Archive for Octombrie 2016

Cămile și vulpi magice de la Aleph Aleph

Octombrie 30, 2016

 

m2.jpg

E atâta auriu magic în pictura aceasta primită de la Aleph Aleph, încât îmi vine să fac din Nordul Africii și din Elada și din toate insulele Mediteranei – un nou continent lăuntric și fantasmatic, de scotocit cu ochelari de scafandru și totodată cu lentile de personaj bulgakovian. De voi reuși sau nu, nu știu, dar merită să încerc.

soluția individuală

Octombrie 21, 2016

Și, totuși, înnoirea, primenirea nu este interzisă ori exclusă, ci mai degrabă suspendată și nimicită în mod sceptic, întrucât ea depinde de o asceză generală, colectivă, a lumii moderne; iar dacă aceasta nu este realizabilă, rămâne soluția individuală.

(Fiindcă Aleph mi-a adus aminte de rândurile acestea scrise acum puțini ani)

2

Fetița și leul

Octombrie 13, 2016

corinne-geertsen

(pictură de Corinne Geertsen)

Am scris aici un text care m-a făcut melancolică și totodată luminoasă, apoi ceva s-a întâmplat cu laptopul și textul s-a șters brusc. Nu l-am mai putut recupera. Așa că mai scriu aici doar ultima frază, fiindcă doar pe aceasta mi-o mai amintesc. O fetiță în reverie pe un leu matur de culoarea muștarului este o amintire a inimii de acum și dintotdeauna.

Cele mai importante 10.000 de semne

Octombrie 11, 2016

Un proiect coordonat de Simona Sora, din care fac parte și eu. O antologie bilingvă (româno-engleză) în care 20 de prozatori români contemporani aleg cele mai importante „10.000 de semne” din opera lor. Plus 20 de micro-interviuri cu auctorii. Coperta este făcută de Zelmira Szabo.

14570354_618512651660197_4485547195496142693_n

 

Iată începutul poveștii mele de 10.000 de semne:

Ruxandra Cesereanu

Verile când spărgeam bulbuci de smoală

          „Cele mai straşnice veri din viaţa mea au fost între şase şi doisprezece ani. Înainte de şase ani bănuiesc că făceam destule boacăne, iar după doisprezece ani m-am domnişorit şi am căzut în langorile specifice sexului meu. Dar între şase şi doisprezece ani, verile şi mai ales serile de vară erau desăvârşite, cosmice, incoruptibile. Ca vinul-marmeladă. Le mai simt şi acum pe vârful limbii sau pe cerul gurii. Pe vârful limbii sunt pişcăcioase, pe cerul gurii sunt aburite ca vata de zahăr. Ultimele două săptămâni din august erau cele mai grozave. Dar înainte de venirea lor, înainte să ajung la ele şi să le degust, acasă, la bloc, mergeam mai întâi prin alte locuri.

De obicei, mergeam într-un orăşel muntos de provincie, la unchiu’ Nae şi mătuşa Mărioara, unde toată lumea mă cunoştea, fiindcă eram „nepoata domnului avocat”. Nici măcar nu trebuia să am nume. Unchiu’ Nae şi mătuşa Mărioara locuiau în spatele tribunalului, într-un ansamblu de case atât de aventuros pentru mine, la vârsta aceea, încât mi se părea o Curte a Miracolelor.  Pe cât de spăimos era unchiu’ Nae, pe-atât de şugubeaţă era mătuşa Mărioara, care se înţelegea la toartă cu toată lumea şi care, în plus, era mare cafegioaică. Ştia să facă un genialisim tort de caise cu frişcă. Dimineaţa, îmi lăsa întotdeauna ceaşca umplută cu ceai de mentă şi uriaşele felii de pâine unse cu unt şi miere, ca să îmi crească mintea, zicea ea. De obicei, ne vedeam seara, când ajungeam acasă cerşitoreşte, soioasă, ferfeniţită, ameţită de păţănii şi de foame. Înfulecam îmbujorată, cu destulă febră de la joacă, şi adormeam buştean. Iar a doua zi o luam de la capăt. Eram atât de nesăţioasă încât ajunsesem să hoinăresc în neştire, hipnotizată de propria-mi dorinţă de a rătăci. Îmi plăcea să stau între oamenii mari şi mici, dar şi să iscodesc de una singură. Târgurile de joi din acel orăşel de provincie erau mai cu seamă pe gustul meu histrionic: fiindcă eram „nepoata domnului avocat” primeam tot soiul de covrigei, turte, pricomigdale și poame, mure ori fragi care mă îmblânzeau, dar şi obiecte minuscule,  oglinjoare, căluți din lemn, clovni vopsiți, lingurițe. Mai rumegam seminţe de dovleac fripte în cimbru ori castane potcovite cu nucă. Darmite feliile portocalii de dovleac, arse la cuptor, cu crustă maronie şi gust de banană! Mai dădeam pe gât câte-o înghiţitură de afinată, despre care se spunea că este de dres amigdalele, iar apoi mă priveam în sticla de la geam, scoţând limba violetă de-un cot şi bălăbănind-o aşa ca să mă amuz pe socoteala celorlalţi cum că am devenit indigo şi maharajahă din India (de ce maharajahă, nu prea ştiam). Apoi, fireşte, îmi zăngăneau mâinile de ineluşe şi mărgele din plastic, pe care le pierdeam până seara, cum tropoteam în preajma animalelor aduse şi ele la târg şi unde mă uitam şi eu mai îndeaproape la jivine. Uneori, primeam cadou câte o pană de fazan sau cristal de râu. Îmi plăcea să sar pe baloţii de lână ai ţăranilor sau să caut potcoave pierdute, cărora le încercam tăria cu dinţii, ca o negustoreasă. Apoi gustam pe ici, pe colo, îmbiată, tot soiul de mezelicuri şi zacuşti, că doar nepoata de la oraş a domnului avocat trebuia să pună carne pe ea, ca să nu rămână zgâtie slăbănoagă de fată ofticoasă, cum ziceau babele. Nu rareori în peregrinările mele de sâmbătă ajungeam pe la nunţile ţinute în cantine. Aici îmi plăcea să-mi croiesc drum pe sub mese, ca un şorecar: nu amuşinam ceva special şi nici nu studiam picioarele petrecăreţilor. Dar pentru mine, alergatul în patru labe pe sub mese era un fel de străbatere a labirintului. Tot aici, sub masa însurăţeilor, stăteam şi hăpăiam uriaşa felie din tortul miresei pe care o primeam tot fiindcă eram „nepoata domnului avocat”. Altfel, udă leoarcă de la atâta bâţâială, în bermude şi tricou înnegrite de frecatul de garduri, puţină lume m-ar fi îmbiat să mă năpustesc la bunătăţuri. La o asemenea nuntă m-a prins miezul nopţii tot vânzolindu-mă pe sub mese, în timp ce mătuşa Mărioara mă căuta cu o poteră de fideli ai unchiului Nae prin toate cotloanele orăşelului.”

Polițai, hipioți și două verișoare

Octombrie 2, 2016

scriitori-la-politie

 

Vara lui 1980 a fost îmtâia dată când m-au lăsat ai mei să merg singură în vacanța de vară. De fapt nu eram singură, ci cu verișoara mea Cătălina, olteancă și nu doar verișoară get-beget, ci prietenă la cataramă. Ai mei presupuneau că isteața de Cătă, care era premiantă, pragmatică și cu vino-ncoace, deși mai mică decât mine cu un an de zile, ar fi putut să aibă grijă de verișoara ei mai mare care, pe deasupra, era ardeleancă, bașca visătoreasă, bla-bla-bla! Cătă era medicinistă, eu, în schimb, eram filoloagă. Sfârșisem anul întâi de facultate, eram pinkfloydiană de câțiva ani, dar aflasem aroma flower power doar acum mai pe îndelete, drept care o zbughisem la mare, la Costinești, la festivalul rock, ultimul, din câte știu, pe care l-a mai îngăduit Ceaușescu în zonă.

Ei bine, aveam fuste tălălânge sau rochii indiene, făcute din petece, purtam cămăși bărbătești care atârnau pe mine ca pe umeraș, aveam și niște pantaloni în dungi, pijama – așa erau porecliți. Mai aveam părul lung, împletit în mai multe codițe, cu bănuți franțuzești, cred că erau centime, și copeici rusești înșirate pe un șnur de piele, plus două brățări din aluminiu, făcute din furculițe șterpelite de la cantina din Costinești. Toată lumea lefteră mânca acolo, fiindcă era ieftin, și destulă lume șterpelea furculițele ușor de îndoit și de croit brățări nu doar pentru mână, ci și pentru glezne. Așa că și eu aveam două. Cam așa arătam. Verișoara Cătă arăta mai firesc și mai sexi, era mai vorbăreață, fără inhibiții și sfieli. Era un soi de bodyguardă a mea, într-un fel șugubăț.

Întâmplarea sau cine să mai știe ce a făcut ca la unul din concertele rock de la Costinești să ne apropiem de un grup de hipioți tineri, erau elevi în ultimii ani de liceu, majoritatea, mai juni ca noi, veniți de la București, și, din când în când, ieșea la iveală unul mai bătrâior printre ei, Vili îl chema, cu care aveam să mă împrietenesc și care, mai târziu, mi-a pus emisiunea înregistrată a lui Cornel Chiriac despre Nights in White Satin, melodia trăznet a trupei Moody Blues pentru care am căpătat adicție vreo câțiva ani. Băieți și fete, dezinhibați, sonori, iubăreți. Aveau o singură problemă sau mai multe: nu prea aveau parale, veniseră cu Nașul pe tren, mâncau cum apucau, mai mult se scăldau și însoleiau, beau beri pe săturate, berechet, iar noaptea aveau chef să zacă pe plajă, fiindcă n-aveau gazde și paturi, ci doar saci de dormit. Ar fi stat cu noctilucii la beri, nu altceva. Despre concerte ce să zic acum, mi le aduc aminte vag, nici nu mai știu cine cânta pe acolo: pe toți ne interesa doar să fie sound de rock, adică muzică interzisă, bluejeanși, tricouri, bâțâială soul cum știm noi, povești, chestii indiene, un soi de șamanism new age la buza calului. Băieții și fetele cu care am legat amiciție Cătă și cu mine n-aveau unde să doarmă. Iar Pittiș, care era un soi de păstor garant pentru și peste ei, le făcuse cu degetul să nu doarmă aiurea, să caute locuri în casă, că Miliția vrea să facă arestări, să-i radă pe bărboși, să-i tundă pe pletoși și tot așa. Nu i-ar fi băgat la închisoare pentru barbă și plete, dar i-ar fi scărmănat puțin și i-ar fi hărțuit o țâră. Era vară, la mare, și nimeni nu avea chef de bătaie.

(fragment din povestirea mea, aflată în volumul coordonat de Robert Șerban)