Archive for Martie 2016

ELECTRICA (Cadavre Exquis)

Martie 22, 2016

 

ELECTRICA

 

(Cadavre Exquis-Exquisite Corpse-Cadavru Delicios, 21 martie 2016, Facultatea de Litere, Cluj)

((Tema de lucru a poemului colectiv : candelabru, lampadar, lumină))

 

 

razele aveau căngi și bisturie voioase deși

peste mine scânteia-i prin urmare

lumina cade peste pisică pisica toarce dar

peretele foșnind ca o draperie totuși

razele artificiale care mă lovesc deși

dă iluzia de control asupra vieții tale întrucât

oricum nu ne orbesc pe noi luminile de sus pentru că

avalanșe nebuloase explozii constelații pentru că

generațiile următoare își vor aminti doar umbre dar

singura libertate este verdele taxiurilor acum totuși

piedica reflectă aripa frântă a demonului de porțelan dar

luminițele oliv urcă vertebrele pădurii pentru că

picioare rupte patru atârnând în gol deși

fulgii de aur cădeau pe covor dar

printr-o lupă dementă vezi galaxii antice deși

mă simt cel mai bine într-un clarobscur aproape material fiindcă

atât de mulți ochi într-o singură privire încât

mi-ai albit mintea cu ai tăi fiori dar

lumina ce îmi inundă fața albă totuși

striga un soare doar când nimeni nu era fiindcă

pentru mine foaia e prea albă când

se legăna incert plutea și strălucea în razele de praf deși

copiii erau copleșiți de fericirea celestă astfel

privirea nu poate sesiza lumina e obișnuită cu întunericul întrucât

scânteie în noapte pe covor când

auzeam șoaptele pitite în eclerajul orbitor pentru că

circuite transcrise cântă pădurile unde

floarea soarelui semințe prăjite la lupă furnici care aleargă entropic totuși

o rază care scoate bucuria ca și cum

oamenii amestecați dorm cu ochii deschiși așadar

de dorul ei mă simt așa murdară întrucât

și maimuța plângătoare cerșind milă sub șrapnelele de fotoni căci

de nepătruns albastrul plouă tactil tăcut dar

întuneric stric tot arunc nu vreau strig deoarece

am găsit o apă de sticlă din care a ieșit porumbelul fiindcă

picurat de pe coleoptera de ambră picuri dar

dacă un dac te simte două scântei.

 

(Participanți : 29 de studenți + 8 scriitori, din care 6 scriitori au participat prin telefon la scrierea colectivă – de Ziua mondială a poeziei & Centenar Dada)

Lucien Herve

Anunțuri

bărcuța

Martie 17, 2016

Dimineața, uneori, țin o bărcuță în mâini. Din ea cresc tulpini fragede, ca părul de la subsuori ori ca niște măturici sau gene. Copăceii au bobițe de ochi la capătul ramurilor. Eu nu mă uit la nimic, doar țin bărcuța în mâini. Sau dacă privesc undeva, atunci e dincolo. Poate că va lua cineva bărcuța, ca să îi dea drumul pe ape.

Dilyara 2

(Pictură de Dilyara Nassirova)

dormi, fetițo, dormi

Martie 11, 2016

Fetita

Dormi, fetițo, dormi, cocoloșește-te între flori de câmp de iarnă, stai chircită-n cocon, dormi și nu te mai trezi deocamdată. E drumul spre primăvară, iar tu stai laolaltă cu urșii nevăzuți de pluș (aflați prin odăile copiilor). Un prieten imaginar cu un alt prieten imaginar (un băiețel și un hipopotam în loc de zmeu ori balon) vor ajunge la tine în timp ce dormi. Niciunul pe niciunul nu va zări, dar nici nu e nevoie de lucrul acesta. Fiecare pe fiecare îl va simți până când primăvara va sosi de-a binelea. Și-apoi vara, ehei, când joaca reîncepe cu șuguiala ei prin copaci, prin conducte, prin poduri!

 

Baiat

Diferiții și prietenii la cataramă

Martie 6, 2016

Când au pornit-o pe stradă laolaltă, lumea se uita la ei ca la urs (mai ales că unul dintre ei era chiar urs de-a binelea). Dar ratonul și cioara se strâmbară ca niște prichindei răsfățați de la prea multe dulciuri. Fetița era mulțumită de ciubotele ei cu care putea să țină pasul ursulește, în vreme ce se uitau la graffitiuri-le top-to-bottom. Știți ceva, le zise deodată ratonul? Nu semănăm deloc unii cu alții, unii avem coadă, alții, ba, unii avem blană, alții ba, unii putem să fâlfâim prin aer, alții ba. Dar nu contează nici cât negru sub unghie. De ce nu contează, îl întrebă fetița? în vreme ce ursul tăcea mâlc, obosit de căldură, iar cioara privea concentrată la o coajă de nucă în care se mai ascundea un rest de miez. Fiindcă acolo unde mergem noi nu contează diferențele și neasemănările. Adică unde nu contează? Aici ar fi urmat o întreagă poliloghie demnă de Alisa în Țara Minunilor, dar fetița începu să chicotească. Nu contează, mda, fiindcă nu ne aflăm pe o stradă dintr-un oraș anume și dintr-o țară anume (ori un continent), pe hartă, ci ne aflăm într-o poză cu o stradă dintr-un oraș de nicăieri și de oriunde. Nici măcar nu mergem undeva, ci suntem înțepeniți în poză, ca într-o pivniță cu murături. Prin urmare putem face șți spune orice, îi chestionă deodată ursul transpirat foc de la vară. Cam așa, zise fetița. Putem spune orice, putem face orice, fiindcă nu se vede nimic din ce vom spune ori face. Nu se înregistrează nicăieri.

Prieteni (via Regina)

De la Orbitor la Solenoid (2)

Martie 1, 2016

Romanul Solenoid propulsează mai departe ambiția metafizică a autorului din Orbitor, reluând obsesiile marcante de arhitectură internă ale trilogiei: holarhia, elementul gnostic, hărțile craniene, metropola, figura mamei ca matrice cosmic-mistică, autobiografía mitizată. Dar miza de progresie infinită este mai ambițioasă și revelatorie în acest caz: ceea ce-l interesează pe autor este să facă tocmai din roman (și din literatură) un soi de a patra dimensiune. Orbitor este romanul celei de-a treia dimensiuni, în timp ce Solenoid duce fizica și matematica artei romanului mai departe, conceptual vorbind. Magiștrii Mallarmé și Borges se găsesc și ei aici, în livrescul ramificat al romanului, chiar dacă referința maximă a lui Mircea Cărtărescu va fi Kafka, de data aceasta.

Solenoid este, topografic vorbind, un roman exclusiv al Bucureștiului, dar într-un sens specific doar pentru Mircea Cărtărescu: harta metropolei devine o hartă craniană complexă, a unui conștient și inconștient colectiv, a lumii și a creației. Bucureștiul este o metropolă senzorială, simultan rațională și irațională, sincretică adică. Bucureștiul conține toate metropolele faimoase – Paris, Berlin, New York, Londra, Tokyo – și se preschimbă într-un supraoraș.

Întrucât personajul titular al romanului Solenoid, un profesor paria și outsider, refuză să scrie literatură (în sens canonic – adică să publice), el devine o carte a cărților, un manuscris suprem sau o făptură-manuscris care conține tot ceea ce poate fi conținut: neuroni, subterane, rețele, mozaicuri, ramificații. Nevoind să scrie în sens tradițional și să extragă afară din sine o operă, personajul profesorului devine, prin viața sa lăuntrică ezoterică, o operă în sens alchimic. Pentru această făptură-manuscris, creierul se convertește în sens vizual, este o formă de ochi, de glob ocular prin intermediul căruia este capturată chiar gândirea (p. 99). Fiind inițiat tainic, dar și autoinițiindu-se misterios, profesorul ajunge să fie un cartograf al propriului craniu care a devenit lume și totodată literatură.

Funcția solenoidului, ca instrument, este să producă levitația, iar levitația să devină un motor mistic de relegare la matrice, inclusiv în sens de athanor. Ceea ce era fractalul în trilogía Orbitor (o unitate de măsură ontică și creatoare), devine solenoidul acum și aici, o unitate de măsură ontică și creatoare, care declanșează levitația inclusiv în sens cognitiv extrem. Întreg romanul Solenoid pare să fie scris, gravitațional, ca o levitație deasupra vieții și a morții și a unei metropole investită metafizic ori chiar eschatologic și soteriologic (rai-iad). Iar la finalul romanului, însuși orașul București (o parte din ele) va levita mistic.

Solenoid este, parțial, și un roman oniric sau halucinatoriu, iar fragmentele de jurnal de vise pe care autorul le inserează, din când în când, între paginile sale, au o logică aparte de construcție. O asemenea direcție este una pentru gourmeți (de nișă adică) în literatura română și în proza românească. Există încă doi autori care au făcut din halucinație o metodă și o formă de transă. Întâi de toate este vorba despre proza lui Mihai Eminescu, ale cărui texte – Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Moartea lui Ioan Vestimie – sunt reingurgítate creator și continuator de romanul lui Mircea Cărtărescu, printr-o scriere neogotică incitantă prezentă în romanul său. Cărtărescu amplifică și dezvoltă spațiile labirintice enigmatice din nuvelele onirice ale lui Eminescu. Un al doilea autor care a demarat o direcție asumată în sens oniric-halucinatoriu (cu miză de transă) în proza românească actual și cu ramificații thanatologice este Corin Braga. Cvintetul său romanesc numit Noctambulii, din care a publicat până acum trei romane (Claustrofobul – 1992, Hidra – 1996 și Luiza Textoris – 2012), precum și jurnalele sale onirice și metaonirice (Oniria – 1999 și Acedia – 2014) sunt înrudite, parțial, cu demersul lui Mircea Cărtărescu.

Angoasa care străbate ritualic romanul Solenoid, aceea a extincției ca injustiție la adresa rasei umane, nu este lăsată fără un răspuns pe măsură. Cărtărescu are ambiția de a găsi soluții alternative, experimentale, pentru această angoasă a umanității. Acesta este motivul pentru care, în ultima parte a romanului există o credință obstinată în resurecție și regenerare. În hala-cimitir de lângă școala profesorului outsider, acesta descoperă cinci fetuși în progresie cronologică, depozitați în niște cilindri. Este vorba despre un uter cranian sau despre o placentă cerebrală sau despre un craniu uterin care se dovedește a fi chiar matricea, cavitatea, sfera lumii, numinosul sau a patra dimensiune. Pe acest fond intervine suprainițiatul bibliotecar Palamar. Acesta reia concepte-cheie pentru Mircea Cărtărescu (din Orbitor) precum holarhie și scară asimptotică, pentru a decreta o para-dimensiune a lumii în care râvnește să-l insereze pe profesor în ipostaza de fetus acarian. Instrumentul de propulsie in paralumea acariană va fi chiar solenoidul. Profesorul se va preschimba post-kafkian în sarcopt, într-un mesager și ales care va fi devorat de acarieni și apoi se va reîntoarce în trupul său uman, eșuând în misiunea legată de mesajul mântuirii (contează, însă, intenția și drumul, nu neapărat finalitatea misiunii).  Romanul Solenoid nu este doar un multitext disperat despre moarte și senectute, ci și despre încercările de a depăși aceste calamități ridicate la rang apocaliptic ale rasei umane.

Cum ar trebui să fie literatura privită din a patra dimensiune, literatura unui viitor postuman?! Poate ca “o levitație deasupra paginii, un text pneumatic” (p. 416). Romanul Solenoid (care ar putea fi, simbolic vorbind, un Orbitor filtrat printr-o a patra dimensiune) și-a interiorizat și exteriorizat autorul până l-a preschimbat într-o structură solenoidă, într-un medium pentru cititori.

 

(fragment dintr-un eseu care va fi publicat în revista Steaua)