Entry for July 31, 2008

Culianu şi Castaneda

Magii moderni (şi postmoderni) continuă să fascineze ochii doritorilor şi nu numai. La sfârşitul secolului XX, doi dintre aceşti „magi” au avut un impact anume asupra românilor (dar şi asupra altor locuitori ai glorioasei noastre planete): Ioan Petru Culianu şi Carlos Castaneda. Cel dintâi a murit asasinat (la maturitate) în 1991 (speculaţiile asupra morţii sale fiind multiple, de natură politică, apoi ocultă etc.), al doilea a murit (la senectutea-i celebră) în sânul comunităţii sale şamanice, în 1998, iar moartea i-a fost tăinuită, o vreme, de discipoli, pentru a nu tulbura echilibrul lumii noastre (sic!). Cei doi au ştiut fiecare unul de celălalt: nu ştiu care era opinia lui Castaneda despre Culianu, dar Culianu nu l-a agreat deloc pe Castaneda, cel puţin în calitatea pretins ştiinţifică a acestuia, de antropolog. Culianu, însă, a căzut în capcana majorităţii interpreţilor lui Castaneda, luând în serios uriaşa şi hipnotica ficţiune propusă de Castaneda: textele acestuia, fie ele pretinse studii de antropologie sau de etnologie, nu trebuie percepute altfel decât ca nişte romane (strict romane) şamanice. Şi, în ce mă priveşte, consider că, în calitate de romancier, Carlos Castaneda este ingenios si fascinant! Culianu era genial şi el, dar în alt sens: prin uriaşa sa capacitate de muncă şi sinteză de erudit renascentist. Legendele despre cei doi au început să circule diferit: cel care l-a înveşmântat pe Culianu într-o mantie de ultim mag cu puteri incredibile a fost Ted Anton, a cărui carte a tras excesiv spuza pe extravaganţa ştiinţifică a fostului nostru compatriot (ucenic, în plus, şi al lui Mircea Eliade), preferând să îl înmoaie în licorile pretins alchimice ale unei imagini exotice de postmodern „ghicitor în stele”. Ted Anton l-a mitificat pe Culianu doar după moartea acestuia. Legenda lui Castaneda, în schimb, a început să fie percepută destul de repede după succesul primelor sale cărţi în care nara întâlnirea la gradul maxim al cunoaşterii cu un şaman yaqui pe numele său (don) Juan Matus (şi cu alţi şamani incredibili precum don Genaro, don Vicente, ori şamaniţe precum La Gorda şi La Catalina). Rasatul Culianu a fost mitificat doar după moarte, durduliul şi deloc impozantul Castaneda a fost mitificat din viaţă, şi cu o asemenea ardoare şi turbare, încât a creat şcoli de tehnici şamanice şi adevărate crescătorii de femei-şaman, care aproape că îl înzeiseră (zeificaseră) pe scundul şi grăsuţul hispanic în rol de nagual. Eu i-am perceput pe Culianu şi Castaneda ca pe un fel de gemeni imaginari (cu scopuri diferite, cu strategii şi stiluri diferite, dar declanşând un acelaşi mysterium fascinans). Drept care, uneori, îmi îngădui să beau un pahar de vin călugăresc (portughez) Mateus, în cinstea lor, chiar dacă respectivul vin era doar favoritul lui Castaneda.

Entry for July 30, 2008

Trei prinţese gemene, date uitării

În cartea lor Prinţese date uitării sau necunoscute, autorii Rebecca Dautremer şi Philippe Lechermeier (dacă sunt şi reali, iar nu fictivi şi ludici, în sens borgesian; cartea este tradusă de Şerban Foarţă) au uitat să se ocupe de trei prinţese eschimose : Ly, Tay şi Ky. Cele trei fete (orfane, întrucât nu au părinţi, ci doar o slujnică bătrână despre care gurile rele şi bune la un loc spun că este o magiciană înzestrată) există şi bântuie simpatic prin vechile legende ale eschimoşilor. Aşa încât le fac hatârul celor doi autori jucăuşi şi le reamintesc de existenţa acestor trei fete. Ele au ca naşă de botez o zână provenită dintr-o ursoaică albă, care le transportă într-o caleaşcă obţinută dintr-un iceberg fărâmiţat. Nu sunt nişte prinţese ultrafrumoase, ci doar drăguţe şi râzăreţe, veseloase, puse pe şotii, în ciuda frigului de-ngheaţă apele în care trăiesc. Prinţesele cele trei sunt surori gemene şi au un viciu aparte : nu se pot opri din fantazare şi exagerare, adică din minciună, mai nepios spus. Nici nu este de mirare: în frigul eschimos nu îţi rămâne decât să minţi şi să tot minţi, născocind tot timpul. Cântă toate trei la o muzicuţă făcută din oase de balenă ori la un soi de mandolină având corzile din mustăţi de focă. Caleaşca lor este trasă de foci, iar vestitori şi paji le sunt pinguinii. Se scaldă în zăpadă topită amestecată cu sirop de brad. Toate cele trei prinţese au un grain de beauté pe vârful nasului, gemenele fiind, am uitat să o spun, grăsuţe, chiar dacă nu grăsune foc. Prinţesele vorbesc, de bună seamă, limba eschimoşilor în care fiecare cuvânt se termină cu particula GLU. De pildă: lunăglu, dormiglu, beaglu, mănâncăglu, la naibaglu, focăglu, sanieglu, igluglu. Celor trei surori le-a fost sortit, nu e greu de ghicit, să se mărite doar cu trei fraţi gemeni care, însă, întârzie şi vor tot întârzia să se arate. Ele sunt îmbrăcate în blăniţe de vulpe argintie şi au şoşoni din scoarţă de tuya, cu puf de pasăre Dodo. La gât au şiraguri de piatra laptelui, care le ajută să nu fie insomniace din cauza aurorei boreale. Adoră să se joace împreună Popa Prostoglu (da, şi în Eschimosia există acest joc !). Pe lângă limba lor nativă, gemenele ştiu şi limba laponă (în mod previzibil), dar au, de asemenea, verişoare şi mătuşi în Siberia. Nu au călătorit, însă, niciodată, nicăieri. Fireşte, prinţesele cele trei nu ştiu să se sărute decât pe nas (care-i rotofei şi îmbujorat). Ca să reziste la frig, consumă mâncarea cu boia şi piper (aduse, se zice, din China). Şi am încălecat pe-o şa.

Entry for July 28, 2008

Ladies, señoritas und monsieurs

Vă voi ruga să îmi daţi degrabă de veste în privinţa următoarei chestiuni. Lucrez acum la un jurnal de lectură despre trei romane (Maestrul şi Margarita, Şotron şi Pământul de sub tălpile ei). Şi aş vrea să inserez în jurnalul meu comentariile de pe blogul mesmeic la citatul despre Umbră, lume, sublume şi supralume din romanul lui Rushdie (întrucât respectivele comentarii au fost stimulatoare). Aşa încât următorii (de pe listuţă) sunt rugaţi să îmi comunice prin intermediul ăstui blog mesmeic dacă pot să folosesc comentariile lor în cărţulia mea, ce va apărea în 2009 (comentariile vor fi reproduse ca atare, fara diacritice, exact cum au fost postate şi în ordinea în care au fost postate). Rugaţii sunt următorii: Jeniact, Bogdan (K), Sybillius, Dora, Artemis, Didi, Oda (alt Bogdan), Carmen, Alpha D.

Deci?

Entry for July 25, 2008

Cartea istanbuleză

biblioteca stranie – 19

Binevenite traducerile în limba română din scriitorul turc Orhan Pamuk (Editura Curtea Veche a iniţiat o competentă campanie de promovare a scriitorului, pe măsura celei dedicate lui Salman Rushdie, la Polirom), dintre care semnalez mai cu seamă Cartea neagră (traducere de Luminţa Munteanu). Este vorba despre un roman înrudit cu Rayuela (Şotron) de Julio Cortázar, dar şi cu romanele lui Salman Rushdie; spre finalul cărţii va erupe o altă temă renuanţată, aceea a căutării de sine, în sens peergyntian (sună ciudat, însă astfel stau lucrurile).

Povestea porneşte de la un fapt intim traumatic: Galip este părăsit, fără nicio explicaţie, de către soţia şi verişoara sa Rüya, drept care întreaga carte devine o căutare prin Istanbul a femeii pierdute. Dar căutarea ei este, în acelaşi timp, şi căutarea propriului trecut al personajului: străzi, oameni, meserii, amintiri, senzaţii. Exact aşa o căuta, prin Paris, Horacio Oliveira pe Maga (în Şotron), amuşinând oraşul. Orhan Pamuk este un Rushdie turc (aşa cum Rushdie este o Şeherezadă – şi iată cum am ajuns să descuamăm textele prin clişee!), fiindcă are har narativ şi frază învăluitoare. Ca şi Bombay-ul lui Rushdie, Istanbulul este un oraş cu foi şi straturi, iar meşteşugul lui Pamuk este acela de a-l revela în dantelăria sa urbană, temporală, spaţială: ca oraş al memoriei, al tradiţiei, dar şi al Occidentului, nu în ultimul rând al Balcanilor eminamente epici. Istanbulul este o grădină în care există şi prospeţime, şi flori ofilite, şi fântâni secate, şi izvoare, şi praf, şi mirosuri de placintă, şi aromă intensă de femei. Este un oraş al forfotei, dar şi o metropolă pustie (cel puţin meditativii, melancolicii şi solitarii îl percep astfel). Pe de o parte există un Istanbul vizibil, aromat, cu falduri; pe de altă parte există un oraş subteran, populat, de pildă, cu sutele de manechine ale unui meşter de odinioară.

Cartea neagră este un roman atipic de dragoste: întrucât nu despre dragostea senzuală este vorba, ci despre cealaltă, întotdeauna mult mai neliniştitoare. Galip îşi caută femeia şi perechea care l-a părăsit şi, căutând-o, descoperă şi inventează multe alte poveşti. Iar naratorul Pamuk irumpe subtil în text, indicând, uneori, că această căutare tocmai se scrie sub ochii noştri, dat fiind că, şi unii, şi alţii, noi, cititorii, putem fi atât căutaţii, cât şi căutătorii. Romanul are o rarefiere abilă, care prinde bine şi menţine proaspătă lectura. Principalul său atu este acela că descrie stări: melancolie, singurătate, alienare, incompatibilitate cu lumea etc. Stări şi senzaţii şi simţăminte care coagulează într-un amplu poem narativ aerisit intenţionat, astfel încât nici să nu gâfâi după lectură, dar nici să nu te plictiseşti. Există un parfum trist pe care îl emană această carte care mi-a adus aminte de două filme înrudite, deşi regizate la patruzeci de ani diferenţă între ele, agrementate cu o doză delicată de proustianism – Anul trecut la Marienbad (regia Alain Resnais) şi superbisimul film Reconstrucţie (regia Christoffer Boe). De altfel, povestea lui Proust şi a Albertinei este relatată ea însăşi în roman, ca fiind atât istoria lui Proust (din celebrul său roman), cât şi povestea vieţii unui bătrân gazetar istanbulez, narată de către Galip, într-un bar cu povestitori.

Spre plăcerea cititorilor erudiţi, Cartea neagră conţine fragmente ample despre filozofii, poeţii şi teologii arabi de anvergură, din Evul Mediu, care au influenţat viaţa culturală a Imperiului otoman şi ulterior a Turciei.

Partea finală a romanului dezbate chestiunea identităţii, prelucrând nuanţat şi spectaculos acel je est un autre rimbaudian, dar şi morala de sine a lui Peer Gynt, marcat picaresc de o singură obsesie: să fie el însuşi, în pofida a orice şi a tuturor. Galip se preface a fi verişorul său Celāl (fratele vitreg al Rüyei, bănuit a o fi adăpostit, fie chiar şi incestuos, pe fugară) şi face tot posibilul să devină Celāl (în cele din urmă îi va prelua personalitatea -mai ales că Celāl va fi ucis-, scriind chiar Cartea neagră). Dar povestea dublului Galip-Celāl este dezvoltată şi în istoria simbolică a Padişahului care se caută pe el însuşi, renunţând la tot (bibliotecă, dragoste, cultură, amintiri). Tâlcul este strecurat, succint, la un moment dat: „singura cale de a fi tu însuţi este să fii altcineva sau să te pierzi în poveştile altcuiva”.

Opţiunea mea pentru un citat (a fost dificil de ales, citatele din Pamuk sunt suculente) este următoarea: „Oare de ce ne stârneşte neliniştea un bărbat înlăcrimat? Putem vedea într-o femeie care plânge un aspect neobişnuit, însă sensibil şi trist al vieţii noastre cotidiene, aşa încât ne lăsăm impregnaţi de el, cu sinceritate şi dragoste. Un bărbat care plânge ne umple însă inima de un sentiment de neputinţă. Într-un asemenea bărbat, ajuns, parcă, la capătul pământului sau a tot ceea ce se vădeşte omeneşte posibil, aşa cum se întâmplă la moartea unei fiinţe dragi, sau, cine ştie, în universul în care trăieşte el, există o latură care nu se armonizează cu propriul nostru univers – o latură stânjenitoare, ba chiar terifiantă. Cu toţii cunoaştem uluirea şi teroarea de care suntem cuprinşi când întâlnim, pe harta pe care o numim <> şi pe care suntem încredinţaţi că o cunoaştem, un tărâm pe de-a-ntregul necunoscut.” Dixit.

Entry for July 22, 2008

Profetul cel cuminte

Cea mai incitantă şi stranie propoziţie, pentru mine, din Apocalipsul Sfântului Ioan Teologul este una simplă de tot şi cât se poate marginală, cea cu care se încheie partea a douăsprezecea din Apocalips (după care mai urmează încă zece părţi): Iar eu am stat pe nisipul mării. Departe de mine să intenţionez o interpretare teologală asupra celebrului text: aceasta au făcut-o deja alţii mai înţelepţi şi mai pricepuţi, fie ei din vechime sau din zilele noastre, drept care în niciun caz nu m-aş învrednici la aşa ceva. Ceea ce intenţionez eu este doar să îmi lămuresc frumuseţea propoziţiei simple pe care am amintit-o, contextualizând-o într-o anumită nuanţare a textului lui Ioan Teologul, nuanţare care mă preocupă de oarecare timp. M-am gândit, uneori, aşa cum ne gândim când rătăcim cu minţile prin tot soiul de idei mai mult sau mai puţin periculoase şi riscante, că textul suprem (căci este, nu-i aşa, un text suprem) al Apocalipsului ar putea fi interpretat, forţând nota, şi ca o bătălie împotriva demenţei şi a nebuniei. Ca o bătălie pe viaţă şi pe moarte, cum s-ar spune, dar exclusiv prin cuvinte. Frumuseţea şi tăria Apocalipsului vine ca stil, după cum ştim cu toţii, din avalanşa de tropi rostogoliţi în trombe profetice de către gura teologului inspirat: iar în această avalanşă prins în vârtej este răul absolut numit Fiara (cu toate conotaţiile sale figurale, de la Balaur, Desfrânata cea mare, Babilon, etc.). Desfăşurătorul textului lui Ioan Teologul cuprinde în pântecul său, aşa cum este firesc, şi figurile binecuvântaţilor ori salvatorilor (fie ei îngeri sau oameni cuvioşi), dar partea dominantă a scrierii este aceea dedicată portretului Satanei şi zorzoanelor sale predilecte (instrumente, accesorii etc.). Ioan Teologul izbuteşte o construcţie contrapunctică cu aplomb, care are ca scop tocmai impactul violent asupra cititorilor, credincioşilor (dar şi necredincioşilor). O singură făptură rămâne netulburată de tot acest spectacol lingvistic cutremurător: teologul însuşi, scribul inspirat care transcrie, cel care mărturiseşte despre sine în atât de simpla, delicata şi frumoasa propoziţie pe care am citat-o la începutul acestui text: Iar eu am stat pe nisipul mării. Poate să fie taifunul morţii, al răului ori al nebuniei, profetul stă cuminte pe malul mării: el nu stă oricum, însă, ci ca un ecleziast de viţă nouă. Ştie ce este răul absolut, ştie că i-a prevenit pe ceilalţi, ştie care este soluţia: mai departe nu-i rămâne decât să fie spectator al celor ce se petrec. Fireşte, ar mai fi destule de spus. Dar poate şi eu stau acum pe nisipul mării.

(Acest text îi este dedicat ştiu eu cui. Bonus – Epitaph de King Crimson.)

Entry for July 20, 2008

VU

Odată cu mutarea în noua locuinţă a trebuit vrând-nevrând să îmi fac ordine prin CD-uri, casete, discuri. Pe unele le-am reascultat din vârful urechilor, pe altele, mai abitir. De câteva ori, ritualic, mi-a căzut sub mâna CD-ul cu retrospectiva Velvet Underground, pe care mi l-a făcut Dani acum vreo patru ani, când am solicitat o poreclă mai mătăsoasă pentru subsignata (de la studenţii ei empatici) în locul scrâşnitoarei Kmsr. Patru melodii am reascultat cu aplomb şi ceremonial: Heroin, Oh, Sweet Nuthin’, Venus in Furs şi Seraphic Deviltry. Despre ultima melodie, pot jura că este strămoaşa stilului metal opera practicat astăzi de grupuri de tipul Within Temptation sau Nightwish: structura este cvasi-simfonică şi împerechează vocea de operă a femeii cu vocea infernală – de Charon! – a bărbatului (efectul este dorit a fi agresiv antitetic, termenii mei sunt bonomi, nu sarcastici). Celelalte trei melodii au fost, probabil, studii de caz pentru grupul Nirvana, pentru că aproape toate melodiile kurt-cobainice au ca strămoaşe făţişe trioul melodic din Velvet Underground pe care l-am pomenit mai sus. Poate că Venus in Furs este cea mai clasică strămoaşă în acest sens. Dar cine vor fi fost strămoşii meritorii ai trupei Velvet Underground, asta nu o mai ştiu. Cu siguranţă, însă, că ei există pe undeva.

amazon

Alin F a fost pe Amazon si mi-a povestit prin mail cum a fost. Mi s-a parut indeajuns de captivant, drept care i-am propus sa-i afisez ravasul pe blogul mesmeic. In poza e, fireste, Alin amazonizatul.

Deci – cum a fost? Raspunsul cel mai simplu si mai cinstit e “nu stiu” – inca. Dupa cum imi mai spuneau cei din Iquitos cu experienta de jungla – e nevoie de cateva saptamani, luni sau ani pana ce jungla se “aseaza” cum se cuvine in tine (it sinks in). A fost incredibil de frumos, a fost incredibil de incredibil si nici acum inca nu-mi vine sa cred toate prin carele am trecut, incepand cu ghidul – un personaj care in sine merita un roman (Aukcoo, la vida loca! – adicatelea Aukcoo – asta-i porecla lui – viata nebuna). E o combinatie de Zorba de Amazon si un personaj de roman sud-american – inca ii caut echivalentul…

Din Iquitos am luat un vapor – un soi de echivalent al cursei Brad-Cluj sau al trenului sarma Timisoara – Iasi – varianta cu hamace, pana in Pevas, vreo 150 de km mai la vale pe Amazon. De acolo am urcat pe Ampyiacu – un afluent al Amazonului pana la un sat de indieni Boras si Huitotos (singurul sat mixt in termeni tribali), unde ne-am petrecut prima noapte in jungla, am invatat sa ne legam ca lumea hamacele, sa ne asezam plasa de tantari, etc… In fine, de acolo am inceput sa urcam pe Ampyiacu dimpreuna cu doua calauze indiene – un Bora si-un Huitoto, care intre timp au devenit trei (al treilea s-a rugat sa-l luam cu noi pe gratis – era tanar si vroia sa se afirme + sa castige experienta). Dintre ei, doar unul mai fusese in regiunea in care urma sa ajungem – la doua zile de mers cu piroga cu motor – Nota: printre primele ganduri a fost si acela ca pentru expeditii e nevoie de un cur bine batucit si rezistent.

(Aukcoo a incercat sa-mi propuna sa cautam plante si animale rare – serpi, mai ales, specialitatea lui, insa i-am taiat elanul spunandu-i ca, nefiind specialisti nici eu nici Florin – singura posibilitate e sa ne duca intr-un loc in care n-a mai fost nimeni – si ne-a dus.)

Pe drum am vazut si primii delfini (gri si roz) si, pana sa ma dezmeticesc bine, Aukcoo era deja in mijlocul raului invitandu-ne sa-l urmam. Repet, era prima zi pe rau, nu prea iti vine sa te arunci in ape despre care stii din carti si din filme ca sunt infestate cu piranhas, anaconda si alte bazdaganii… da’ am sarit (eu) – a fost un sentiment extrem de liberator, sa inoti printre delfini, in mijlocul junglei – si de atunci am facut zilnic baie chiar in locurile in care dimineata pescuiam piranhas de doua-trei palme (uriasi, dupa standarde locului).

Nu am acum timp sa le scriu pe toate – sunt prea multe de povestit si de aceea ma gandesc sa fac un blog in care sa pot povesti, posta fotografii, filme, etc…da’ tre; sa spun ca m-am simtit in jungla ca pestele-n apa si ziua si, mai ales, noaptea… Greu de spus de ce exact – cel mai simplu raspuns e ca te simti ca-nlauntrul unei femei (alta metafora mai apropiata nu gasesc pe moment). Singurele aspecte mai neplacute au fost umezeala – foarte rar prinzi o zi fara ploaie, chit ca era sezonul secetos si mancarea – relativ monotona: orez si banana prajite + pestele pe care-l prindeam si vanat (cand impuscau indienii – aveau niste pusti legate cu sarma de pe la 1700 toamna)…

Doua experiente mai mult decat interesante: tratamentul indienilor Matse si Mayoruna cu venin de broasca – mi-am facut sapte arsuri pe brat ceea ce mi-a atras in Iquitos fluieraturi admirative (de obicei oamenii isi fac 2-3) + experienta cu Ayahuasca – asta a fost ceva de necrezut si merita povestit pe indelete – oricum, nu credeam ca un om poate simti asa ceva – raiul si iadul, in acelasi timp, infinitul mare si cel mic, toate deodata, fara sa se anuleze reciproc catusi de putin… Si aici inca mai incerc sa imi gasesc cuvintele – metaforele cele mai potrivite pentru a descrie experienta… Am capatat un mare respect pentru felul in care oamenii astia se pricep la otravuri, vraji, plante, etc… si pentru indieni – incredibil de buni in jungla, capabili de performante care, aici, ar face prima pagina a ziarelor – acolo intra in banal….

No bine, destul deocamdata – voi incerca sa revin cu amanunte – sau sa scriu pe blogul ala, daca ma prind cum se fac postarile… pentru moment, am incalecat pe-o sa si ti-am spus (pe scurt) povestea amazoniana asa…

PS

Uitai: se pare ca regiunea in care am fost – si pe care m-au ajutat indienii s-o cartez nu apare deocamdata pe nici o harta – cel putin eu, inca, n-am reusit s-o aflu nici macar pe satelit…. Nu-i rau pentru un novice al expeditiilor in jungla, nu?

Entry for July 14, 2008

Vară

M-am mutat doar cu 500 de metri mai jos de fosta locuinţă şi, totuşi, lucrurile se văd altfel de aici. Mai întâi că oraşul meu a devenit prins în insectar de pe terasa unde stau uneori şi privesc cât e ziua de lungă: cuprind cu ochii tot cartierul unde am copilărit, plus malurile Someşului, plus două parcuri, plus dealurile de la marginea de nord a oraşului, plus turlele din centru (cu al meu axis mundi de serviciu care este biserica Sfântul Mihail). Gâze de tot felul şi un clan de corbi insidioşi (dar şamanici, fără atribute de nevermore) se sălăşluiesc şi ei, din când în când, pe aici. Îi alung cum pot, ca să evit năclăiala eventualului găinaţ, oricât de norocos ar putea fi acesta. Mai că nu îmi vine să plec vara aceasta pe vreo insulă grecească (totuşi, voi pleca), ci doar să zac pe terasa noului apartament unde Clujul e la picioarele mele. Dar la numai o sută de metri de poreclitul Hilton începe o cu totul altă lume. Din pricina pârâiaşului infestat de deşeuri, unde se sălăşluieşte o familie de bătrâni săraci care locuiesc într-o colibă făcută din resturi (lemne, cartoane, folii metalice), brusturii au crescut de 2 metri, iarba e vânjoasă, buruienile, masive şi agăţătoare. E o junglă în toată legea şi un oraş minuscul, întins pe vreo 1000 de metri. Uneori, duminica, mă plimb pe aici, fiindcă percepţia poate fi de Alisă pitică ajunsă în spaţii gigantice sau de Gulliver în Ţara Uriaşilor: şi fapt esenţial, spaţiul acesta îmbie la scris proză. La proză fantastică, despre himere, dar şi la proză realistă, arşiţoasă. Eu rămân, însă, o predilectă a mărilor (nu şi a oceanelor) şi, în speţă, a insulelor greceşti, aşa că doar duminica fantazez despre jungla virtuală, ţâşnită din deşeuri, care a crescut păroasă lângă noua mea locuinţă.

Entry for July 11, 2008

Brăţara vişinie

Ashaverus a fost în Cipru pentru mai multe zile şi mi-a adus de acolo un CD cu muzica dervişilor şi o brăţară vişinie. Despre Cipru ştia câte ceva Ashaverus, întrucât nu degeaba, în fiecare an, le împui capul studenţilor mei pifani cu ipostaza sumbră a Afroditei, numită Kypris, care atunci când se pogoară prin ţinuturile pământeşti provoacă dezastru erotic şi prigoană şi haos (vezi cazul Hipolit şi Fedra, întrucât e de-ajuns). Povestea brăţării vişinii (care provine din locurile de baştină ale Afroditei Kypris) este frumoasă, drept care o spun şi eu aici, brodând pe marginea a ceea ce mi-a relatat Ashaverus. Se pare că, după un concert cu muzica dervişilor în Cipru, Ashaverus a pornit-o către sursă ca să achiziţioneze CD-uri. În timp ce discuta cu vânzătorul care era chiar interpretul, un bătrânel de vreo 80 de ani, îmbrăcat sărăcăcios şi cu o desagă, a auzit spusele ashaverice: cum că are o profesoară, departe (acasă) care i-a vorbit despre dervişii rotitori, drept care ar dori să îi cumpere respectivei un CD. Pe care l-a şi cumpărat de altfel. Dar, când să plece, bătrânelul s-a apropiat de Ashaverus, a scos brăţara vişinie din desagă şi i-a spus să îi dea femeii de departe (profesoarei) acea brăţară, întrucât aceasta va avea nevoie de brăţară în curând, pentru un soi de „chestiune” mistică (nădăjduiesc că am priceput bine şi că nu elucubrez acum). Şi i-a mai spus că brăţara este făcută dintr-un lemn din locurile de baştină ale întunecatei Kypris! (Asta este precizarea mea.) Iar Ashaverus s-a executat.

Entry for July 10, 2008

Today special guests: Pink Floyzii

Uneori, foarte rar, îi visez pe Pink Floyzi la începuturile lor. Este un fel de a spune. E unul şi acelaşi vis, ca şi cum ar fi reprogramat în creierul meu. Mai exact visez părul lung al lui Dave Gilmour, de care sunt lipite capetele celorlalţi membri ai trupei. E şi Syd Barrett acolo, întotdeauna, ca o maimuţică-mascotă, brunetă foc. Capul lui seamănă cu autoportretele lui Caravaggio. Niciodată nu am auzit în vis vocile Pink Floyzilor, niciodată. Lucrul acesta m-a mirat, întrucât cu Pink Floyzii nu am ce discuta (precum cu Mr. Lynch), ci doar ce auzi. Dar ei nu cântă niciodată în visul meu. Doar părul blond şi lins al lui Gilmour pluteşte ca o perdea din mărgele, tatuată cu chipurile celorlalţi. Syd, ce-i drept, îmi trage uneori cu ochiul, dar fără niciun înţeles. Iar eu ştiu întotdeauna că el este cel mort.

P.S.

Pe Jim Morrison nu l-am visat niciodată, deci nu voi scrie despre el în acest sens oniric. Sau, mai exact, nu mi-am adus niciodată aminte că l-aş fi visat. Fiindcă este deosebire între visul visat şi visul narativ (cel reamintit).