Zborul Margaritei
Sunt invizibilă şi liberă! exclamă Margarita la începutul traseului ei iniţiatic. Zborul său, însă, se cuvine a fi reglat: ea riscă să se lovească de un felinar vechi şi, nu în ultimul rând, trebuie să fie precaută în chestiunea cablurilor electrice şi a reclamelor de firmă. Ajunsă în Arbat, însă, zborul femeii se aproape clasicizează şi devine relativ coerent: ea nu zboară foarte sus, ci destul de aproape de sol, drept care încă riscă să se lovească de varii obiecte ieşite în cale. Se şi ciocneşte, de altfel, de un disc pe care, mai apoi, furioasă, îl distruge. Deasupra şi dedesubtul ei există încă puzderie de obiecte, cei vizibili fiind mai cu seamă oamenii (râuri de şepci). O, ce talmeş-balmeş! gândi furioasă Margarita, aici nici nu poţi să te întorci. Este o lume cu care nu mai doreşte să aibă de-a face, pentru că este confuză, plictisitoare, golită de sens. Treptat, zburătoarea se înalţă şi, între altele, mai face un giumbuşluc: uimeşte două moscovite certăreţe cu invizibilitatea ei sonoră. Apoi descoperă locuinţa criticului Latunski, cel care l-a năpăstuit pe maestru (acuzând romanul despre Pilat din Pont de misticism şi alte nuanţe antisovietice şi provocând astfel arestarea maestrului), iar scena care se petrece aici este ea însăşi o mostră, un fragment dintr-o stultifera navis. Cu un ciocan în mâini, Margarita distruge tot ce îi cade sub ochi: pianul, dulapul, oglinda; cu un cuţit taie cearceafurile; cu găleţi umplute cu apă inundă biroul locatarului; călimara cu cerneală este deşertată pe pat; la baie, robinetele curg în delir, provocând inundarea masivă a apartamentului; la plecare, Margarita distruge lustrele şi ferestrele, iar frenezia ei se dovedeşte a fi insaţiabilă: proaspăta vrăjitoare sparge câte ferestre apucă, într-un soi de delir punitiv vehement, defulat asupra clădirii culpabile care îl adăpostea pe Latunski. Panica umanoizilor este lesne de înţeles: nimeni nu pricepe nimic (un locatar panicat îşi chiar aplică pe faţă masca de gaze!).
Apoi, Margarita este captivată de propriul ei zbor, care devine astral şi în viteză nebună: luna însăşi este învârtejită turbionar în acest zbor. Margarita învaţă să se răsucească, să zboare răsturnat şi să măture razant spaţiul şi bezna de dedesubt. Este o Moscovă făcută din mai multe oraşe, iar sălbatica zburătoare (ea are deja părul vâlvoi) se dovedeşte a fi întru totul satisfăcută de peisaj. Pentru a-l degusta, decide să-şi încetinească zborul şi, într-adevăr, peisajul este magnific: este o Moscovă vrăjită (mai exact revrăjită, după desvrăjirea la care a fost supusă ritualic de autorităţi). Fac o paranteză: mi-aş fi dorit şi eu (ehei!) un asemenea zbor deasupra Clujului şi deasupra New Yorkului! Cred că astfel de zboruri fac parte din cutumele magice ale copilăriei noastre, dar şi ale maturităţii în care semnele miraculoase sunt râvnite cu asupra de măsură! Să mă întorc, însă, la capodopera lui Mihail Afanasievici Bulgakov. Celebra deja femeie zburătoare este ajunsă, însă, din urmă de o alta: Nataşa călare pe Nikolai Ivanovici preschimbat în vier. De ce s-a uns Nataşa cu crema lui Azazello? Răspunsul vine imediat: şi noi vrem să trăim şi să zburăm! Prin urmare, inclusiv Nataşa sancţionează realitatea anostă şi goală pe care o părăsise (numind-o lumea, ca şi cum spaţiul vrăjitoresc ar fi fost o anti-lume!) în care nu mai vrea să se întoarcă. Iar sluga ei este bărbatul-vier, care încercase să o corupă amoros şi care, odată uns cu crema diavolului, se preschimbă într-un animal pe potriva viciului său.
Nataşa este cea dintâi care o numeşte pe Margarita regină, intuind statutul de elită al acesteia, ca vrăjitoare iniţiată şi oficializată în anti-lume! Drept care ea o suplică pe regină să i se acorde statutul de vrăjitoare pentru totdeauna. Doar bărbatul-vier protestează hilar-vehement împotriva adunării ilegale la care este utilizat pe post de instrument de zbor.
Zborul Margaritei Nikolaevna ia sfârşit atunci când ea ajunge la locul indicat de Azazello: dar mai întâi, vrăjitoarea simte îmbierea să se scalde în râu – acesta fiind botezul ei simbolic pentru noua identitate. La ieşirea din apă este întâmpinată de un bărbat gras, nud şi alcoolizat, care o tachinează, confundând-o cu servitoarea Margueritei de Valois; dar vrăjitoarea îl sancţionează imediat şi atunci străinul o recunoaşte şi certifică a fi drept regina Margot. Cine să fie, simbolic vorbind, acest străin: el este burduhănosul Xilen, camuflat, ce-i drept, dar îndeajuns de detectabil, cel puţin metaforic! Pe malul celălalt, Margarita este întâmpinată de un întreg cortegiu dionisiac: decorul vegetal este abundent şi exotic, un cor de broaşte cântă marşul pentru noua regină, rusalce străvezii şi vrăjitoare goale dansează ori i se închină, un faun îi oferă cupa de şampanie de bun venit. Este anunţată că Nataşa a devenit chiar mesagera reginei Margot, vestindu-l, la Moscova, pe oaspetele de vază care o aşteaptă (Woland). Xilen reapare în frac, tot alcoolizat (aşa cum îi este firea dionisiacă), şi sărută mâna reginei, consacrând-o în decor. Iar faunul telefonează şi reclamă pentru onorata vrăjitoare un automobil al cărui şofer (să nu ne mai mirăm de nimic!) este un cioroi de câmp, negru, cu pliscul lung, cu o şapcă de muşama pe cap şi cu mănuşi lungi, cu manşetă largă. În acest automobil de lux, Margarita Nikolaevna revine, în zbor, la Moscova, ca să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple: balul Satanei.
Mesmeea Cuttita's Blog 