Gheniadr (flori carnivore cu Magritte)

Această pictură este una din cele prezente în Pavilionul României de la Bienala de artă de la Veneția (2015), autorul fiind Adrian Ghenie. Asupra mea a avut impact cromatic, dar și psihic. Totuși, nu florile carnivore uriașe și agresive m-au tulburat, ci personajul amorf, dar cu pălărie, trenci (sau palton) și valiză galbenă, un soi de Magritte venit să cerceteze florile și să le dea un sens (imposibil) în această lume (ori în alta). De la personajul acesta străin de lume, călător, intangibil și inefabil – se trage ciudățenia iluminată a picturii cu pricina. El, călătorul, vine dintr-o lume instabilă în altă lume instabilă, unde stăpâne sunt florile extrem colorate. Oare vine să fie devorat (de bună voie) de către ele ? E vorba de o sinucidere camuflată ? Sau, dimpotrivă, de o comuniune și împărtășanie? Poate fi vorba și de una, și de alta, fiecare să își aleagă ce versiune dorește.

imagini (varia)

ECCE  MUNDUS  VIATOR

Cum ar fi ca toate aceste imagini să fie vârstele unui om care a visat întreaga sa viață, fără să se poată trezi altfel decât prin intermediul unor fotografii experimentale, mișcate, derulate sub apă, încețoșate demonstrativ, cu personaje incerte, alunecând pe hârtia fotografică (ori pe ecran) ca pe un patinaj postuman ?!

Corabia purpurie cu chei

Cea mai magică instalație pe care am văzut-o la Bienala de la Veneția, anul acesta, la pavilionul japonez. O corabie în miniatură, înconjurată de toate cheile lumii (vizibile și invizibile), deschizătoare ori închizătoare a tot. O instalație de Chiharu Shiota. Cu greu mai puteai pleca de acolo, toată lumea rămânea lipită la intrare de aerul purpuriu.

îngeroii păzitori ai scriitorilor

GEDSC DIGITAL CAMERA

Am mai spus-o și o mai tot spun: traducătorii sunt îngeroii păzitori ai scriitorilor – uneori gravi și aspri cu ei înșiși, alteori ludici și alchimici. Îi numesc îngeroi (și nu îngeri), fiindcă muncesc nebunește, uneori mai bine de o jumătate de zi, fără oprire. Eu, cel puțin, am parte acum de ultima ipostază a traducătorului ludic-alchimic Giovanni Magliocco, care a muncit în draci la transpunerea în italiană a cărții mele „Venezia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” – „Venezia dalle vene viola. Lettere da una cortigiana”, proaspăt apărută la Editura Aracne din Roma. Sunt norocoasă foc, Giovanni e un șlefuitor, un spinozist, lucrează pe brânci până obține proto-diamantul. Noroc am avut și cu Alistair Ian Blyth (traducătorul romanului meu Angelus, apărut tot anul acesta, la Lavender Ink, New Orleans). Nu ar fi de mirare să inventez  în curând o limbă italiano-englezo-română și să scriu în ea povești alchimice de buzunar!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(în fotografii – Giovanni Magliocco și eu, la Veneția, în 2008 și 2009, pe când citeam, cu varii prilejuri literare, fragmente din cartea apărută acum)

Angelus cu susu-n jos

Când te bucuri de o carte care ți-a fost tradusă și care e despre îngeri, poți sta și cu susul în jos, mai ales dacă fotografiile cu pricina nu vor să fie întoarse, ci să rămână pe veci țicnite și răsucite !

Glasul și ochii Ioanei Em. Petrescu

Mi-o aduc aminte pe doamna Ioana Em. Petrescu mai ales din pricina glasului: oricât de tristă ar fi fost în realitate (și avea destule tristeți și corvezi de purtat), Ioana Em. Petrescu avea glas voios și inculca o stare de beatitudine și vivacitate maximă. Era o luminozitate specială în glasul ei și în ochii ei, mereu foarte vii, care te molipseau și te făceau să simți viața și cărțile împrejur, înlănțuite benefic, constructiv, ademenitor. Avea o suplețe aparte și în felul în care se mișca, unduindu-se delicat-matur (în ciuda bolilor care au marcat-o), ca o aristocrată, ca o ducesă.

Cât despre râsul ei, ehei, era o minunăție, o cascadă jucăușă ce inducea bună dispoziție, empatie, comuniune, mai ales când era și puțin pișicher, presărat cu ironie suplă. De râsul acesta se lega, intim spiritual, și intelectul generos al acestei doamne care dăruia idei, le stimula, le încuraja prietenește, le ascuțea chiar, le șlefuia. Cel puțin astfel a procedat cu mine atunci când am lucrat împreună teza de licență – despre Eminescu, somn, vise, polul tenebrelor, dintr-o perspectivă durandiană și schopenhaueriană. Discuțiile cu Ioana Em. Petrescu au fost întotdeauna de gourmet, oferite pe felii discutate acut, punctual, la sânge și până la os, cu rafinament. Era o plăcere teribilă să intri în dialog de idei cu dânsa.

Îmi plăcea grozav că o chema Emanuela și, de fapt, pe dinăuntru (în taină), așa i m-am adresat aproape întotdeauna, prin acest al doilea nume, mai ascuns, inițiatic și binecuvântat. Cred că inclusiv datorită acestui al doilea nume o asociam cu o ducesă a spiritului și cu niște misterii.

Am avut acces nu doar la cărțile sale și la un dialog profesionist personalizat, concret, ci și la viața intimă a doamnei Ioana Em. Petrescu, în momentul în care s-au publicat scrisorile de tinerețe dintre dânsa și Liviu Petrescu. Iar acest epistole m-au tulburat, căci mi-o închipuiam pe ducesa Emanuela ca fiind cumva intangibilă de către noi, foștii ei studenți, cunoscuții săi de toate soiurile ori chiar prietenii ei mai tineri. Mi-o imaginam alcătuită nu din trup și carne, ci exclusiv din spirit. Iar dacă totuși dânsa avea și trup, acesta era unul strict intelectual pentru mine. Latura sa feminină, chiar oarecum senzuală, descoperită tardiv, la mulți ani după dispariția dânsei, i-a completat portretul de ducesă aparte.

Totuși, cel pe care l-am admirat constant a fost spiritul său marcat de o finețe cu tăiș, de impetozitate autentică și chiar frenetică uneori (întrucât îi plăceau ideile în desfășurare și se bucura aproape voluptuos când asista la o demonstrație ideatică de forță, pe care o cataliza prietenește). Ioana Em. Petrescu era un intelectual stimulant, un creier cu suflet, căci luciditatea sa rafinată și impecabilă era secondată de o sensibilitate și adâncime pe măsură. Drept care, iată, o omagiez aici, sper, așa cum se cuvine.

De la Duniazada clujevită la Duniazada lui Salman Rushdie

Prietena mea Cru, povestașă de Toulouse & Clusium, mi-a semnalat apariția povestirii lui Salman Rushdie, legată de Duniazada, sora mai mică a Șeherezadei, apărută în vara aceasta în New Yorker. Am fost bucuroasă de coincidența faptului că acest personaj, mai puțin vizibil, în celebra suită de povești 1001 de nopți, a devenit personaj-cheie, în ultima vreme, pentru mai mulți autori : mai întîi pentru noi, povestașii din Cluj (în 2008), apoi pentru Andrei Codrescu (în cartea Whatever Gets You Through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, Princeton and Oxford, Pricenton University Press, 2011), iar acum, în 2015, pentru Salman Rushdie.

Între 1 martie 2008 și 13 iulie 2009, am inițiat în cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj – un atelier de scriere creatoare în proză, concentrat pe arta narațiunii în seria de povestiri O mie și una de nopți. Atelierul, numit 1001 de zile și de nopți, s-a desfășurat, de obicei, sâmbăta dimineața, la Facultatea de Litere din Cluj, vreme de două-trei ore, și a durat aproape cinci sute de zile. Atelierul a fost încheiat printr-o tabără de zece zile în iulie 2009, organizată la Portul Cultural Cetate. Experimentul a fost exportat și în America, întrucât, între 22-24 septembrie 2010, Andrei Codrescu și Dave Brinks au organizat un microfestival de povestiri (The 1001 Nights Story-Telling Festival in New Orleans) între povestași români și povestași neworlinezi .

Scopul atelierului din Cluj a fost redactarea unor povestiri înrudite și similare (tehnic, stilistic) cu cele din O mie şi una de nopţi, dezvoltând însă personaje „paralizate” epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti, dar cu o partitură foarte redusă, minimală, care permitea dezvoltarea epică într-o nouă suită de povești. Convenţia narativă a fost conservată identic: s-a pornit de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care aveau nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la un text la altul să curgă firesc. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa, DUNIAZADA, şi una din sclavele acesteia, Rașazada (personajul acesta nu există în O mie și una de nopți, ci a fost inventat), ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Lor li se adaugă un al treilea personaj povestitor, regele Șahzaman, fratele vestitului rege Șahriar, pe care Șeherezada se străduia să îl înduplece prin narațiuni ritualice nocturne să nu mai ucidă fecioare.

Iată aici începutul acestui atelier și intrarea Duniazadei în rolul principal.

După ce șezu cuminte multe zile în iatac…

După ce şezu cuminte multe zile în iatac cu regele Şahriar şi Şahrazada, Duniazada, mezina Şahrazadei, se retrase sfioasă de la o vreme, căci sora sa mai mare se obişnuise să rostească poveşti fără să mai fie îmbiată şi fără să mai fie nevoie de laude. Cât despre primejdia morţii, aceasta se îndepărtase şi fusese alungată pentru oarecare bucată de timp, după cum ieşise la chibzuinţă. De aceea, Duniazada se aruncă la picioarele lui Șahriar și ale Șahrazadei şi le sărută mâinile, apoi se retrase, căci locul ei nu mai era în acel iatac. Dar de grija surorii mai mari, Duniazada nu plecă nici foarte departe, ci rămase într-o odaie apropiată, însoţită de sclava sa Raşazada. Iar vizirul, tatăl ei, îi îngădui aceasta. Duniazada se adăpostise într-un iatac apropiat, întrucât se mai temea încă pentru viaţa surorii sale.

– Pe Allah, n-am să-mi iert niciodată dacă Şahrazada, sora mea, va adormi ori va fi atinsă de oboseală, iar regelui nu va mai avea cine să-i spună poveşti peste noapte. Pe cel Atotţiitor şi Atotstăpânitor, trebuie să rămân trează la fiecare trecere a lunii, ca să ascult poveştile surorii mele. Iar dacă ea va adormi vreodată, să pot să istorisesc eu poveşti în locul ei şi să o fac cu îndeajuns de multă iscusinţă, astfel încât fiicele muslemiţilor să fie mântuite de moarte!

Din toată inima, de aceea, Duniazada şezu în odaia din apropierea iatacului regesc. Ziua se întâlnea cu sora sa mai mare, după ce aceasta se odihnea întrucâtva în iatac, şi citeau împreună poveşti, atunci când regele Şahriar împărţea dreptatea pentru supuşii săi şi dădea porunci până la căderea serii, iar noaptea deschidea o ferăstruică tainică pe care o făcuse în zidul odăii regelui, de unde asculta şi ea, împreună cu sclava Raşazada, poveştile nespus de iscusite ale Şahrazadei. Tot ziua, însă, mai făcea un lucru: o trimitea în suk pe Raşazada, însoţită de un slujitor cinstit al tatălui ei, vizirul, iar aici sclava avea o poruncă straşnică de împlinit, întrucât trebuia să asculte istorisirile neguţătorilor, apoi ale cămilarilor, hamalilor, sacagiilor, zarafilor şi giuvaergiilor, precum şi ale vânzătorilor de mirodenii, fructe şi carne, ori ale vânzătorilor de sclavi şi chiar ale sclavilor acestora. Poveştile se cuvenea să fie ţinute minte cu inima şi tăinuite în gura Rașazadei, spre a-i fi dăruite stăpânei sale Duniazada. Iar aceasta avea să le scrie pe suluri răsucite, astfel încât să nu se piardă, ascunzându-le apoi într-un cufăr pe care sora cea mică nu avea să-l folosească decât dacă poveştile surorii sale mai mari ar fi secat. Astfel, din dragoste pentru sora ei Şahrazada, Duniazada ar fi putut ea să încerce a rosti poveştile ca să-l facă pe regele Şahriar să nu mai ucidă alte fecioare.

– Pe Allah, îi mărturisi Raşazada, minunata mea stăpână, voi face în aşa fel încât să te mulţumesc, iar ceea ce voi aduce din suk, de la bărbaţii care istorisesc acolo, să-ţi fie pe plac şi să-l îmblânzească pe regele nostru Șahriar. Iar stăpâna Şahrazada să nu înceteze a fi cinstită de toate fecioarele care au rămas în acest regat şi care îi datorează viaţa, multdreptcredincioasă fiind ea.

Sclava Raşazada rosti toate acestea faţă de stăpâna ei, neuitând că, înainte de toate, se cuvenea să îşi rostească tocmai a ei poveste, despre cum ajunsese sclavă la curtea regelui Şahriar şi mai ales a vizirului, tatăl Şahrazadei şi al Duniazadei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Și iată linkul la povestirea lui Rushdie, care scrie un text simili-filosofic, o proză eseistică, borgesiană.

http://www.newyorker.com/magazine/2015/06/01/the-duniazat

Mont Saint Michel

În 1986 am avut cel mai puternic vis cromatic (și nu numai) care a lăsat amprentă în mine (o săptămână întreagă am trăit aproape halucinată sau halucinantă din pricina visului, aproape uitând să mai dorm ori să mănânc). Se făcea că mă aflam într-o mașină de curse și urcam, valvârtej și în spirală pe Mont Saint Michel, urmărită fiind, într-o altă mașină de curse, de un spectru. Acesta nu avea chip, în schimb avea un păr portocaliu splendid, lung de vreo 5 m, care fâlfâia pe lângă mașina în care rula, urmărindu-mă. Visul s-a sfârșit brusc, neterminat, fără să știu ce s-a întâmplat ori ce urma să se întâmple. Dar nu era greu de ghicit că spectrul cu minunatul lui păr oranj, dar fără chip (fața sa era amorfă, fără ochi, gură, nas), încarna niște spaime și neliniști de-ale mele. (Visul acesta l-am mai scris și povestit acum vreo 10 ani.)

Vreo 20 de ani de zile am avut la bucătărie un afiș uriaș cu Mont Saint Michel, devenise aproape totemic afișul acela, așa încât știam că va trebui să ajung cândva acolo, pe insula care purta numele patronului meu războinic și al numelui meu al doilea. În toamna aceasta s-a întâmplat că am și ajuns, pe când insula și cetatea cu biserica din vârf nu erau înconjurate de ape, mareea se retrăsese.

Am fost fascinată de resturile lăsate de maree în nisip, parcă erau urme craniene, rețele neuronale rupte și înecate. Arătau un drum cețos, esfuminat, rămășițe de gânduri, senzații, afecte. Era o întreagă hartă a minții acolo. A unei minți cu rădăcinile mici, ramificate, topite și lichefiate într-un aluat cosmic. Iar înăuntrul acelui aluat se găseau învelișuri de stridii, așa cum am zărit eu în dârele din nisip lăsate de mareea retrasă. Aș fi vrut să le culeg, dar băltea fatal și tomnatic.

Mulțumiri călăuzei și șoferiței belgiene – Myryam, care auzind povestea visului meu a hotărât să mă facă să ajung acolo unde visul s-a întrerupt.