De la Orbitor la Solenoid (2)

Romanul Solenoid propulsează mai departe ambiția metafizică a autorului din Orbitor, reluând obsesiile marcante de arhitectură internă ale trilogiei: holarhia, elementul gnostic, hărțile craniene, metropola, figura mamei ca matrice cosmic-mistică, autobiografía mitizată. Dar miza de progresie infinită este mai ambițioasă și revelatorie în acest caz: ceea ce-l interesează pe autor este să facă tocmai din roman (și din literatură) un soi de a patra dimensiune. Orbitor este romanul celei de-a treia dimensiuni, în timp ce Solenoid duce fizica și matematica artei romanului mai departe, conceptual vorbind. Magiștrii Mallarmé și Borges se găsesc și ei aici, în livrescul ramificat al romanului, chiar dacă referința maximă a lui Mircea Cărtărescu va fi Kafka, de data aceasta.

Solenoid este, topografic vorbind, un roman exclusiv al Bucureștiului, dar într-un sens specific doar pentru Mircea Cărtărescu: harta metropolei devine o hartă craniană complexă, a unui conștient și inconștient colectiv, a lumii și a creației. Bucureștiul este o metropolă senzorială, simultan rațională și irațională, sincretică adică. Bucureștiul conține toate metropolele faimoase – Paris, Berlin, New York, Londra, Tokyo – și se preschimbă într-un supraoraș.

Întrucât personajul titular al romanului Solenoid, un profesor paria și outsider, refuză să scrie literatură (în sens canonic – adică să publice), el devine o carte a cărților, un manuscris suprem sau o făptură-manuscris care conține tot ceea ce poate fi conținut: neuroni, subterane, rețele, mozaicuri, ramificații. Nevoind să scrie în sens tradițional și să extragă afară din sine o operă, personajul profesorului devine, prin viața sa lăuntrică ezoterică, o operă în sens alchimic. Pentru această făptură-manuscris, creierul se convertește în sens vizual, este o formă de ochi, de glob ocular prin intermediul căruia este capturată chiar gândirea (p. 99). Fiind inițiat tainic, dar și autoinițiindu-se misterios, profesorul ajunge să fie un cartograf al propriului craniu care a devenit lume și totodată literatură.

Funcția solenoidului, ca instrument, este să producă levitația, iar levitația să devină un motor mistic de relegare la matrice, inclusiv în sens de athanor. Ceea ce era fractalul în trilogía Orbitor (o unitate de măsură ontică și creatoare), devine solenoidul acum și aici, o unitate de măsură ontică și creatoare, care declanșează levitația inclusiv în sens cognitiv extrem. Întreg romanul Solenoid pare să fie scris, gravitațional, ca o levitație deasupra vieții și a morții și a unei metropole investită metafizic ori chiar eschatologic și soteriologic (rai-iad). Iar la finalul romanului, însuși orașul București (o parte din ele) va levita mistic.

Solenoid este, parțial, și un roman oniric sau halucinatoriu, iar fragmentele de jurnal de vise pe care autorul le inserează, din când în când, între paginile sale, au o logică aparte de construcție. O asemenea direcție este una pentru gourmeți (de nișă adică) în literatura română și în proza românească. Există încă doi autori care au făcut din halucinație o metodă și o formă de transă. Întâi de toate este vorba despre proza lui Mihai Eminescu, ale cărui texte – Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Moartea lui Ioan Vestimie – sunt reingurgítate creator și continuator de romanul lui Mircea Cărtărescu, printr-o scriere neogotică incitantă prezentă în romanul său. Cărtărescu amplifică și dezvoltă spațiile labirintice enigmatice din nuvelele onirice ale lui Eminescu. Un al doilea autor care a demarat o direcție asumată în sens oniric-halucinatoriu (cu miză de transă) în proza românească actual și cu ramificații thanatologice este Corin Braga. Cvintetul său romanesc numit Noctambulii, din care a publicat până acum trei romane (Claustrofobul – 1992, Hidra – 1996 și Luiza Textoris – 2012), precum și jurnalele sale onirice și metaonirice (Oniria – 1999 și Acedia – 2014) sunt înrudite, parțial, cu demersul lui Mircea Cărtărescu.

Angoasa care străbate ritualic romanul Solenoid, aceea a extincției ca injustiție la adresa rasei umane, nu este lăsată fără un răspuns pe măsură. Cărtărescu are ambiția de a găsi soluții alternative, experimentale, pentru această angoasă a umanității. Acesta este motivul pentru care, în ultima parte a romanului există o credință obstinată în resurecție și regenerare. În hala-cimitir de lângă școala profesorului outsider, acesta descoperă cinci fetuși în progresie cronologică, depozitați în niște cilindri. Este vorba despre un uter cranian sau despre o placentă cerebrală sau despre un craniu uterin care se dovedește a fi chiar matricea, cavitatea, sfera lumii, numinosul sau a patra dimensiune. Pe acest fond intervine suprainițiatul bibliotecar Palamar. Acesta reia concepte-cheie pentru Mircea Cărtărescu (din Orbitor) precum holarhie și scară asimptotică, pentru a decreta o para-dimensiune a lumii în care râvnește să-l insereze pe profesor în ipostaza de fetus acarian. Instrumentul de propulsie in paralumea acariană va fi chiar solenoidul. Profesorul se va preschimba post-kafkian în sarcopt, într-un mesager și ales care va fi devorat de acarieni și apoi se va reîntoarce în trupul său uman, eșuând în misiunea legată de mesajul mântuirii (contează, însă, intenția și drumul, nu neapărat finalitatea misiunii).  Romanul Solenoid nu este doar un multitext disperat despre moarte și senectute, ci și despre încercările de a depăși aceste calamități ridicate la rang apocaliptic ale rasei umane.

Cum ar trebui să fie literatura privită din a patra dimensiune, literatura unui viitor postuman?! Poate ca “o levitație deasupra paginii, un text pneumatic” (p. 416). Romanul Solenoid (care ar putea fi, simbolic vorbind, un Orbitor filtrat printr-o a patra dimensiune) și-a interiorizat și exteriorizat autorul până l-a preschimbat într-o structură solenoidă, într-un medium pentru cititori.

 

(fragment dintr-un eseu care va fi publicat în revista Steaua)