desexualizata călugăriţă şi sfântă Catherine Tekakwitha, faţă de care încearcă, în chip mistic, inclusiv o formă de seducţie.

Frumoşii învinşi excelează prin sarcasm sexual, dovedindu-se a fi un „Satyricon” adaptat la anii şaizeci ai secolului XX (cu toată revoluţia lui sexuală), o liturghie neagră (cum şi mărturiseşte autorul) a sexului răsfirat şi pulverizat şi a amoralităţii programatice, un text care îşi are doza lui asumată de stridenţă, funcţionând pentru cititor ca un montagne russe. Nu este vorba doar de voyeurism şi picanterie, ci şi de o detaşare de sex tocmai prin revelarea halucinată şi halucinantă a acestuia. Rămâne sau nu ca cititorul să guste şi să nu fie speriat de acest heavy orgiastic cu tendinţă.

Iar acum citatul pentru care am optat şi care e un fragment dintr-un intenţionat dicteu automat: „vino sus tare ca alama balon din păr mlaştină mic piele coş din dragoste formă solid umflătură pentru limbă mizerie mare înştiinţare oh dezglugă dezascunde despăruieşte desîneacă sau dinţi copoi te avertizez dinte pică dinţi câini dezlegaţi neiubiţi biciuiţi formă formă tu mărgea tu mică boantă băieţească sexdefată formă ordin mic periscop din femeie străină submarin dispărut niciun om nu poate pătrunde să iasă vreodată să iasă din oceanul menstrual femeiesc mecca sau fermă mister paturi să iasă să iasă de unde nu voi merge niciodată din adânc scoică întinde din branhii fără aer iarzi de la covorul lat cenuşiu fundul plin de stridii al sufletuluidefată departe departe amazon sex control mai sus mai sus” – şi aş putea continua îndeajuns încât să aduc eventualul cititor la disperare. Dar nu vreau deloc aşa ceva (recomand să nu citească romanul acesta decât cei care au nervii lingvistici relativ tari, aceasta este precizarea mea minimă). Dixit.

(capitol de Biblioteca stranie, Editura Curtea Veche, 2009)

joacapreferata-frumosiiinvinsi

& Mihaela

Noiembrie 8, 2016

Toată lumea mă cunoaşte astăzi sub numele Ruxandra. Dar povestea numelui meu este mult mai complicată decât felul în care lumea mă strigă. Pentru că puţină lume ştie că cel de-al doilea nume al meu este Mihaela şi că mă aflu sub protecţia specială a sfântului de la care am primit acest nume. Fiindcă i-am fost închinată Sfântului Mihail, atunci când bunicii mei şi-au manifestat dorinţa, la naşterea mea, să fiu o războinică împotriva diavolului şi o învingătoare a celui pomenit. Multă vreme mi s-a ascuns acest lucru, aşa încât nu am aflat despre patronul meu războinic decât pe la optsprezece ani, fiindcă doar de atunci ziua mea onomastică a început să aibă însemnătate. Despre închinarea mea aparte am aflat şi mai târziu, doar pe la douăzeci şi ceva de ani, când părinţii mei au considerat că mă copsesem îndeajuns. Era cât se poate de ciudat. Și a rămas până în zilele de-acum.

(începutul din  „I, me and muself” – NEBULON, Polirom, 2005)

 

Ferparul de după Luminație

Noiembrie 3, 2016

 

Există, în făptura umană, o formă de văduvie dinainte de văduvie, un doliu de sine şi de ceilalţi independent de moarte şi de contextul ei: moartea nu face decât să provoace o asumare lucidă a ceva buimac ce deja există oricum în om, a unei pierderi neloaiale de sine, a unei înstrăinări cărunte încă de la naştere. Amintirile bântuie şi ele hai-hui, cu efect de bisturiu moale, prin disecţii în racurci. Omul este o făptură în criză veșnică, și nu doar în criză efemeră, așa cum eronat se crede. Adesea, cărțile îi sunt ca apa și ca aerul, întrucât cărțile sublimează, măcar parțial, criza (a se înțelege prin criză stări precum singurătate, spaimă, disperare, scârbă, nebunie, dezamăgire). Criza înseamnă nevroză pusă pe tapet, expusă, livrată public sau, dimpotrivă, tăinuită. Acul de cojoc al nevrozei ar putea fi aflat prin lectură, întrucât cartea și lectura sunt o formă de euthanasie obligatorie, dar nu ca să murim mai repede, ci ca să trăim mai intens, mai adânc și mai în consens cu noi înșine.

Da, mi se întâmplă să mă autocitez. Ultimul paragraf l-am pomenit adesea, strecurat printre scrisorile mele, ca un șoricel prin biblioteci imposibile.

alex-stoddard

(fotografie de Alex Stoddard)