nu mă aflu aici ca să îngenunchez. nu iubesc ca să fiu iubită. miros a carne de om. ploaia îmi umple pielea cu şofran ca o bătrână regină la ora de chirurgie estetică. macii bruni îi atârn la glezne apoi delirez despre lehuzia inimii. eram fiară voiam să fiu fiară să nimicesc şi să fiu nimicită ca purpura. şirag de mătănii lucioase pe care le-nghit ca bomboanele fiindcă în mine sunt mai multe trupuri decât de obicei. unul din ele are cercei la subsuori.
Zeul Morfeu are în secolele 20 și 21 mărci variate doar pentru a prilejui o redefiniție ontologică a cartezianului „Gândesc, deci exist”. Dar replica nu este „Nu gândesc, deci dorm” și nici „Nu gândesc, deci visez” – așa cum credeau scriitorii romantici și mai târziu cei suprarealiști!, ci „Gândesc, deci nu dorm”, eventual „Dorm, deci trăiesc” ori, exact pe dos, „Nu dorm, deci trăiesc” . Ceea ce contează pentru unii este intensitatea gândirii, așa cum intensitatea simțirii și mai ales a imaginilor este cea esențială pentru ceilalți. O medie nu poate fi făcută, întrucât balanța nu ar putea fi decât întotdeauna dezechilibrată, fie într-o parte, fie în cealaltă. Jonathan Coe m-a făcut să mă gândesc la toate acestea.
Am revăzut în serile complicate și pre-mistice (Alisa, Narnia) și am primit așa în ceasurile mistice, de dinainte și de după, de aproape și de departe: măsurători de timp, de-ale urechilor, de-ale ochilor, de-ale păpușilor, de-ale veșmintelor și, firește, cărți. Trei în mod special: Caietele lui don Rigoberto (de Mario Vargas Llosa), The Life of Mina Loy (de Caroline Burke) și Poveste despre dragoste și întuneric (de Amos Oz, care are chiar nume de vrăjitor, și nu din pricina lui Oz, ci a lui Amos). Cea de-a doua este despre prototipul femeii moderne în secolul XX – poeta și artista vizuală (cum i se spune pe coperta cărții) Mina Loy (1882-1966). Teribil de frumoasă, îngrozitor de deșteaptă, tranzitorie între dadaiști, suprarealiști și postmoderni, legendă a feminității cerebrale și senzuale în același timp, talentată în chip fățiș-extravagant, histrioană, farmazoană, meta-amazoană, supramuză, para-centaureasă, simili-bacantă, coincidență a contrariilor, aproape genie (exotică). Pe lângă The Life of Mina Loy am în bibliotecă și antologia The Lost Lunar Baedeker (sunt dispusă să împrumut aceste cărți maniacilor, dacă se sălășluiesc în Clusium!).
Iat-o pe Mina în fotografia mea preferată (amestec de Rimbaud, Isadora Duncan, Mata Hari estompată și Alisa).
Iat-o pe Mina alături de Brâncuși și Tristan Tzara.
Iat-o pe Mina îmblănită, privită avid de one of my fav – Ezra Pound (foarte la tinerețe și spilcuit era autorul Cantos-urilor).
Iat-o pe Mina la bătrânețe (seamănă cu o aristocrată ghicitoare în palmă).
La sfârșit de an 2010 primesc vestea de la editura Curtea Veche că Biblioteca stranie a fost tipărită (trebuia să apară la Târgul de Carte, dar n-a fost să fie). Nu voi primi exemplarele cuvenite decât pe la jumătatea lunii ianuarie 2011 (din pricina iernii, a sărbătorilor și a poștei române paralizate), așa că de-abia atunci o voi putea răsfoi și mirosi (cărțile proaspăt tipărite miros ca niște pâini calde). Deocamdată arăt lumii doar coperta și postez o muzichie potrivită: Lene Lovich, faimoasă regină new wave a anilor 80 din secolul XX, o stranie și extravagantă cântăreață cu asupra de măsură, favorită inclusiv a lui Peter Hammill (Van der Graaf Generator), care o alege pentru rolul Madeline Usher din performanta sa operă pop The Fall of the House of Usher – 1991 (după E. A. Poe). Acum vreo 15 ani am ascultat-o și eu pentru întâia dată în opera pop de mai sus, frapată de glasul ei special. Apoi, pe youtube, am găsit-o pe această regină underground din care s-au inspirat la tonaj Madonna și Lady Gaga.
Mai jos, Bird Song, unul din cântecele de cult ale Lenei Lovich, de acum 30 de ani, care se potrivește, ca histrionism, cu a mea carte proaspăt publicată.
http://www.youtube.com/watch?v=maucjGIUzzo&feature=related
P.S.
Gracias tuturor celor care aici pe blog sau în particular mi-au sugerat romanele pentru care am optat în final. Și o urare de Crăciun cu arbori cosmici & alte lucrușoare voioase, întrucât voi lipsi câteva zile de aici, din pricina vremurilor complicate.
Una dintre discuţiile-cheie din romanul Ierusalim de Gonçalo M. Tavares (Humanitas, 2008) este aceea între un director de ospiciu şi un teoretician al ororii istoriei: criminalii şi nebunii sunt înrudiţi, consideră cei doi, prin criza lor etică, prin imoralitatea lor funciară. Romanul pune în discuţie, la nivel psihic, chiar principiul (a)normalităţii, aşa făcându-se că raţionalii şi presupuşii normali din carte vor fi pedepsiţi pentru orgoliul normalităţii lor (dacă nu prin ei înşişi, atunci prin anormalitatea celor din jurul lor, care trebuie asumată şi corectată). Chiar şi omului sănătos îi lipseşte ceva, chiar şi el conţine o absenţă în fiinţa lui, iar această absenţă poate fi vicioasă, indiferent că este vorba despre un furt de fiinţă sau despre o lipsă de sine stătătoare ; de pildă, una dintre logicile delimitative ale teoreticianului ororii este următoarea: „un om care nu-l caută pe Dumnezeu este nebun. Iar un nebun trebuie tratat.” Dacă ar fi să polemizăm despre ruptură şi fractură ca principiu, apoi un lucru e limpede: orice viaţă se fracturează la un moment dat, devine altceva în sens măcar minimal maladiv şi patologic, iar acest altceva este inefabil, întrucât procentul de nebunie din oameni este incontrolabil. Există o nebunie individuală şi o nebunie universală, ele putând fi independente una de alta sau, dimpotrivă, fiind sudate. Făpturile umane au minusuri existenţiale, sunt bolnave fizic, au nevroze şi psihoze, obsesii, sunt complexate, demonice etc., plusurile existenţiale manifestându-se rar. Mintea omenească este străbătută de fluxuri şi refluxuri faţă de care esenţiale sunt barierele, graniţele, întrucât lucrurile trebuie diferenţiate (în sensul normalităţii şi realităţii), şi nu amestecate, contopite, mixate (în sensul confuziei, ambiguităţii, ininteligibilităţii). De aceea, clasificarea pe care o propune Tavares în romanul său nu mai surprinde; există două tipuri de fiinţă: unele cercetează suferinţa amănunţit, asumându-şi o formă de tiranie ştiinţifică pe cobai umani; altele trăiesc suferinţa la maximum, niciodată moderat; unii sunt spectatori implicaţi, alţii sunt actori ontici.
Cel mai suav locuitor de la Aquarium din New Orl a fost căluțul de mare. Semăna cu un noctiluc sclipicios și era singur-singurel în căutare de dragoste și comuniune.
Până la urmă le-a găsit pe amândouă, mirarea mea fiind aceea că micuțele entități acvatice preferau înghesuiala și ghemuirea unele într-altele (cu multă delicatețe), de parcă fiecare și-ar fi fost cuib în cuib în cuib.
Dar, vorba poetului grec, nu te poți feri de năpasta iubirii, mai ales când e vorba de Kypris (nu știam că ar putea fi valabil și pentru căluții de mare! :)): Fericiți cumpătații-n iubirea divină/ ce le-o trezește Afrodita,/ păstrătorii sfielii-n vârtejul plăcerilor,/ neînghimpații de patimi năuce/ la ceasul când Eros/ azvârle săgețile dragostei gemene,/ unele care ne-mpart bucurie,/ altele care ne spulberă viața./ Rugămu-ne, Kypris, o, preafrumoaso,/ iartă-ne patul de pustiire,/ dă-ne podoabă de har drămuit,/ și dorințe curate!/ Coboară spre noi, Afrodita,/ dar cruță-ne de răvășirile tale!
Este foarte posibil ca personajele mele mignone (căluții de mare sau dragoneii, cum li se mai spune) să cunoască limba elină!
Dacă tot am văzut celelalte episoade din seria Harry Potter nu era cazul să îl pierd și pe cel despre și cu talismanele morții, chiar dacă a doua parte, finalul-total-mortal adică, va fi lansată doar în primăvara lui 2011. Ceea ce frapează este orwellizarea tot mai fățișă a filmului care devine unul parabolic, apud bibliografia generală despre totalitarism. Pelicula Harry Potter începe să semene cu o alegorie, chiar antiutopie, deși mixtura de legende, mituri și peisaje continuă: acum bântuie o sabie înrudită cu Excalibur (adiacentă la cochetăria cu merliniada lui Dumbledore), peisajele (muntoase) sunt tot mai asemănătoare cu cele din Stăpânul inelelor, iar personajele pozitive se comportă ca niște partizani în munți, luptători de guerilă ori maquis (după cum a observat și domnul Anir, așezat lângă mine în sala de proiecție, amator de Harry Potter la Cinema City), așa încât Harry P se dorește a fi un fel de Arthur montagnard. Există elfi urechioși, apoi o piatră purtată la gât care infestează psihic precum un fatal inel al puterii, oh, și o grămadă de alte ingrediente de aici, de acolo și de pretutindeni. Pelicula e oricum aproape funerară. Filmul mizează, pe ultima sută de metri, pe o etapă ecleziastic-entropică (Evgheni Zamiatin utiliza formula cu pricina pentru a puncta a patra etapă a unei revoluții totalitariste, după etapele eroică, profetică, apostolică), adaptată la mileniul trei. La Veneția există un pub numit Harry’s Bar, făcut faimos de Hemingway și reactualizat publicitar de Woody Allen. Mai că i-aș trimite pe potteriști și potterizați acolo, ca să bea un pahar de Dry Martini (băutura casei) și să exorcizeze ultima boare funebră a peliculei, sublimând astfel poter(r)a mea.
În paralel cu fluviul Mississippi, la New Orl se găsea și un Aquarium verde-albăstrui. În dimineața în care am poftit și am și mers acolo m-am trezit în cap cu poezioara: Pisicuță, pis-pis-pis, te-am visat azi noapte-n vis, te spălam, te pieptănam, fundă roșie îți puneam. Așa că i-am șoptit cântecelul și pisicuței de mare care se întrezărește mai sus, chiar dacă ea nu avea botic cald. Deși paravanul dintre noi nu era de zahăr candel, ci de sticlă, ea a coborât la mine din pricina unghiilor mele tunse scurt și ojate cu negru, pe care le-a confundat cu niște drajeuri sau mărgele. Mâna mea albă o cam orbise.
Ea știa că nu am fundă roșie să îi leg la gât ori pe creștet, dar mai știa și că aș putea, totuși, să o mângâi vrăjitorește. De fapt nu am mângâiat-o, ci am gâdilat-o, explicându-i că într-un Aquarium mângâiciunea nu poate fi decât sticloasă și silențioasă. S-a resemnat, deși nu era fatalistă. S-a jucat cu unghiile mele ojate cu negru până le-a făcut buretoase.
După ce am gâdilat-o, a prins asemenea aripi încât a început să fâlfâie și să vâjâie de-a dreptul prin acvariu, ca o pasăre cu codiță de șoricel îngrășat. Narimi, narimi, spunea ea ca o adevărată pasăre.
Melancolică din pricină că, iată, pisicile de mare puteau să fie înaripate, dar eu nu, m-am așezat cu spatele la o vitrină unde o baracudă mi-a strigat că e vremea să o iau din loc și să nu împiedic circulația acvatică, foarte aglomerată pe suta de centimetri unde mă aflam. Am șontâcăit și m-am pregătit să îmi iau picioarele în spinare, bolborosind invidioasă și din spirit mimetic, eu-cea-fără-de-aripi, narimi, narimi!
(pozele sunt făcute de un poznaș elipsoidal)
Am visat o casă suspendată așa, pe un soi de franjuri de pământ, deasupra unui crater ca o floare ferfenițită. Casa bolborosea suav…
Am visat o țigancă ghicitoare care avea un arici și o negresă-pitică de vreo 25 de cm înălțime. Pitica voia să fugă în bejenie și mormâia chestiuni de rău augur, fără să fie limpede despre cine vorbește. Pitica era crestată (cu tăieturi sculptate), semăna cu o statuie grecească, dar corcită cu una asiatică. Ariciul stătea cuminte pe un piedestal și părea să fie adormit sau moleșit.
Am visat că aveam un fluture la subsuoară și că eram cam încurcată din pricina asta. Fiindcă mă simțeam altfel și știam că și ceilalți știu.
Am visat că mă dădeam pe patine cu rotile, care patine aveau niște televizoare mici în vârf, prin care zăream planetele învârtindu-se în viteză nebună.
Am visat că zăceam, vara, în podul cu paie al unchilor mei bătrâni din Cireșoaia, de odinioară. Mirosea a gutuie și a roșcove.
Este suferința principala energie care catalizează arta autentică! Este durerea motorul esențial pentru diagnosticarea și validarea valorii estetice? Joey Goebel construiește un bizar bildungsroman parțial sadic și involuntar masochist pe această temă în Torturați-l pe artist (Humanitas, 2007). Precizez de la început: nu cred într-o teorie nici chiar livresc-sado-maso; nu cred în suferința majoritar-stimulatoare creator, chiar dacă admit că ea poate avea o asemenea funcție, în condiții de criză; nu cred în nevroza continuă, indiferent dacă aceasta este indusă ori instinctuală. Cred doar în atacurile nevrotice temporare care pot provoca un climax artistic; dar generalizarea acestora este nereală. Or, tocmai pe artificialitatea prelungită a durerii, pe confecționarea ei și preschimbarea ei în suferință reală cu miză estetică își construiește romanul Joey Goebel. Este posibil să obții dintr-un copil inteligent și sensibil un homuncul cu vocație de geniu? Teoria, amplu ramificată în romanul de față, glosează pe conținutul artei garantate major doar prin exploatarea emoțională și psihologică (până la jupuire și descuamare) a nefericirii. Mântuirea este obținută mai cu seamă estetic, nu etic sau religios, clamează destule personaje din Torturați-l pe artist. Nu există dragoste, ci doar durere și singurătate creatoare. Pentru a crea genial, artistul se cuvine a fi torturat cu tendință. Oare?
Mesmeea Cuttita's Blog 