Archive for Decembrie 2007

Entry for December 30, 2007

Decembrie 29, 2007

O „bestie” blândă

Maturilor şcoliţi la rockul progresiv e mai dificil să le găseşti ac de cojoc sonor. Eu m-am antrenat până în măduva oaselor cu Pink Floyd (încă de la 17 ani – ay, nu, gafă de neiertat, mă lasă memoria, a fost la 14 ani că am ascultat Shine On You Crazy Diamond!) şi cu Van Der Graaf Generator (de pe la 19-20 ani): în primul caz credinţa mea este că am fost aleasă (că a existat adică ceva fatal în această întâlnire sonoră de gradul xyzqw), în al doilea caz, însă, am ales, călăuzită fiind către Peter Hammill şi ai săi. Tot opţiune a fost şi Jim Morrison cu The Doors, Genesis, Yes and many others (aşa că doar Pink Floyd rămâne să fie scris în destinul meu de receptor muzical). Nu mai fac aici o recapitulare a muzicilor care îmi plac (fiindcă am tot făcut acest lucru, când şi când, pe acest blog). Voi spune, însă, că în ultimii ani am primit lecţii sonore ori chiar corecţiuni empatice de la studenţii şi tinerii mei prieteni, în anumite cazuri (vezi Muse), sau am descoperit pe cont propriu, la hazard, voci şi trupe care au fost valabile într-un moment anume pentru mine (PJ Harvey, de pildă).

Iarna, însă, mai totdeauna (de vreo şapte ani încoace) ascult Leonard Cohen, pentru vocea lui rugoasă şi calmă, pentru senzualitatea sa patriarhală şi gravă, ascunsă după paravane. Cohen are ceva de tihnă, de somnolenţă hrănitoare. Nu mă omor după versurile lui (mulţi îl consideră inclusiv un mare poet, eu zic însă că este un poet cantabil şi atâta tot, lipsit, însă, de profunzime nevrotică precum Jim Morrison sau Peter Hammill care s-ar cuveni să fie creditaţi amândoi ca poeţi veritabili!), dar admit că acestea îşi au locşorul lor bine stratificat în construcţia oraculară a cântecelor lui Cohen. Iarna, deci, ascult cu ochii semiînchişi vocea de călugăr-tată înţelept, dar şi pervers oarecum, a lui Leonard Cohen. Îmi face bine, este un glas adecvat pentru zacere, pentru hibernare. S-a întâmplat, însă, că, datorită lui Cohen, am descoperit la sfârşitul lui 2007 vocea angelică a unei „bestii”. E vorba de Antony Hegarty: nu este neapărat monstruos ca înfăţişare, şi totuşi actualmente are ceva de „bestie”, dar de „bestie” îmblânzită, angelizată vocal. E dificil să îţi închipui cam cum ar putea cânta bestiile în ceruri, dar cu ajutorul lui Antony acest lucru este aproape posibil. De Crăciun am nimerit la televizor peste un concert omagial, unde l-am ascultat, fascinată în chip morbid, pe Antony Hegarty cântând faimoasa melodie a lui Cohen If It Be Your Will: solistul se mişca dezarticulat ca o uriaşă păpuşă orfană, cu veşmintele sfâşiate. Apoi, încă provocată cumplit şi consternată de apariţia „bestiei”, am căutat să văd cine este „monstrul” şi am nimerit peste Hope There’s Someone: mi s-a făcut pur şi simplu rău de fascinaţie! Apoi am căutat şi am tot căutat şi am dat peste: My Lady Story, Cripple and the Starfish, You Are My Sister, For Today I am a Boy, Fistful of Love, The Lake. Cei care citesc aici, şi nu cred, nu au decât să încerce şi ei, mai ales primele două sonorităţi amintite de mine: If It Be Your Will şi Hope There’s Someone.

Anunțuri

Entry for December 27, 2007

Decembrie 27, 2007


Carnaval cu brizbrizuri şi onor
pentru zodii zglobii neduse la doftor,
măşti spumoase, neîngenuncheate,
care-şi spovedesc jucăuşenia de treisprezece carate!
Aferim tuturor celor care scriu
ori sunt scrişi undeva într-o carte,
viaţa nu-i neapărat roz, nici moloz,
drept care merită îndulcită mânzeşte,
cu năstruşnicii mentolate.

Entry for December 22, 2007

Decembrie 22, 2007

Sub Alpi, cu Jethro Tull

A fost să-mi tihnească să reascult Jethro Tull, vocea de catifea consistentă a omului-flaut care este Ian Anderson, tocmai la poalele Alpilor francezi, într-un orăşel paşnic, dar şi în mod previzibil friguros. Am locuit aici într-o casă veche, unde odaia de la subsol era ruptă dintr-o carte cu bunici: pe perete – tapet vişiniu cu floricele, apoi un dulap butucănos plin de intrânduri şi având atârnat de cheie un burduf cu levănţică şi alte plante aromate, o oglindă semiprinciară, felinare stilizate, un pat cu stinghie pentru sprijinit şi ascultat poveşti cu nemiluita, un fotoliu uriaş cât un şarpe boa încolăcit (ca să mă cocoloşesc în el exact ca un Ouroboros), ferăstruici cu perdele croşetate, o masă cu picioarele îndoite de cămilă, afişe sub sticlă cu femmes chic din secolul al nouăsprezecelea (de pe la 1858, mai exact), cu rochii-lujer şi pălării înnebunitoare (căci, nu-i aşa, important este a sugera, iată visul! zicea tocmai un faimos poet franţuz!). Când deschideam fereastra dimineaţa, Alpii îmi ciocăneau în frunte şi în dinţi. Am ajuns chiar şi într-un ţinut al unei îmblânzite crăiese a zăpezii, la o mie de metri deasupra vieţii lumeşti, pe platoul unei mănăstiri dominicane (şi am prins slujba cuminte a măicuţelor), la jumătatea drumului spre vârful Chartreuse (mândria ţinutului cu pricina), unde nişte copii atemporali (întru totul rupţi de realitate) săniau cu îndârjire de meseriaşi, făcându-mă invidioasă de moarte. Ce-i drept, săniile lor erau, majoritatea, din plastic colorat, un soi de planşete: am zărit doar o singură sanie clasică, din lemn!
Ce-am făcut eu aici? Am citit romane ciudate, am scris poeme şi mai ciudate şi am ascultat Jethro Tull până mi s-a catifelat pentru întreaga iarnă creierul. Nu atât albumele clasice, pe care le ştiam de mulţi ani pe de rost (de la War Vhild şi Thick as a Brick la Acqualung, Minstrel in the Gallery la Songs from the Wood ori Broadsword and the Beast, ca să pomenesc doar câteva din ultraconsacrate), cât concertele din 2003 şi 2005, cu prestaţia în forţă, de spiriduş desăvârşit, şi cu giumbuşlucurile sonore impecabile ale unui deloc vetust Ian Anderson. Rockul său din fructe de pădure, fals rustic, şi-a găsit doar acum calea regală spre inima şi urechile mele.

Entry for December 14, 2007

Decembrie 14, 2007

Ceasornicăria (VI)

puzzle

Scriitura mea este arborescentă şi jungloidă, aşa că să o descurce cine poate, dar nu neapărat autoarea. Sunt şi o grămadă de răspântii, unde nici eu nu ştiu exact pe ce cale am luat-o sau am de gând să o iau…

La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet şi nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie şi că scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu mă prea ispiteşte, mai degrabă… androginismul scriiturii. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o „bestie” faţă de sine însuşi în primul rând (acest lucru este valabil şi pentru prozator, deşi aici mai contează şi altceva, anume vocaţia „arhitectonică”) şi să aibă curajul să meargă până la capăt.

Scriu şi despre realitate, şi despre inconştiente (întrucât există mai multe tipuri). Metafora mea preferată, cunoscută deja, este aceea a „submarinului scufundat şi inundat”, cu care plonjez în locurile pe unde scotocesc: în creier, în trup, în suflet, în inimă, în piele. Şi apoi ies la suprafaţă şi istorisesc (în versuri ori proză) ce am găsit prin străfunduri.

Am urechi „polifonice” şi sunt „multilingvă”: glumesc, fireşte, dar vorbesc şi serios. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi mi-ar plăcea să fie acceptate toate, fără să fiu parţializată, fărâmiţată. Nu văd nimic rău în a scrie bifurcat, ca să zic aşa, pe mai multe direcţii, pe mai mulţi versanţi. Sper că sunt un schior adecvat, indiferent de pantă…

Am fost întrebată nu de mult dacă sunt o personalitate multiplă. În acest punct ar fi amuzant, poate, să fie improvizată o comisie alcătuită dintr-un doftor (psihiatru), un cosmetician, un actor, un regizor şi un bucătar (pot, la fel de bine, fi puşi şi la feminin), care să mă judece. Glumesc, desigur.

Pe insula mea grecească (unde sper să mă retrag cândva) aş lua vreo sută de cărţi, jumătate de poezie, jumătate de proză. În mod obligatoriu, pentru că sunt maniacă, se ştie deja, aş avea alături de mine Maestrul şi Margarita de Mihail Bulgakov. Pe lângă poezie şi proză, ar fi şi câteva cărţi sfinte în biblioteca din insula cu pricina.

Sînt fericită îndeajuns, dar fericirea este un cuvânt prea greu pentru lumea noastră. Aş zice mai degrabă că sunt bucuroasă de viaţă şi am poftă de viaţă. Ceea ce nu înseamnă că nu am etapele mele pigmentate cu nevroze, obsesii şi alte trebuşoare lăuntrice.

Revin adesea la Oceanul Schizoidian, cartea nevrozei multiple, dar şi a catharsisului, a vindecării. Există acolo multă moarte şi suferinţă psihică, există o traumă ramificată. Dar, slavă domnului, există şi mângâiere, există, totuşi, ieşirea din subterană. Sper să fi tămăduit, prin această carte, Medeea din mine.

Kore-Persefona este, la rându-i, parţial, o carte a nevrozelor şi a vindecării, în acelaşi timp. De aici metafora femeii care trăieşte o parte din viaţă la suprafaţa pământului, iar altă parte, în infern. Şi nu e doar metafora femeii, ea fiind valabilă şi pentru bărbaţi, şi pentru orice făptură omenească, indiferent de sex. Fireşte, este riscant să utilizezi chestiuni prea livreşti şi culte în poezie (dar Ezra Pound a făcut-o, totuşi, cu succes). Îmi asum acest risc: poezia are oricum astăzi, în general, puţini cititori. Kore-Persefona este o carte pentru gurmeţi, să zicem.

Deşi am publicat acum multă vreme Femeia-cruciat, există în continuare o femeie-scrib (care e mai ales prozatoarea din mine); întotdeauna, însă, mai importantă decât aceasta va fi femeia-cruciat (care nu e o feministă), a cărei questa lăuntrică încă mă marchează (indiferent că este vorba despre poetă sau prozatoare). O femeie nu poate înceta să fie femeie-cruciat, probabil că ar trebui să rămână toată viaţa aşa ceva.

Entry for December 13, 2007

Decembrie 12, 2007



carne în introspecţie


carne în introspecţie

homuncul trimis în cele patru puncte cardinale

să plângă pentru sângele risipit în pustie

dumnezeu ca o pereche de foarfeci sau ca o umbrelă uzată

nu mai poate nici să taie

nici să apere de ploaie

dar eu spun că aici şi acum există altceva

o dantelă de smirnă şi ceaţă în care oasele noastre s-au înfăşurat

o iscusinţă de mătase care străbate moartea cea mică încă din viaţă

cu zgârciurile grimasele şi plonjările ei

în ţeastă am înfiptă o broşă de cuarţ prin care simt zbaterea

nici măcar nu mai ştiu dacă bucăţica de suflet pe care o caut

nu este cumva doar clor glorios.

Entry for December 10, 2007

Decembrie 9, 2007

3 jucării pentru un prieten american (III)


the anti-doll

I am just a soft curiosity

in the Cabinet of Curiosities

underground woman

twirling leaf

body incognito

lying between frogs and serpents

playing Tarot with shells and butterflies

doing vertical clowneries

saying hideous aphorisms for insects

I me and myself

maybe inside there is a dwarf

maybe outside there is a suspect magic umbrella

a goddess in uniform like a soldier

killing the grass at dawn.

Entry for December 08, 2007

Decembrie 8, 2007

3 jucării pentru un prieten american (II)

eve’s wig

eve’s wig and a unicorn with crushed lips

staying in the circus of the sex-machine

all is flesh in introspection

garbage with lanterns of saliva

skin at midnight wounded by little birds

a man is attempting carnage on his pink woman from wonderland

where love is a stillborn shape

he wants a stung nirvana and a lullaby.

Entry for December 07, 2007

Decembrie 7, 2007

3 jucării pentru un prieten american (I)

am confecţionat de curând 3 jucării pentru un prieten american, sub formă de mici poeme. sunt chiar nişte jucării, întrucât nu m-am gândit să le public vreodată: nu scriu niciodată poezie în joacă (aşa cum am făcut aici). după ce le-am scris, m-am gândit ce statut au aceste texte: poezii nu sunt (am precizat-o chiar eu, autoarea), şi, totuşi, sunt (pentru că respectă, tehnic vorbind, logica poeziei, dar şi din alte motive obiective). de publicat nu vreau să le public, deşi aş putea oricând. ce vor fi fiind atunci aceste texte? iată prima mostră:

sheherezade’s clone

every woman who is a story-teller is also a clone of sheherezade

every woman who is a clone of sheherezade helps a man

to be just a man

every woman who helps a man to be just a man

invents a battle against death desire denial

every woman who invents a battle against death desire denial

is a microgoddess of nothingness

every woman who is a microgoddess of nothingness

knows that chastity is a blind conversation for fools

every woman who knows that chastity is a blind conversation for fools

feels her entrails are hell in the brain.

Entry for December 05, 2007

Decembrie 5, 2007

Cizmele umplute cu daruri

Pentru mine, blogul Mesmeea construit la început din hazard pe yahoo 360 a fost şi o joardă super-ego (care mi-a ţinut sub control ludic fantasmele, năstruşniciile şi bazaconiile), dar şi un alai nesfârşit de cizme puse la umplut cu daruri. Spun aceasta, întrucât Mesmeea de mine a scris direct pe blog şi nu oricum, ci adesea cu voioşie şi jucăuşenie. Iar lucrul acesta s-a întâmplat doar întrucât yahoo 360 a fost suportul apt ca entertainer pentru ideile şi năzbâtiile mele. Dar yahoo 360 a suportat şi micile mele tristeţi (uneori) sau revoltele mele efemere (alteori), a suportat cu alte cuvinte cam tot ce se poate suporta, atunci când făptura de suportat nu este neapărat exagerată. Ceea ce fac eu acum este un elogiu deloc voalat adus paginii mele de hârtie electronică, hazardat sălăşluită pe yahoo 360. Am scris aici şi jurnal, şi poezie, şi proză, şi panseuri, şi maxime, şi eseuri, am scris de toate. Ceea ce mi se întâmplă rar. M-am învăţat cu yahoo 360 precum cu un frate ori soră de cruce, ca în poveşti ori ca în jocurile de copii. Oricât ne-am preface că lucrurile nu stau astfel, blogurile, şi în special cele de pe yahoo 360, sunt nişte spaţii histrionice şi ludice, rostul lor esenţial fiind acela că mai stârpesc din plictiseală şi creează măcar iluzia unei amiciţii colective. Uneori se înfiripă chiar relaţii spirituale şi prieteneşti interesante, iar eu am fost norocoasă în acest sens. Aşa încât yahoo 360 este sau poate fi pe post de Moşi Nicolae, Crăciun şi Gerilă, reuniţi într-un tărâm electronic cu iz de corn al abundenţei, de unde destulă lume se poate aproviziona şi înminuna. Drept care îmi pun în continuare cizmele la umplut cu daruri şi le umplu şi eu cum pot pe ale altora. Iar aceasta în tot timpul anului, nu doar iarna!

Entry for December 03, 2007

Decembrie 3, 2007

De la Muse la PJ Harvey

Pe lângă muzicile mele canonice şi psihedelice, am gustat în 2007 şi propuneri venite din alte părţi ori descoperiri pe cont propriu, la hazard. Recunosc că lovitura în moalele sonore ale capului am încasat-o de la formaţia Muse pe nepusă masă. La atelierul de scriere creatoare pe muzică psihedelică şi progresivă, fetele mi-au adus plocon în primăvară mai întâi albumul Origin of Symmetry, iar melodia New Born m-a năpădit sonor până la adicţie (credeam să sunt trecută prin ciur şi dârmon cu astfel de muzici made in Radiohead, dar nici vorbă!); dar nu doar New Born, ci şi Feeling Good şi Megalomania. Apoi a venit rândul albumului Black Holes and Revelations, al cărui efect a fost şi mai intens adict, pentru că am ajuns să ascult respectivul album, în decurs de trei luni, cam de vreo cinci sute de ori (nu exagerez deloc!)! Take a Bow, dar şi Starlight ori Supermassive Black Hole sunt nişte piese compuse parşiv, intenţionat mizându-se pe o circularitate ritualică, aptă să devore auditoriul. Era cât pe ce să devin dervişă rotitoare ascultând şi dănţuind pe Muse! Obsesia a început să se relaxeze prin toamnă, iar în noiembrie a survenit noua bombă sonoră care m-a scuturat de parcă aş fi fost aşezată pe un scaun electric, măcar metaforic vorbind: Polly Jean Harvey, pe numele ei întreg, mai simplu PJ Harvey. Am descoperit-o singură pe youtube, mai întâi în duetul stihial cu Bjork, într-un remake Satisfaction. Dar când am nimerit cu timpanul în mai multe concerte unde PJH s-a produs cu Rid of Me, trebuia să fii incolor, inodor şi insonor ca să nu recunoşti în răţuşca cea urâtă dar în acelaşi timp îngrozitor de talentata femeiuşcă o cântăreaţă teribilă, de zile mari, orgiastică, demenţială. Perioada rock a lui Polly Jean este impresionantă prin seriozitatea ei masivă, de fier forjat. Ultimul ei album, White Chalk, este o răsucire de 180 de grade: PJH cu voce serafică de aproape beata angelica, acompaniată masiv de pian, în sonorităţi de flux şi reflux, în catifelări incredibile şi voalări cu plonjări de întuneric de mătase. Ferice de ascultătorii ei, printre care şi eu!