Archive for Februarie 2009

Entry for February 27, 2009

Februarie 27, 2009

Zborul Margaritei


Sunt invizibilă şi liberă! exclamă Margarita la începutul traseului ei iniţiatic. Zborul său, însă, se cuvine a fi reglat: ea riscă să se lovească de un felinar vechi şi, nu în ultimul rând, trebuie să fie precaută în chestiunea cablurilor electrice şi a reclamelor de firmă. Ajunsă în Arbat, însă, zborul femeii se aproape clasicizează şi devine relativ coerent: ea nu zboară foarte sus, ci destul de aproape de sol, drept care încă riscă să se lovească de varii obiecte ieşite în cale. Se şi ciocneşte, de altfel, de un disc pe care, mai apoi, furioasă, îl distruge. Deasupra şi dedesubtul ei există încă puzderie de obiecte, cei vizibili fiind mai cu seamă oamenii (râuri de şepci). O, ce talmeş-balmeş! gândi furioasă Margarita, aici nici nu poţi să te întorci. Este o lume cu care nu mai doreşte să aibă de-a face, pentru că este confuză, plictisitoare, golită de sens. Treptat, zburătoarea se înalţă şi, între altele, mai face un giumbuşluc: uimeşte două moscovite certăreţe cu invizibilitatea ei sonoră. Apoi descoperă locuinţa criticului Latunski, cel care l-a năpăstuit pe maestru (acuzând romanul despre Pilat din Pont de misticism şi alte nuanţe antisovietice şi provocând astfel arestarea maestrului), iar scena care se petrece aici este ea însăşi o mostră, un fragment dintr-o stultifera navis. Cu un ciocan în mâini, Margarita distruge tot ce îi cade sub ochi: pianul, dulapul, oglinda; cu un cuţit taie cearceafurile; cu găleţi umplute cu apă inundă biroul locatarului; călimara cu cerneală este deşertată pe pat; la baie, robinetele curg în delir, provocând inundarea masivă a apartamentului; la plecare, Margarita distruge lustrele şi ferestrele, iar frenezia ei se dovedeşte a fi insaţiabilă: proaspăta vrăjitoare sparge câte ferestre apucă, într-un soi de delir punitiv vehement, defulat asupra clădirii culpabile care îl adăpostea pe Latunski. Panica umanoizilor este lesne de înţeles: nimeni nu pricepe nimic (un locatar panicat îşi chiar aplică pe faţă masca de gaze!).

Apoi, Margarita este captivată de propriul ei zbor, care devine astral şi în viteză nebună: luna însăşi este învârtejită turbionar în acest zbor. Margarita învaţă să se răsucească, să zboare răsturnat şi să măture razant spaţiul şi bezna de dedesubt. Este o Moscovă făcută din mai multe oraşe, iar sălbatica zburătoare (ea are deja părul vâlvoi) se dovedeşte a fi întru totul satisfăcută de peisaj. Pentru a-l degusta, decide să-şi încetinească zborul şi, într-adevăr, peisajul este magnific: este o Moscovă vrăjită (mai exact revrăjită, după desvrăjirea la care a fost supusă ritualic de autorităţi). Fac o paranteză: mi-aş fi dorit şi eu (ehei!) un asemenea zbor deasupra Clujului şi deasupra New Yorkului! Cred că astfel de zboruri fac parte din cutumele magice ale copilăriei noastre, dar şi ale maturităţii în care semnele miraculoase sunt râvnite cu asupra de măsură! Să mă întorc, însă, la capodopera lui Mihail Afanasievici Bulgakov. Celebra deja femeie zburătoare este ajunsă, însă, din urmă de o alta: Nataşa călare pe Nikolai Ivanovici preschimbat în vier. De ce s-a uns Nataşa cu crema lui Azazello? Răspunsul vine imediat: şi noi vrem să trăim şi să zburăm! Prin urmare, inclusiv Nataşa sancţionează realitatea anostă şi goală pe care o părăsise (numind-o lumea, ca şi cum spaţiul vrăjitoresc ar fi fost o anti-lume!) în care nu mai vrea să se întoarcă. Iar sluga ei este bărbatul-vier, care încercase să o corupă amoros şi care, odată uns cu crema diavolului, se preschimbă într-un animal pe potriva viciului său.

Nataşa este cea dintâi care o numeşte pe Margarita regină, intuind statutul de elită al acesteia, ca vrăjitoare iniţiată şi oficializată în anti-lume! Drept care ea o suplică pe regină să i se acorde statutul de vrăjitoare pentru totdeauna. Doar bărbatul-vier protestează hilar-vehement împotriva adunării ilegale la care este utilizat pe post de instrument de zbor.

Zborul Margaritei Nikolaevna ia sfârşit atunci când ea ajunge la locul indicat de Azazello: dar mai întâi, vrăjitoarea simte îmbierea să se scalde în râu – acesta fiind botezul ei simbolic pentru noua identitate. La ieşirea din apă este întâmpinată de un bărbat gras, nud şi alcoolizat, care o tachinează, confundând-o cu servitoarea Margueritei de Valois; dar vrăjitoarea îl sancţionează imediat şi atunci străinul o recunoaşte şi certifică a fi drept regina Margot. Cine să fie, simbolic vorbind, acest străin: el este burduhănosul Xilen, camuflat, ce-i drept, dar îndeajuns de detectabil, cel puţin metaforic! Pe malul celălalt, Margarita este întâmpinată de un întreg cortegiu dionisiac: decorul vegetal este abundent şi exotic, un cor de broaşte cântă marşul pentru noua regină, rusalce străvezii şi vrăjitoare goale dansează ori i se închină, un faun îi oferă cupa de şampanie de bun venit. Este anunţată că Nataşa a devenit chiar mesagera reginei Margot, vestindu-l, la Moscova, pe oaspetele de vază care o aşteaptă (Woland). Xilen reapare în frac, tot alcoolizat (aşa cum îi este firea dionisiacă), şi sărută mâna reginei, consacrând-o în decor. Iar faunul telefonează şi reclamă pentru onorata vrăjitoare un automobil al cărui şofer (să nu ne mai mirăm de nimic!) este un cioroi de câmp, negru, cu pliscul lung, cu o şapcă de muşama pe cap şi cu mănuşi lungi, cu manşetă largă. În acest automobil de lux, Margarita Nikolaevna revine, în zbor, la Moscova, ca să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple: balul Satanei.

Anunțuri

Entry for February 24, 2009

Februarie 24, 2009


Vraişte

Cum arată odaia unei femei îndrăgostite şi nefericite? Vraişte. Fireşte că vraişte. Haine aruncate haotic, resturi de cafea, mucuri de ţigară (dacă este fumătoare), miros de parfum. Apoi goliciunea femeii. Pielea ei spălată şi curată. Bijuteriile. Margarita Nikolaevna din Maestrul şi Margarita nu face excepţie de la regulă. Dar pe etajera din budoar mai există ceva: crema primită de la Azazello: este crema diavolului, aşa încât, grasă şi gălbuie, miroase a mocirlă, pădure şi a baltă. Dar crema aceasta care duhneşte (ni se sugerează), fiindcă provine de la diavol, are virtuţi regeneratoare teribile: Margarita întinereşte subit, părul i se sălbăticeşte, pielea i se împrospătează, trupul îi devine zburător, malinconia i se evaporă. O tânără femeie care se zbenguie şi e plină de viaţă, aceasta este noua Margarită azazellizată, ca să zic aşa. Ea simte bucuria ca pe nişte băşici care-i înţepau trupul şi manifestă o frenezie acută, înţepătoare, fiindcă începe o altă viaţă, încheind-o pe cea în care stagnase nefericită. Biletul de rămas bun lăsat partenerului ei oficial de viaţă precizează, între altele: Am ajuns vrăjitoare din cauza durerii şi a nenorocirilor care m-au lovit. Margarita ştie, prin urmare, că este ori va fi vrăjitoare, şi nu este angoasată de noul ei statut. Dimpotrivă. Iar Nataşa, servitoarea ei, este, la rându-i, înminunată de preschimbarea stăpânei sale care, de altfel, îi dăruieşte tot ceea ce şi-ar putea dori o femeie cochetă.

Ultimul gest al Margaritei, înainte de zbor, este o ghiduşie: ea îl tachinează pe Nikolai Ivanovici (unul din vecinii rigizi – de tip homo sovieticus – din clădirea unde locuia), pozând într-o melancolică (goală puşcă!) incurabilă şi romantică şi provocându-i bărbatului o stare de aproape demenţă extatică. Este o şotie care pregăteşte statutul consistent vrăjitoresc al noii femei care este, întrucât, printr-un asemenea gest, ea se desparte, epuizată, plictisită, sătulă, de fosta ei lume. Şi nu se desparte oricum, ci printr-o formulă care invocă tocmai entitatea sub egida căreia ea însăşi s-a metamorfozat: Lua-v-ar mama dracului pe toţi!

Azazello îi dă apoi indicaţiile de zbor (auto-clamarea invizibilităţii, zborul deasupra metropolei, orientarea către sud, oprirea la râu), iar de aici ceea ce urmează este călătoria nocturnă deasupra unei Moscove care, pe de o parte, îşi are haloul ei încă fantastic, iar pe de altă parte, este un oraş care se cuvine a fi pedepsit. Instrumentul de zbor al noii vrăjitoare nu va fi mătura, ci peria de parchet, iar spectatorii înălţării ei sunt Nikolai Ivanovici (căruia, plusând, Margarita îi acoperă capul cu o cămaşă albastră, rămânând astfel complet nudă) şi Nataşa.

Entry for February 22, 2009

Februarie 22, 2009

Vulpea mea


Am citit mult Char şi Desnos în ultimele zile şi am găsit o puzderie de scrisori de dragoste. Iat-o pe una dintre ele, autor fiind René Char, dat fiind că nu am renunţat la o mai veche râvnă a mea, aceea de a face o antologie a scrisorilor de dragoste din toate vremurile.

Vulpea mea, pune-ţi capul pe genunchii mei. Nu sunt fericit şi totuşi tu eşti de ajuns. Sfeşnic sau meteor, pe pământ nu mai există nici inimă grea, nici ce va fi să vină cândva. Scara amurgului îţi dezvăluie şoaptele, culcuş de busuioc şi rozmarin, tainica pricepere între ruginile toamnei şi rochia ta uşoară. Tu eşti sufletul muntelui cu povârnişuri adânci, cu stânci mute pe după buze de lut. Să freamete nările tale. Mâna ta să închidă poteca şi să apropie perdeaua de arbori. Vulpea mea, înaintea celor doi aştri, gerul şi vântul, îmi pun în tine toate nădejdile surpate, pentru un ciulin învingător al lacomei singurătăţi.

Entry for February 20, 2009

Februarie 19, 2009

Ah, Margarita!


Mihail Bulgakov îi face Margaritei Nikolaevna (eroina din capodopera Maestrul şi Margarita) o introducere epatantă pentru orice fel de cititor (sentimental, livresc, ironic, etc.): Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă! Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să îţi arăt o asemenea dragoste! Margarita Nikolaevna este frumoasă, inteligentă, bogată, iubită şi, totuşi, nefericită. Ceva în ea mocneşte: femeia aceasta seamănă cu o vrăjitoare, cu uitătura puţin crucişă. E o alter, o făptură care are nevoie de altceva decât deja posedă. Malinconică la extrem din pricina dispariţiei maestrului, ea are senzaţia că iubeşte un mort. L-ar fi putut, oare, salva această femeie frumoasă şi aparte pe maestrul ei (dispărut, nebun etc.)? E ridicol! … am exclama noi, dar asta n-o vom face de faţă cu o femeie deznădăjduită. Margarita are părul cârlionţat şi tăiat scurt: recunosc că aş fi dorit-o cu părul lung. Dar nu este aşa cum voieşte cititorul, ci aşa cum voieşte autorul.

Presimţind o schimbare, femeia-vrăjitoare (deşi nevrăjitoare încă) îl visează pe iubitul ei (maestrul) în ipostaza de nebun, apoi află de spectacolul de magie neagră dominat de un aşa-numit Woland, în sfârşit străbate Arbatul cu autobuzul şi se opreşte pe o bancă lângă zidul Kremlinului (vorbind imaginar cu maestrul pe care şi-l închipuie deportat şi mort); asistă la parada convoiului mortuar al lui Berlioz şi, undeva, se înfiripă brusc în ea un pact: Of, zău, mi-aş vinde sufletul diavolului să aflu doar dacă trăieşte… Abordată de hâtrul diavol Azazello (piticot, roşu ca focul, clonţos, dar în costum scrobit, cu pantofi de lac şi melon, ca un peţitor, căci el este peţitorul, pentru bal, al lui Satana, un Azazello aristocratizat), acesta îi relatează anecdotica legată de dispariţia capului lui Berlioz, celebrul scriitor proletcultist şi redactor-şef de revistă, care nu a dorit să îl publice pe maestru. Margarita este, însă, interesată să afle doar dacă criticul Latunski (cel care a demolat romanul despre Pilat din Pont al maestrului) se află în convoiul mortuar. La început, femeia îl antipatizează pe Azazello (iar clonţosul se şifonează), închipuindu-şi că acesta este membru al poliţiei secrete (NKVD-ist), apoi îl bănuieşte a fi codoş de stradă. Ca să o convingă de misia sa camuflată, Azazello îi citează fraze din romanul despre Pilat din Pont; aşa încât, înţelegând că străinul deţine secretul vieţii sau morţii maestrului, Margarita devine supusă şi chiar patetică în confesiunea ei, fiind dispusă la orice. Greu ţi-e cu femeile! exclamă Azazello, plângându-se că a fost trimis ca mesager într-o chestiune în care ar fi fost mai priceput Behemoth (motanul-diavol). Căci, după cum admite Azazello despre sine, el este bătăuş, punitiv şi mai ales inapt să stea de vorbă cu femeile îndrăgostite.

Mă bag într-o istorie stranie, recunoaşte Margarita, primind alifia de la Azazello şi ascultând cu atenţie indicaţiile de rigoare; ezită, apoi se decide emoţional: Pier din cauza dragostei! admite ea, temându-se de ruşine şi pierzanie. Furios, Azazello vrea să confişte crema vrăjitoarească dăruită, dar Margarita se decide în absolut: sunt gata să mă duc şi la dracu-n praznic! Ce-i mai rămâne dracului roşu ca focul să spună? Ptiu! răspunde Azazello. Dar e un ptiu pe post de aferim sau amin.

Entry for February 17, 2009

Februarie 17, 2009

Anon, Chinese folk

I’m Eighteen

I’m Eighteen,
he’s nine.
At night
I carry him to the ivory bed.
He’s more son than man.
Damn the lousy matchmaker
who found me a husband
small as a nail.
In the middle of the night
he pisses on me.

p. s.

teribil poem încălcător de tabu-uri, pe care l-am găsit în antologia englezească Wicked Verse.

Entry for February 16, 2009

Februarie 16, 2009


Unchiul Julio şi condeiera (12)


Prima parte din romanul Rayuela se încheie printr-un episod brutal şi delirant: insomniacul Oliveira, abandonat de prieteni, pierzând-o definitiv pe Maga, rătăceşte pe cheiurile Senei şi ajunge în contact cu clocharzii. Mai exact cu clocharda Emanuelle. Voluptatea mizeriei, a grotescului şi a dezastrului sunt acceptate pas cu pas în acest context al lumii marginalilor şi paria, întrucât Emanuelle a cunoscut-o pe Maga şi a fost prietenă cu ea. Alcoolizat şi devenit imund el însuşi alături de companioana clochardă, Oliveira consimte la o scenă rapidă de sex, stopată de poliţişti, de arestarea şi maltratarea lui. Decăderea este palpabilă, aici şi acum, dar ea poate tămădui, la urma urmei. Drumul spre iad a ajuns, oare, la capăt? Nu vom afla niciodată. Există iubiri fatale şi iubiri nefatale? Şi cum pot fi ele deosebite, în caz că există din amândouă? Este iubirea chiar o formă de destin? Oliveira aduce în vizor, pentru o clipă, numele lui Orfeu, dar apoi acesta este abandonat. Fără Euridice, Orfeu nu îşi are rostul.

Entry for February 13, 2009

Februarie 13, 2009

Unchiul Julio şi condeiera (11)


Maga este o ignorantă care nu poate fi, intelectualiceşte, egala lui Oliveira, ci mereu inferioara lui. Dar nu lucrul acesta contează. Există scene destule în Rayuela în care Maga nu pricepe ceea ce spune Oliveira, nu are acces la cultura lui şi a prietenilor săi intelectuali, boemi incurabili şi causeur-i la fel de nevindecabili. Oricât ar intenţiona Oliveira să îşi explice sieşi că această femeie pe care o iubeşte îi va fi mereu o povară mai cu seamă pentru superficialitatea intelectului ei, ştie că şi el, bărbatul hiperintelectual şi cult, are un defect esenţial: este vid. Este gol, în schimb Maga este vie şi frumoasă, este autentică. Iar pendulările lor unul spre altul, despărţirile lor, împreunările lor, apoi iar părăsirile lor (pentru totdeauna) alcătuiesc o mişcare browniană. Maga şi cerul Parisului, iată imaginea desăvârşită pentru un bărbat care încă mai poate iubi, încă nu a uitat cum se face acest lucru. Dar nu vrea să recunoască faţă de nimeni altcineva decât faţă de sine.

Apoi, ceea ce este previzibil se întâmplă: considerat inuman (neomenesc), pentru comportamentul său indiferent la moartea lui Rocamadour (fusese doar fals indiferent, după cum bănuim prea bine cu toţii) şi pentru absenţa sa de la înmormântare, Oliveira este anatemizat şi exclus din Clubul parizian al Şarpelui. Iniţial, acest lucru îl contrariază, apoi îl acceptă ca pe ceva firesc şi la fel de plictisitor ca tot ceea ce este existenţa. Paradoxal sau nu, află că Maga a devenit infirmiera Polei muribunde (cealaltă iubită a lui Horacio), iar lucrul acesta îl stârneşte. Aproape că este ispitit de o vizită inopinată, dar are totuşi alergie la efuziuni şi lacrimi, la scenele patetice, la un trio sentimental. Nu este neapărat un inchizitor (aşa cum a fost acuzat public de prieteni), ci mai ales un auto-inchizitor. Este cel care se chinuie întâi de toate pe sine, tăind firul milimetric. Oliveira ar vrea să se schimbe, să fie altul, altcineva: Cât de obositor e să fii tot timpul tu însuţi! Fireşte, va persista în oboseala sa de sine: aceasta nu înseamnă că nu o mai iubeşte pe Maga, ci doar că nu mai are energie pentru nimic. Între melancolie şi nădejde, nu va opta pentru nimic. Nimicul este meseria lui de a fi bărbat şi om.

Entry for February 12, 2009

Februarie 11, 2009


Unchiul Julio şi condeiera (10)


Lăsat intenţionat singur în odaia unde a trăit cu Maga, Oliveira găseşte scrisoarea nebunească, delirantă, scrisă de iubita sa către pruncul Rocamadour: iar în acea scrisoare, mama îi mărturiseşte bebeluşului dragostea ei răvăşitoare pentru Oliveira. E o scrisoare de dragoste către doi bărbaţi (din nou doi bărbaţi): unul e un sugar şi fiu (care va muri), celălalt este un amant fascinant şi obsedant, care are darul de a-şi chinui în valuri de flux şi reflux femeia iubită. De ce scrie tânăra mamă această epistolă către pruncul ei? Întrucât acesta va deveni şi el bărbat, cândva (noi, cititorii, care am asistat deja la moartea lui Rocamadour, ştim, însă, că el nu va deveni niciodată bărbat). Ay, e de citit capitolul 32 cu atenţie şi cu voluptate, fiindcă este un poem minunat precum capitolul 7.

Citind această scrisoare, Oliveira se preface că nu simte nimic: parcă ar glosa câte ceva despre milă, dar finalmente se abţine şi deţine controlul asupră-i. Calificativul de karamazovian apare în acest contex intenţionat de Cortázar. Femeii lui Oliveira îi este mai bine fără el. Desigur, bărbatul acesta obsedat de meseria de a gândi ar putea medita iar şi iar la chestiunea crizei: dar s-a plictisit. Şi, totuşi, un firişor de inimă simţitoare încă mai bate în el, deşi este bine tăinuit: Oriunde s-o afla, pletele-i înflăcărate ca un turn mă ard din depărtare, mă distruge absenţa ei.

Entry for February 09, 2009

Februarie 9, 2009



al treilea


al treilea ne priveşte fix atunci când stăm drepţi şi ne iubim

el are braţele atârnând moarte şi priveşte în plin

rănit şi tăiat în patru ţintuit ca un liliac

al treilea nu înţelege de ce nu este iubit ci doar ocolit

el este hirotonisit să fie mereu al treilea cel care priveşte

fără să rostească o vorbă fără să doarmă fără să mănânce fără să fie drăgostit

el ştie şi poate doar să fie al treilea urgisit

scotocit de o poliţie rutieră a măruntaielor gânditoare

al treilea e trestia şi bestia

oh al treilea e sfântuleţul în pustiu cu de-a sila

rănit prăfuit de vagoanele încărcate cu mila.


post-scriptum

aceasta nu-i o pohezie propriu-zisă, ci un text pornind de la un gând avut şi împărtăşit un ceas întreg cu angela m, cu care m-am încontrat pseudohermeneutic în odaia ei, pornind de la o sucită frază a lui levinas. gracias şi lui padrecito pentru lămuriri (deşi nu le-am utilizat deloc aici, dimpotrivă!). am scris textul la macdonald’s (sic!). poate ar fi trebuit să menţionez şi citatul exact din levinas. de ghicit.

Entry for February 08, 2009

Februarie 7, 2009


Noaptea şi nopţile mele


Fireşte că noaptea-i şi a somnului, dar nu doar a somnului. Fiindcă în somn se sălăşluiesc destule făpturi care bântuie mai blând, sau mai violent, mai în pripă sau mai pe îndelete. Uneori, de aceea, aş vrea să iau în somnul meu câţiva călători: pe unii să-i visez aşa cum sunt, pe alţii să-i visez aşa cum nu sunt. Pe unii să-i păstrez în formolul somnului meu, pe alţii să-i fabric eu, păpuşăreşte, din năluciri şi fantasme, ca o bântuită.

De oarecare vreme sunt insomniacă aproape cronică, aşa încât se mai întâmplă ca noaptea să scriu poheme. Sau să privesc oraşul meu aşa cum se întinde ca o pisică ploioasă şi înfrigurată. Sau să mă gândesc la insulele greceşti unde mă sălăşluiesc în fiecare vară şi unde scriu ca o apucată, cu flămânzenie epică şi cu năstruşnicii; sau cu temeri de Persefonă adaptată.

Noaptea sunt multe lucruri şi multe femei: şi veneţiancă, şi grecoaică, şi curtezană, şi femeie pur şi simplu, şi somnoroasă, şi adormită, şi cafegioaică ori ghicitoare, dedulcită ori sărată.

Somnul meu este ceea ce este: foşnitor sau cuminte, plin sau gol, uscat sau zemos, şi tot aşa.