Archive for Noiembrie 2009

gourmet

Noiembrie 22, 2009

Iata proaspata mea carte de eseu – un jurnal de tip close reading despre Celine, Bulgakov, Cortazar, Rushdie. Inauntru se gasesc si cativa dintre comentatorii pe blogul Mesmeea, anume Jeniact, Bogdan (K), Sybillius, Dora, Artemis, Andrei Codrescu, Didi, Oda, Carmen, Alpha Dracon. O voi lansa la Targ la Bucuresti, la standul editurii Limes. Am scris cu pofta si delicii. Dixit.

Anunțuri

max blecher (4)

Noiembrie 17, 2009

Somnambulism şi deformare

Jurnalul de sanatoriu care este Vizuina luminată şi care a fost publicat la mulţi ani după dispariţia prematură a lui Max Blecher reia teorii şi practici senzoriale deja descrise în cele două cărţi publicate în timpul vieţii. Metafora „vizuinei luminate” este strict legată de corp şi lăuntru, explică autorul la începutul jurnalului, prin „vizuină” Blecher făcând o recapitulare a vieţii sale prin intermediul amintirilor „decolorate”. Obsedat şi fascinat să înţeleagă esenţa clipei, Blecher este incitat de ireversibilitate: într-o clipă cineva moare, în aceeaşi clipă altcineva trăieşte cu intensitate, semnul schimbat într-un caz sau altul fiind subtil şi infinitezimal. Vizuina luminată este şi un jurnal al lucrurilor posibile, dar nu neapărat întâmplate. De altfel, există un sens interior excelent explicat de autor: „Tot ce se întâmplă este logic din moment ce se întâmplă şi devine vizibil, chiar dacă se petrece în vis, după cum tot ce este inedit şi nou este ilogic chiar dacă se întâmplă în realitate.” Percepţia naratorului este adesea somnambulică: uneori, oameni reali par să fie personaje ale irealităţii obţinute prin deformare. Una dintre cele mai fascinante irealităţi descrise pe îndelete în Vizuina luminată este aceea a mezelarului care era şi patron la pompe funebre şi care putea comanda prin unde radio anumite produse; când undele radio interferau, produsele obţinute erau suprarealiste: maşină de scris din caşcaval, blană de vulpe din cozi de cireşe (e o eprubetă senzorială dereglată în sens rimbaldian, la urma urmei, dar mult mai minuţios explicată şi mult mai psihologizant asumată de Blecher faţă de celebrul său înaintaş). Într-o altă irealitate, de data aceasta una onirică, în loc de bomboane sunt consumate ceasornice, iar interlocutorul din vis are păpuşi de porţelan în loc de dinţi!

Vizuina luminată reia povestea încorsetaţilor în ghips, a „alungiţilor”, a oamenilor-carapace, de data aceasta fără miza de a fi text literar. Corp, os, carne, sânge, piele – sunt pomenite la fel de obsesiv ca în Inimi cicatrizate, corpul fiind cea mai fascinantă maşinărie pentru Max Blecher, un cosmos de cercetat minuţios, cu delicii şi oroare în acelaşi timp (sunt pagini de proză încrustate în lirism pur). Epiderma existenţială este analizată prin toţi porii: luciditatea existenţială în boală îl face pe narator să treacă de la înţelegerea vieţii la neînţelegerea acesteia; luciditatea devine „noroi clisos”, de aici percepţiile alunecoase, confuze, ireale. Portretul principal din carte este acela al durerii, studiate sub lupă, atât în sanatoriul din Berck, cât şi în sanatoriul elveţian (cu un intermezzo animat şi pitoresc în Paris). Scenele de sexualitate ardentă şi incontrolabilă, prezente în Inimi cicatrizate, sunt reluate aici ca motiv de a radiografia libidoul exacerbat.

Ultima mea imagine şi amintire citită din Vizuina luminată este cea legată de clasificarea întunericului. Pasajul respectiv are o adâncime scintilantă şi este de o frumuseţe tăioasă, în acelaşi timp suprem lirică: există mai întâi întunericul poros dinainte de somn; există apoi întunericul de cinematograf, haşurat cu lumini şi umbre; şi în al treilea rând există întunericul uscat şi dur de cărbune. Nădăjduiesc că Max Blecher le-a cunoscut pe toate trei şi nu doar pe cel final şi definitiv.

max blecher (3)

Noiembrie 16, 2009

nightbird-femeie

Omul-carapace

Dacă Întâmplări din irealitatea imediată doar schiţa un vag „complex al lui Caron” intuibil în viitor, Inimi cicatrizate, a doua carte a lui Max Blecher, coagulează constant şi obsesiv în jurul unui asemenea complex. Emanuel, personajul narator, află că are tuberculoză osoasă (una din vertebre fiindu-i chiar roasă până la dispariţie), drept care pleacă la tratament într-un sanatoriu din nordul Franţei, la Berck: aici, poziţia bolnavilor este una la orizontală într-un chip ciudat, suferinzii de tuberculoză osoasă trăind pe tărgi sau sprijiniţi de gutiere (inclusiv în trăsuri, ei sunt făpturi la orizontală). Asemenea tuturor bolnavilor, Emanuel va fi dotat cu un corset de ghips, devenind şi el un „cadavru viu” la orizontală, pe un căruţ cu arcuri şi cu viaţa mumifiată. Sanatoriul însuşi seamănă cu un muzeu de ceară, infirmii fiind exponatele exotice (înrudirea dintre Inimi cicatrizate şi Muntele vrăjit de Thomas Mann este doar una tematică, textul lui Blecher fiind cvasi-naturalist şi extrem psihologizant, în comparaţie cu textul lui Mann). Pentru amplul „complex al lui Caron” desfăşurat în Inimi cicatrizate pledează şi portretul principalului mijloc de deplasare al infirmilor – trăsura: aceasta este o „barcă enormă, cu coviltir, pusă pe roţi”, adică o barcă pe Styx sau un dric stilizat, chiar dacă pluteşte în derivă…

Inimi cicatrizate este, însă, mai ales o extravagantă şi revelatorie spovedanie literar-antropologică despre o nouă subspecie umană: prizonierul în corset, omul-manechin sau omul-carapace. Emanuel descrie pe zeci de pagini bătălia trupului încorsetat cu ghipsul, mâncărimile şi poftele sexuale care erup pe sub scoarţa corsetului care consacră prizonieratul: trupul devine astfel un furnicar de senzaţii şi un organ dement care, la început, eşuează în mod previzibil în actul sexual, ca apoi să se adapteze la noul său statut de carapace şi să încetăţenească desfăşurarea sexuală ca pe o palpitaţie de trupuri zdrobite de ghips, extazul nelipsind totuşi (deşi prezent printr-un soi de tortură explicită). Din pricina bolii, trupurile ajung la un stadiu de meschinărie dezolantă; dar, cu cât trupul este mai chircit şi agonic, cu atât dorinţa din el este mai lacomă. Uneori, trupul (bucăţi din el) poate deveni chiar amuletă: unul din muribunzi îi face cadou lui Emanuel o fărâmă din vertebra sa bolnavă şi extirpată! Deşi oamenii-carapace sunt semimorţi, pasiunile din ei sunt stihiale şi produc dezastre microcosmice (gelozii, mortificări, masochisme, instincte asasine, suicid simbolic). Când omul-carapace este lăsat fără carcasa de ghips, un al doilea corp de murdărie în straturi este suprapus peste corpul propriu-zis (scrisul lui Blecher are o cruzime teribilă în astfel de scene!); de aceea, trupul de cruste va fi curăţat cu benzină, toaletat ca pentru o resurecţie. Este impresionant cât de fără tabu-uri în chestiunea  sexualităţii este autorul: paginile sale ard uneori degetele celui care parcurge cartea, (ne)ruşinându-l, dar provocându-l să citească avid mai departe.

clona lui Hristos

Noiembrie 13, 2009

nightbird-bufnitaalba

Fiul cearceafului

Didier van Cauwelaert a publicat acum câţiva ani un roman care s-a dorit a fi un soi de rival la Codul da Vinci – cartea sa se numeşte Evanghelia după Jimmy şi tratează istoria plină de peripeţii a clonei lui Hristos. Romanul abundă în speculaţii legate de autenticitatea giulgiului de la Torino şi construieşte destinul clonei H exact de la un extract de ADN de pe faimosul giulgi. Din 95 de embrioni obţinuţi din respectivul giulgi, doar unul a dat rod într-un mic Hristos, un copil educat ca fiind orfan, cu dezvoltare normală şi puteri tămăduitoare. Clona este crescută într-un Centru de Cercetare care se năruieşte într-un incendiu, apoi copilul dispare, fiind adoptat clandestin. La 17 ani fuge de acasă, apoi îl găsim la 32 de ani, îngrijitor specialist de piscine, recuperat medical fiind de conclavul de eminenţe cenuşii care îi manageriaseră naşterea şi care urmăreşte să propună internaţional un Mesia made in USA. Jimmy Wood, căci aşa se numeşte clona, este un bărbat normal, care iubeşte femei, suferă din dragoste, are trup şi suflet, se îmbată etc. Cititorul intuieşte deja, cred, care este miza romanului: poate fi  clona lui Hristos pusă în scenă pentru întreaga lume încă o dată? Va fi clona aceasta omologată de Vatican? La ce poate fi folosit un Hristos redivivus? Romanul pune destule întrebări, personajele rumegă la ele şi vorbesc fără oprire (este o vorbăraie obositoare), stilul este un kitsch în straturi: de la limbajul ştiinţific la cel colocvial! Învăţăminte şi comentarii de viaţă de tipul O mare iubire nu se vindecă decât printr-o iubire şi mai mare. Asta dacă vrei să te vindeci. Dacă nu ţi-e teamă să iei ţeapă din nou sau Când nu ştii ce pierzi, nu suferi umplu fiecare pagină a cărţii. Jimmy află că este celebra clonă şi, după şocul iniţial şi un comportament defulatoriu, acceptă să se antreneze să devină Hristos, monitorizat fiind de Casa Albă. El îşi negociază rolul-misiune cu eminenţele cenuşii care trebuie să izbutească să-l facă omologat la Vatican. Pentru a crede în sine însuşi, i se înscenează şi truchează tămăduiri, dar totul este oricum o păcăleală, întrucât doar specialistul în genetică, părintele lui Jimmy, ştie că acesta nu este de fapt clona lui Hristos. Oricum, unul din sfaturile care i se dau este următorul: Nu te naşti Fiul lui Dumnezeu, devii! Se intenţionează resuscitarea în Jimmy a memoriei lui Hristos, dar intervin tot soiul de păţănii: energia benefică şi vindecătoare a clonei are în final efect negativ, drept care personajul se chestionează dacă nu este cumva Antihristul! Înainte de a fi dus la Roma, pentru a fi omologat şi acreditat, Jimmy ajunge mai întâi la Lourdes (printr-un malentendu, minunea pe care o oficiază aici este confundată cu o euthanasiere); apoi identitatea lui este refuzată oficial de Vatican, pentru a fi, însă, acceptată neoficial. Repudiat de conclavul de la Casa Albă care se dezice de el, Jimmy prestează  discursuri  iluminatoare pentru un tele-evanghelizator: el nu este Hristos (şi ştie acest lucru), dar îşi asumă o hristomorfoză, acceptă sau propune o răstignire de bună voie şi apoi se retrage cu dragostea vieţii lui în insula Patmos (insula apocalipticului Ioan). Vai de clone şi de cei clonaţi, mai ales dacă sunt faimoşi! Asta este tot ce pot să spun la final.

dantela purpurie

Noiembrie 10, 2009

nightbird-ocean

dantela purpurie

carnea mea se face magnolie deşucheată

după ce o extrag din dantela purpurie

uneori mă rostogolesc pe o platformă de cauciuc

la picioarele trecătorilor trupul meu este spongios

părul mi s-a preschimbat în ace de siguranţă

nu curge sânge ci miere

linge-te pe buze piapătănă-ţi barba

dar apoi coase-ţi gura cu sârmă de platină.

max blecher (2)

Noiembrie 9, 2009

night-birdmoon

Corp, os, piele, sânge (2)

Dincolo de inutilitate şi plictis, în Întâmplări din irealitatea imediată, se mai află cinematograful (prin personajele sale pe celuloid) şi panopticumul (prin personajele sale de ceară), adolescentul Blecher fiind captivat de oamenii ireali care mimează realul; mai este entuziasmat de nebuna oraşului (cu păr roşu vâlvoi, arătându-şi sexul trecătorilor), singura făptură pe care o admiră, pentru că este întru totul liberă. Îl mai atrag obiectele cu iz magic: un rest de mătase neagră dintr-o rochie de bal sau un inel ţigănesc, de pildă. Apoi este fascinat de barăcile de bâlci şi de carnavalescul lor, bâlciul fiind o sinteză a artificialului ornamental. La bâlci, într-o vitrină, îşi zăreşte propria fotografie: are senzaţia că fotografia este realitate, în vreme ce realitatea lui concretă este falsă, minoră sau inexistentă (eul său se preschimbă într-o fotografie-efigie). La fel de captivat este de măruntaie şi sânge, carne, acestea alienându-l şi înminunându-l în acelaşi timp: una dintre scenele cele mai poetice este aceea a măcelăriilor dotate cu carne proaspătă, în zori, cu leşurile vitelor spintecate ca nişte „prinţese moarte”!

Sexualitatea adolescentină este filtrată tot prin starea de criză: naratorul este intenţionat un simili-masochist manierist (stilul său este acelaşi şi constant) ale cărui trăiri sunt migălite şi intense, fie că este vorba despre fetiţe, fete, femei, fie că este vorba despre băieţi. Fantasmele erotice îl determină să construiască ritualuri şi gesturi autopunitive, care să provoace intensitatea şi ardoarea, adolescentul fiindu-şi propriul cobai, experimentând pe sine cu destulă cruzime.

Febrilitatea sa intenţionată şi aprofundată îl face să inventeze obiecte ale eului său, un cap enorm, de pildă. Uneori, adolescentul-narator se simte a fi o „eroare” (rebut, avorton), înţelegând că percepţiile lui deformează realitatea la maximum, el însuşi fiind oglinda deformantă (uneori grotescă, alteori feerică). Întrebarea care îl macină este aceeaşi: care este simţul acestei realităţi deformate şi deformabile? Văzul mai cu seamă, dar şi mirosul, pipăitul ori auzul; prin văz, însă, percepţia este alterată progresiv şi programat în scopul autocunoaşterii, morala fiind următoarea: dacă modifici lumea, te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Ceea ce respinge adolescentul cu percepţii hiperbolizate este realitatea exactă, râvnind în locul ei realitatea inexactă, confuză, alunecoasă, mai sensibilă, adică irealitatea. Dar nu o irealitate sută la sută necredibilă, nu un fantastic elaborat, de ficţiune tendenţioasă, ci o irealitate imediată!

max blecher (1)

Noiembrie 7, 2009

nightbird-esfuminatnightbird-negru

Corp, os, piele, sânge (1)

Dacă nu ar fi trăit în realitate, Max Blecher ar fi putut fi cu siguranţă un personaj din poezia lui Bacovia: tuberculos, agonic, cu simţurile exacerbate, funebru, interiorizat la maximum, vizionar febril. Însă, din fericire pentru cititorii săi şi pentru literatura română, Blecher a fost un scriitor de o modernitate percutantă, scintilant şi profund, dotat cu un rafinament psihologic aparte. Pentru aceasta pledează tripticul său de bijutier lăuntric: Întâmplări din irealitatea imediată, Inimi cicatrizate şi Vizuina luminată .

Ideea care frapează la începutul Întâmplărilor din irealitatea imediată este autoalienarea şi nonidentitatea, pulverizarea existenţei biografice în care eul îşi devine străin: este un eu care reţine senzaţia de spaimă, aceea de a nu mai fi niciodată acelaşi. „Teribila întrebare <<cine anume sunt>> trăieşte atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele şi nişte organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decât a creierului. Tot ce e capabil să se agite în corpul meu, se agită, se zbate şi se revoltă mai puternic şi mai elementar decât în viaţa cotidiană. Totul imploră o soluţie.” Iată aici, cred, cea mai incisivă definiţie a alienării din literatura română, în care corpul, şi nu creierul, dă răspunsul aşteptat. Alienarea survine nu doar din schisma cu lumea, ci şi din contopirea cu lumea: epiderma eului absoarbe tot ca un burete, tot ce vine din lume şi iese din lume. Autoînstrăinarea nu funcţionează de sine stătătoare, ci depinde de spaţii şi obiecte.

Există spaţii terifiante şi spaţii protectoare, unele îi provoacă adolescentului trăiri intense definite drept crize, pe care personajul învaţă să şi le stimuleze şi să le deguste: odăile închise, de pildă, îi sunt loc de antrenament pentru astfel de crize. Predispoziţia ulterioară pentru mansarde, unde are reveria „omului-pasăre”, apoi a hrubelor de la etaj, unde are reveria unui vehicul moale cu care să străbată lumea, apoi a subteranelor, a locurilor pustii, a spaţiilor înghesuite (a se vedea cuşca sufleurului la varieteu) fac parte din acelaşi angrenaj psihologic de antrenament pentru percepţii speciale, deformate în care leşinul este dublat de beatitudine; obiectele îmbibate de melancolie aparţin aceluiaşi regim, catalizând crizele şi fascinaţia pentru stările extreme senzorial. Acestea sunt câteva din lucrurile care fac ca viaţa să nu fie inutilitate, aşa cum se arată a fi realitatea.

nufăr

Noiembrie 4, 2009

nightbirdcioara

nufăr

în mijlocul toracelui meu se găseşte un nufăr tatuat cu verde şi alb

are petale lungi ca nişte limbi de om

l-am pus acolo să crească de unul singur

i-am îngropat rădăcina în carne

cu ghearele prinse de piele şi os

nufărul doarme visează zboară nu ştie să vorbească

verdele lui e atroce

culoarea lui albă e un smoc de mireasă

nufărul e tatuat ca o cheie indiană

el aşteaptă să se înalţe la cinci metri deasupra cerului

barba ta este nufărul meu toracic.

scrisul ca negație

Noiembrie 1, 2009

nightbird.dusk

Dacă viaţa este ceva ce poate fi negat, atunci scrisul este cu siguranţă o negaţie, una dintre cele mai subtile şi perfide negaţii ale vieţii, spune un scriitor olandez în top. M-a frapat violenţa acestor afirmaţii, tocmai datorită energiei explicative persuasive pe care am perceput-o în cuvintele respective. Ciudat şi obraznic, nu-i aşa? Literatura ca negaţie a vieţii. De obicei spunem că lucrurile stau exact pe dos: literatura este o exacerbare a vieţii şi o inflorescenţă. Nu este vorba despre un autor nihilist neapărat, ci despre unul demonic oarecum. Condiţia pe care această voce o pune este limpede: scrisul nu este negaţie, decât dacă şi viaţa poate fi negată; o negaţie depinde de cealaltă negaţie. Pe de altă parte, cuvintele olandezului (zburător sau nu) îmi convin: scrisul ca negaţie poate avea puterea de a distruge şi de a da viaţă în acelaşi timp. Oare nu acest lucru îl dorim cu toţii, aceia care scriem şi vrem să îi atingem extrem pe ceilalţi, în felul nostru cuvântător?