Entry for April 30, 2008

Doar o mică îmbiere, adaos la textul anterior despre cei 3 Hristoşi. Dacă aveţi la îndemână sau puteţi face rost de opera rock Jesus Christ Superstar (dublu album scos pe piaţă de Tim Rice şi Andrew Lloyd Weber în 1970), nu ezitaţi să o (re)ascultaţi, este chiar minunată. Rock de cea mai bună calitate. Nu fac îmbiere neapărat spre filmul Jesus Christ Superstar, întrucât acesta a suferit oarecari modificări (de idioată corectitudine politică sau, mai exact, de cenzură) la nivel de partitură faţă de opera iniţială. Cum producătorul filmului şi regizorul s-au temut de reacţii critice faţă de libertinajul lingvistic al partiturii hipiote (inspirată de evanghelii, dar totuşi hipiotă), pur şi simplu au modificat câteva pasaje, în aşa fel încât acestea să scuze latura prea omenească a lui Hristos şi mai ales faptul că Învierea nu este inclusă în opera rock, ci lăsată pe dinafară. Voci excelente (Carl Anderson este foarte bun în rolul Iuda, are dreptate unul din musafirii mesmeici), care merită ascultate (iniţial, în rolul lui Iisus trebuia să fie Ian Gillan de la Deep Purple, dar acesta a preferat un turneu cu trupa şi a refuzat rolul, preluat de Ted Neeley, foarte bun şi el). Filmul este făcut în 1973, dar nu merită să îl vedeţi decât dacă nu aveţi opera rock. Aveau să treacă 9 respectiv 6 ani până să apară filmul Hair (regizat de Milos Forman în 1979), cu un discurs relativ înrudit cu cel din Jesus Christ Superstar. Şi mai recomand încă o operă rock, chiar dacă e rock progresiv de tot: The Fall of the House of Usher (după E. A. Poe) de Peter Hammill (creierul şi solistul de la Van Der Graaf Generator).

Entry for April 29, 2008

3 Hristoşi

La finalul Săptămânii Mari am revăzut trei filme celebre despre Hristos: Jesus of Nazareth (făcut de Franco Zeffirelli în 1977), Last Temptation of Christ (făcut de Martin Scorsese între 1987-1988) şi Passion of Christ (făcut de Mel Gibson în 2004). Am lăsat intenţionat deoparte filmul consacrat al lui Pier Paolo Pasolini, Evanghelia după Matei (făcut în 1964), în principal fiindcă este prăfuit, tehnic vorbind, oricât gust eu geniul regizoral al lui Pasolini (a se vedea şi eseul meu despre Pier Paolo, publicat pe blogul mesmeic acum vreun an de zile) şi oricât m-au încântat odinioară artificiile speciale ale lui Pasolini (de pildă, faptul că rolul Mariei îndurerate este jucat în film chiar de mama lui Pasolini, iar unul din apostoli este interpretat de filozoful Giorgio Agamben, un alt tip deştept foc şi probabil homosexual, din anturajul fascinatoriu al lui Pasolini, la vremea aceea). Admit că am revăzut filmele cu un ochi non-teologic şi excesiv estetic, iar comparaţia mea a fost oarecum pervertită de estetism. Am văzut Jesus of Nazareth de vreo 7 ori în total (în vremea comunismului era o adevărată mângâiere să poţi vedea filmul acesta în taină şi pe îndelete), Last Temptation de vreo 4 ori, iar Passion of Christ de vreo 3 ori. Acum le-am revăzut unul după altul, ca într-un şirag de mătănii de cuarţ. Ei, bine, după cum toată lumea ştie, Iisusul lui Zeffirelli este cel mai clasic, inclusiv prin interpretarea mimetic gândită după canon a lui Robert Powell. Atât de clasic şi canonic, încât pictorii amatori români, cel puţin cei din Cluj şi din zonă, au reuşit să amplaseze în bisericile noi de după căderea comunismului, imaginea lui Powell din scena Ecce Homo (în loc de icoane, acesta fiind un kitsch specific al noilor biserici)! Un Iisus clasic, deci, gândit ca având conştiinţa exactă a tăriei sale. Un film ca un tablou panoramic ingurgitabil din aproape toate punctele de vedere (are, totuşi, oarecare patetism amendabil, pe ici, pe colo). Iisusul lui Scorsese este excentric nu doar fiindcă regizorul preia o idee polemică din romanul lui Nikos Kazantzakis, ci şi fiindcă actorul titular este unul din favoriţii mei, un atipic şi extravagant, Willem Dafoe. Iar acest Iisus este gândit ca având o evoluţie interioară şi o dobândire a conştiinţei sale de sine. Scenele ispitelor sunt excelent realizate, de altfel. Iisus al lui Gibson, cel mai contestat, este un atlet făcut anume să reziste la tortura programatică şi obstinată; este cel mai vânos şi bine făcut Iisus. Jim Caviezel este un actor bun, dar în hiperbola sa excesivă Gibson l-a preschimbat, pe alocuri, în caricatură. Totuşi, nu mi-a displăcut filmul deloc. Pentru ceea ce şi-a propus Gibson, pentru lecţia de anatomie legată de patimile lui Hristos (şi atâta tot), filmul este ilustrativ în sensul picturii flamande, fiindcă doar acolo apare trupul atât de chinuit, infectat şi maltratat tendenţios. În paranteză fie spus, Gibson este destul de influenţat pe alocuri de Scorsese (chiar dacă acest lucru nu devine vizibil decât la vizionarea celor două filme unul după altul). Şi perspectiva asupra lui Iuda este diferită la cei trei regizori: la Zeffirelli avem de-a face cu un Iuda doritor ca învăţătorul său de duh să aibă şanse să îşi explice mistica în faţa Sinedriului; la Scorsese, Iuda este ucenicul predilect al lui Iisus, căruia chiar magistrul îi cere să fie trădat, spre a-şi împlini soarta. La Gibson, avem de-a face cu ipostaza exagerată a lui Iuda, bântuit de demoni, bubos, repugnant (oricum, rateul absolut al filmului constă în prestaţia frumoasei Monica Bellucci, ca nuca-n perete). Lucrul care a fost întru totul izbutit în cele trei filme este atmosfera de epocă şi toate ingredientele acesteia (de la peisajele marocane şi tunisiene, la veşminte, coafuri, banchete fastuoase sau smerite etc.). Merită să fie revăzute filmele cele trei unul după altul.

Entry for April 27, 2008

Palimpsest

Chiar dacă eşti călugăr, pasiunea şi măcelul te vor ajunge într-o zi. Craniul, părul nepieptănat şi apoi greutatea oboselii, ca şi când ar fi ţipat adevărul şi ar fi tăiat în carne înconjurat de noapte şi stele. Nu-i lăsase nimic care să-i amintească, doar sângele negru ca părul şi camera umbroasă ca pielea. Noaptea îşi avea propriile vieţi. Se înfipsese în această închipuire, în ceea ce manevrase din nimic, în ceea ce nu exista, nu putea să existe şi nu va exista vreodată. La graniţa epidermei străjuiesc câinii nebuni. Era o creatură dintr-o altă lume, aşa încât se străduia să se întoarcă acolo, în acea lume întrezărită printr-o crestătură a aerului. De jur împrejur explodase un univers de frontiere care se dezintegraseră şi de realităţi care se dezagregaseră: oh, iată sfânta anarhie! Ieşind din labirintul în care intrase, apa susţine nuferii de noapte. Am trecut printr-o membrană, am devenit un străin, un membru de onoare al ordinului deposedaţilor. Şi necredinţa mea era nonverbală: îmi lipseau oasele şi penele. Stă întinsă, acoperită de sonete, simţind cum creierul îşi revine, aprinzându-şi lumânarea în întuneric. Îi suntem îndatoraţi vulturelui şi suntem legaţi pe vecie de el, prin sângele vieţii noastre, care s-ar putea să fie mai puternic decât dragostea. Ceea ce a ars nu poate fi dezars. Dar poate că luna-i făcută din boia de ardei: priveşte acolo sus, nu vezi cumva un cangur zburător? O ruptură, din nou o ruptură în suprafaţa realului, strălucirea ei întunecată deschide ochii. Vrăjitoarea zboară pe sus, pe unde altundeva să zboare: pe jos, nu poate! Era posibil, oare, ca această nebunie vizionară care o înspăimânta cel mai mult la ea însăşi să se potrivească, totuşi, îndeaproape, cu noua ei lume? Ce organe le lipseau bărbaţilor de îi făceau să treacă prin viaţă ca nişte fiinţe respectuos necredincioase şi nonverbale? Rupturile de real care fac să se întrevadă altă realitate căreia i se rezistă ar însemna, oare, ceva apropiat de demenţă? Din pupilele sale începură să spiraleze lumi alternative, ca nişte tirbuşoane în culorile curcubeului. Dacă nu există un Dumnezeu, cine a lăsat acolo Sus robinetul să curgă? El nu este eu, ca să nu se mai tot spună eu sunt un altul. Eu nu sunt altul, eu sunt eu, cu mine şi fără mine. Sunt altul doar din greşeală. Visele înseşi, fără să ştie, îi lăsau să se sălăşluiască fiecare în celălalt, astfel încât să înveţe să conţină nădejde şi, poate, chiar desăvârşire. E ceea ce vrea de la morţi. Dulcea atingere a lumii.

Acesta este un conglomerat din Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie, dar este un palimpsest vinovat: fiindcă am rescris pe ici, pe colo, câteva din frazele autorului, iar pe altele le-am răsucit pur şi simplu. Şi la fel de culpabil-delicios este faptul că am introdus, între frazele lui, fraze de ale mele. Mi-a plăcut să fac asta.

P.S.:

Într-una din zilele trecute am recitit Testamentul francez, mediatizatul roman al lui Andrei Makine. Din păcate, deşi este proustian şi frumos scris, nu poate face parte din a mea Biblioteca stranie. Este un roman diafan şi tulburător, scris cu fineţe, dar nu este ciudat, nici atipic; nu este deocheat în sens structural, ca să zic aşa. Îl recomand, însă, degustătorilor de scriitură delicată şi parfumată. Precum şi bibliofililor cu tendinţă, întrucât şi aici există lecţii programatice de lectură şi hermeneutici aplicate. Nici Pământul de sub tălpile ei, de altfel, nu va putea intra în Biblioteca stranie, deşi am făcut deja obsesie asumată pentru acest roman. Se pare că nu pot să scriu despre astfel de cărţi (cu o singură excepţie arhicunoscută), din pricină că le prea iubesc, iar pasiunea mea consumă excesiv conţinutul lor, mai exact îl mănâncă de-a binelea.

Entry for April 20, 2008

nights in black satin

în prima mea tinereţe am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi

de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă

drept care adesea călătoream şi mă înfierbântam

după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.

blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani

alcoolici fumători chiar morfinomani

cu toate acestea nu miroseau urât

ci doar a altceva decât eram obişnuită

miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită

spre deosebire de poeţii de astăzi care miros

a trufie stătută ori chiar a rahat.

cititorule ai priceput deja

bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine

nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau

creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ

doar când îi auzeam vorbind despre poezie

ca despre o javră superbă şi trădătoare.

de dorit firesc aşa cum doreşte o femeie un bărbat

la asta nu mă pricepeam

eu îi iubeam doar pentru alienarea lor de jaguari

mi-erau un fel de taţi tineri

de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice

iubeam şi femeile lor de plastiglas

frumoase urâte deştepte proaste

le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia

fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau

şi chiar fiindcă deşi rar făceau dragoste cu ei

ca să-i mai îmblânzească şi să-i aducă la realitate

fiindcă le tăiau unghiile.

nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile

şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.

părul lor era o plapumă stelară

în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii

ca să-mi fie cald şi bine.

dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.

aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii

spre vestul imperiului

era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot

şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte

de haimanale şi câini peregrini

nu eram singură ci cu încă doi de teapa mea tot poeţi şi ei

o fată pitică fără sâni care mai târziu

a ajuns în himalaya apoi s-a călugărit prin văgăuni

şi un lungan obsedat de zăpezile negre din munţii carpaţi

care mai apoi a ajuns beţivan de seamă

a vândut toate lucrurile din casă

ba chiar şi pe maică-sa a vândut-o pe o sticlă de vodcă.

amândoi aveau ceva rusesc şi tibetan în ei.

cât despre mine, să zicem că eram normala. suprema normală.

dar oare lucrurile chiar aşa au stat?

deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă

cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă

vreau să spun că o ceaţă de hrubă

şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori

lihnite şi cu limba scoasă

amuşinând orice şi pe oricine s-ar fi lăsat vânat.

eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă

trupul mi se preschimba într-o târâtoare sublimă

într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam

pe şinele de tramvai uneori împiedicându-mă

din pricina bocancilor cu ţinte şi a be
retei gavroche

pe care nu le dădeam niciodată jos din picioare ori de pe cap.

oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba

un tărâm doldora de recidivişti

care scriau chestii în transă provocată

iar eu mă lingeam pe buze din pricina aceasta

şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit

iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.

două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici

care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă

sau care ascultau muzici bolborosind mantre

două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă

două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi

două zile şi nopţi nu m-am spălat ci am vrut să rămân

în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră

cu unghiile bine de tot înfipte în carne

ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit

precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.

era între ei unul cu arsură în inimă

o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli

ar fi putut să fie oricând un raskolnikov

ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul prinse într-o carte celebră

al cărui nerv siberian el însuşi să fie.

nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea

am în nări doar un miros oarecare de icre sintetice

şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.

peste ani noul raskolnikov a murit

a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu

iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână

au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.

au mai rămas aici doar şinele de tramvai

ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba

călare pe strălucitorul melc uriaş.

în craniul meu psihedelic pluteşte demenţa oraşului anno domini zero.

Entry for April 18, 2008

Marşul adicţilor, marşul dionisiacilor

Iolanda Bob: Există un efect psihologic Submarinul iertat?

Ruxandra Cesereanu: Cu siguranţă există mai întâi efectul delirului pur, dar şi controlat, în acelaşi timp. Apoi efectul ruletei ruseşti şi efectul razelor gamma asupra crăiţelor! Şi încă: efectul păpuşii ruseşti (a păpuşii în păpuşă), condimentată cu o ţară numită Phantasma, Hallucinaria and Co. Dar deja delirez eu însămi şi nu mă mai pot opri. Iată ce înseamnă un poem şi o carte care te ia în posesie. Vorbim de fapt despre un poem-roman sau un roman-poem care s-ar putea să zdruncine creierii şi trupurile şi inimile (nădăjduiesc să fie aşa, o spun cu umilinţă şi ardoare, în acelaşi timp). Iar Andrei Codrescu este alter-egoul meu delirant şi deliroid.

Andrei Codrescu: Până l-am numit noi nu prea exista efectul psihologic Submarinul iertat, aşa cum complexul oedipian n-avea nume până l-a botezat Freud. La urma urmelor (frumoasă expresie românească!) s-ar putea să devină un sindrom arhetipic care numeşte ceva ce-a existat întotdeana pe fundul nisipos al inconştientului, dar în acest moment descrie ceva istoric şi poetic – istoric în sensul că nimeni n-a iertat nici un submarin de când a fost inventat, şi poetic în sensul că noţiunea de “submarin iertat” are un tupeu nemaipomenit, o îndrăzneală conceptuală de care numai un monstru al delirului conştient (vezi Ruxandra) e capabil. O literatură a submarinelor plus metafore ale submarinelor, de la Tom Clancy la suprearealism, ar revela numai frică şi greaţă. Singurul submarin-metaforă cu efect calmant e submarinul lui Nemo a lui Jules Verne, care-i mai mult bibliotecă şi pântec decât submarin. Ruxandra mi-a violat abrupt şi fără milă cel puţin două sentimente pe care nu ştiam că le am: indiferenţa faţă de mare (m-am născut în munţi) şi frica de unelte războinice ascunse în apă de nemţi. În faţă cu această dezbrăcare bruscă de o impetuoasă fiinţă feminină am decis să lupt, în loc să mă retrag. Dacă Submarinul iertat numeşte ceva arhetipic, acel “ceva” ar fi o îmbrăţişare-sugrumare laocoonească în adâncimi, cunoscută de Sappho şi Byron.

Iolanda Bob: Nu cred că s-a născut zeul care să vă poată ierta pentru această orgie transatlantică. S-a sfârşit această poveste? V-au acaparat alte entităţi poetice?

Ruxandra Cesereanu: Singurul zeu care ne-ar putea ierta ar fi oboseala poetică. Dar cum aceasta nu s-a ivit încă, orice fel de marş este încă posibil. Marşul adicţilor, marşul dionisiacilor etc. Întrucât a fost, într-adevăr, un soi de orgie transatlantică, iar Dionysos nu e mort, ci funcţionează încă în venele poeţilor. Cel puţin în venele mele, garantez. Dar şi în ale lui Andrei. După epuizarea submarinului, eu m-am apucat de altceva, de alte poeme (unele se vor găsi în coma, volumul care trebuie să îmi apară în vara aceasta). Dar nici unul din ele nu va încerca să imite Submarinul iertat, pentru că aşa ceva este imposibil.

Andrei Codrescu: Zeii sunt extrem de bine echipaţi să distrugă pământenii care le numesc jucăriile. Sunt şi foarte atenţi la scafandrii care vor să le fure. În vorbirea zeească, a numi = a fura. După furtul limbii şi al focului s-a format un comitet olimpian (sau oulipean?) numit CPPP, Comitet Pentru Pedepsirea Pămîntenilor, care se ocupă exclusiv de “neiertarea” tipilor de gen luciferic. Internetul e mijlocul cel mai rapid de a trece oceanul, şi poezia e mijlocul cel mai rapid de a traversa (pro)fundul oceanului. Cu Ruxandra am construit o autostradă subatlantică pe care o folosim des şi cu voluptate, deşi nu cu intensitatea periculoasă din timpul construcţiei. Eu am destule entităţi poetice, dar le-am dezvoltat singur – o aventură à deux aşa de densă şi adâncă n-am avut până la “submarin”.

Iolanda Bob: Printre tentacule, v-am zărit jucîndu-vă în fel şi chip. Suferinţa pare să lipsească din acest poem. Ea există doar în amintiri îndepărtate. Există un soi de iubire imperfectă în Submarinul iertat?

Ruxandra Cesereanu: Există şi oarecare suferinţă, dar este una a chiar naşterii poemului, a ivirii lui în lume. Sărmanul submarin (iertat) chinuit în fel şi chip de cei doi co-piloţi vrea să priceapă cum se face poezia şi de ce se face ea şi cum se azvârle poezia în lume de la etajul o sută. Iubire imperfectă? Cam toate iubirile sunt imperfecte. Pianista nebună şi beatnikul au parte de iubirea lor imperfectă, indezirabilă, intratabilă etc. Dar numai iubirile imperfecte fac şi artă ca lumea, artă vie, până în unghii şi carne.

Andrei Codrescu: O observaţie interesantă! Cred că exaltarea şi încântarea facerii poeziei ascunde oceanul de suferinţă prin care trece submarinul. Am suferit pe multe planuri: iubirea care mi se părea perfectă la începutul poeziei, când mi-am predat rezistenţa instinctivă la temele propuse, a devenit un miraj când am descoperit că maestra nu consideră “predarea” decât primul pas către o sfâşiere psihică şi fizică cu sfârşit satisfăcător (pentru ea) numai în devorarea completă a colaboratorului; am suferit până m-am trezit că era luptă serioasă şi că aveam nevoie de armele prăfuite şi de armăsarul slăbănog, uitaţi în pod şi-n grajd, cu care mă luptasem pentru poezie în tinereţe; am suferit întinerind (nu insist aici, dar există încă un “submarin” nenumit care consistă din “întinerirea” forţată a unui poet sau
a oricărei fiinţe) aşezat comfortabil în deluziile (sau convenţiile) vârstei proprii; am suferit când trucurile poetice şi sentimentale bine testate de timp, în timp şi-n corpuri, au ricoşat ca gloanţe de catifea de pe carapacea de titanium a partenerei; am suferit de nepotrivirea timpului (opt ore diferenţă!), de nesomn; am suferit de complexitatea limbajului în care am ales să scriu (limbă natală!) care ruginise sau înţepenise în adolescenţă (în paranteză, această “înţepenire” a făcut posibilă “întinerirea”); am suferit de lungimea poemului, de adâncimea oceanului, de imposibilitatea fundamentală a existenţei Submarinului. Am suferit şi de amintiri, dar asta o fost o suferinţă plăcută, a fost nostalgie, relaxare în trecut, prezentare cvasi-obscenă de cicatrici.

Iolanda Bob: Submarinul, frumosul puzzle oarecum verbal, oarecum hollywoodian (proiectat pentru Oscar?), suferă de un ermetism diafan. Ce protejează?

Ruxandra Cesereanu: Submarinul este o vietate-vehicol, cum l-a numit un inspirat prieten al nostru, fan al poemului. Dar el este şi blană de urs grizzly, şi pernă de somn, şi mătase de rochie mulată, şi paiete, şi evantai, şi binoclu. Submarinul poate fi aproape orice, fiindcă este TOT. Puzzle hollywoodian? Nu cred. Poate puzzle new-yorkezo-parizian şi mai ales transylvănean. Să nu uităm că pianista şi beatnikul invocă adesea o zonă numită (scrisă intenţionat cu Y) Transylvania. Submarinul protejează delirul, de realitate, şi realitatea, de delir. Submarinul ar putea fi şi o zonă tampon între graniţe de tot felul (de epidermă, de idei, de simţăminte, de cuvinte).

Andrei Codrescu: Asta-i problema pentru cititorii care or să simtă, obscur sau tăios, ce arhetip e numit “submarinul iertat.” Cum am zis, eu bănuiesc că-i un mister laocoonian, de încrâncenare între sexe pe fundul oceanului, dar e posibil că această încrâncenare nu-i o luptă pentru putere (ca-n poveştile cu matriarhi sau amazoane sau în fanteziile teoretice ale unor feminişti), ci Încrâncenarea Primară când sexele s-au despărţit. Văzută din afară, lupta de acest gen ar putea să apăre modelul lui “women are from Venus, men are from Mars”, însă văzută din mijloc, din vortex, cred că-i momentul vulcanic al smulgerii, al rupturii fiinţei din unul în doi. În această variantă, “Submarinul” ar fi forţă mânioasă care a rupt unitatea primară. Iertând această mânie arbitrară şi creatoare de suferinţă ar fi un act de creştinism de care un singur Hristos n-ar fi capabil, dar doi…

Iolanda Bob: 5 minute pe zi pot sesiza „dezrobirea limbajului de sub dominaţia culorii afective şi greaua înrobire a jocurilor logice”. Dar, aşa, de dragul sincerităţii, aţi putea să recunoaşteţi calvarul carnal pe care îl induc aceste versete submersive?

Ruxandra Cesereanu: Limbajul din acest poem este liber până la haos şi turn babel. Logica este pulverizată, dar îşi are, în acelaşi timp, şi unghiul ei de ascuţit cuvinte. Frumos spus că este vorba despre nişte versete submersive. Nu satanice, dar submersive şi submersibile. E o cădere în vertij ori o ascensiune derapantă cu un ascensor dereglat al unui zgârie-nor impalpabil.

Andrei Codrescu: Cu mare plăcere recunosc calvarul carnal, cu plăcerea unui fior sesizat şi întors ţie. Ambiţiile mele poetice de la început până azi au fost numai două: să induc o stare de plăcere carnală şi să-mi flămânzesc audienţa. Dacă te pot exalta în trup şi-ţi fac şi poftă de mâncare, am reuşit. Submarinul se scufundă şi se ridică pe valurile unei duble voluptăţi aparţinând unor poeţi profund înscrişi în carnea proprie. Sigur că da, şi-ţi mulţumesc şi care-i numărul tău de telefon? 🙂

Iolanda Bob: Graţia poetică pare să însoţească acest poem, e uşor de imaginat că scrierea lui a fost un premiu în sine. Care a fost cea mai neaşteptată reacţie de la publicarea lui?

Ruxandra Cesereanu: Eu am scris adesea cu febră (la propriu) la acest poem. Şi eram fericită că pot trăi astfel de intensităţi ale poeziei şi ale creaţiei în sine. A fost ca şi cum aş fi luat cel mai tare drog posibil. Şi, culmea, am supravieţuit. Co-pilotul meu Andrei Codrescu m-a ajutat de câteva ori să supravieţuiesc, tămăduindu-mi venele înţepate de excesivul delir. Dar şi eu l-am ajutat pe el să supravieţuiască atunci când era scrobit în realitatea lui ţepoasă. Atunci îi scoteam cu o pensetă ţepii de arici. A fost minunat, realmente. A fost minunat să scriu acest poem împreună cu Andrei.

Andrei Codrescu: Cât de bună e prietenia cu Ruxandra, o prietenie prin poezie care ne-a familiarizat mai bine decât o căsnicie (mai rapid, în orice caz!). Şi-n acest context a contat răbdarea şi înţelegerea Laurei (soţia mea) şi a lui Corin (bărbatul Ruxandrei).

P.S.:

Am afişat acest interviu nu doar fiindcă este cel mai sărit de pe fix pe care l-am dat vreodată (datorită întrebăcioasei inteligente de Iolanda). Prin urbea bucureşteană circulă vorba că nu Iolanda a făcut interviul. Ba da, ea şi numai ea l-a făcut pentru revista Arcad@.

Entry for April 16, 2008

seven-sept-siete-şapte

Săptămâna aceasta, pe LiterNet, portretizez 7 prieteni (şi nu numai), prinşi în insectar. I-am convins să răspundă (cu chiu cu vai), fie chiar numai fragmentar, la chestionarul LiterNet (despre cărţi, muzici, viaţă, calităţi, defecte, utopii). I-am repartizat pe zilele săptămânii, în funcţie de ziua care am intuit că li s-ar potrivi. Hic sunt leones:

prietena de luni – Sanda C
prietenul de marţi – Ovidiu P
prietena de miercuri – Mihaela U
prietenul de joi – Călin M
prietenul de vineri – Valeriu G
prietenul de sâmbătă – Andrei C
prietenul de duminică – Corin B

Ar mai fi trebuit să fie Emilian G-P, Marius O, Giovanni M, Doru P şi Liviu M. Şi poate şi alţii. Dar unii dintre ei trec prin stări ciudate (aşa cum sunt destule în această viaţă) şi nu prea mai comunică decât cu sinele lor, iar alţii sunt companionii celor două prietene ale mele deja portretizate luni şi miercuri. Evohe, amigos (şi nu numai)!

P.S.: Cred că pictura lui Remedios Varo (călugăriţa şi elevele bicicliste) li se potriveşte ca o mănuşă! Şi eu aş vrea o bicicletă, sau, nu, mai degrabă o motoretă psihedelică!

Entry for April 14, 2008

Norocoasă. Acum câteva zile a apărut la editura americană (suprarealistă) Black Widow Press – volumul meu de poeme (o antologie de 123 pagini) Crusader-Woman, blindat de-a dreptul: prefaţă de Andrei Codrescu, postfaţă de Călin-Andrei Mihăilescu; recomandarea de pe coperta IV este scrisă de poeta-şamancă Alice Notley (nu este şamancă sau şamanesă, dar eu spun şi cred că scriitura ei are tărie şamanică). Traducerea îi aparţine lui Adam J. Sorkin, din zodia leului, ca şi mine. Antologia cuprinde amplul poem (de 30 de pagini) pe care l-am scris direct în engleză acum vreo cinci ani – Letter to American Poets, apoi o selecţie de poeme din Zona vie, o alta din Oceanul Schizoidian (volumul meu psihedelic), un singur poem din volumul Kore Persefona şi, fireşte, cum altfel, cel mai narativ şi lung poem al meu (de 40 de pagini), Femeia-cruciat, care dă şi titlul cărţii (din Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane nu am selectat nimic, fiindcă nu se potrivea pentru o carte livrată Americii; nici din Grădina deliciilor nu am selectat nimic). Nu m-am împăcat cu poza de pe copertă, cu umerii goi şi mănuşile de dantelă până la cot, însă aceasta a fost opţiunea editurii, după mai multe încercări (eu alesesem o poză jumătate florală, jumătate războinică, dar aceasta a fost taxată a fi prea Ioana d Arc postmodernă – iată, prin urmare, diferenţe de gust care depind nu doar de vremuri şi isme, ci şi de continentul pe care ne sălăşluim sau nu)! Denumirea editurii m-a binedispus de la început – Văduva Neagră! Aici are să apară în 2009 şi Submarinul iertat, în traducerea lui Andrei Codrescu.

Entry for April 12, 2008

Cărţile, analfabeţii şi cititorii pătimaşi

biblioteca stranie (12)

Închipuiţi-vă nişte figuri rustice şi analfabete, înminunate de un concert de vioară, într-o Chină maoistă în timpul reeducării culturale din anii şaptezeci ai secolului trecut: aşa începe microromanul lui Dai Sijie, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză (traducere de Daniela Boriceanu, cartea fiind publicată de Editura Polirom, acum câţiva ani). Doi adolescenţi provenind din familii de intelectuali sunt trimişi spre a fi reeducaţi într-un sat pierdut, numit Muntele Fenixului Ceresc, locuit de analfabeţi. Cei doi sunt nişte creiere tinere care au refuzat tacit brainwashing-ul: nu izbutiseră să citească prea multe cărţi la viaţa lor, dar reuşiseră să nu îşi lase gândirea contaminată de comunişti. După miracolul concertului de vioară, al doilea element inedit este ceasul deşteptător, într-un spaţiu unde ţăranii se călăuzesc după soare. Cum aceştia nu înţeleg nimic din maşinăria cu pricina, rebelii adolescenţi modifică orele ceasului, după pofta şi dorinţa lor de odihnă (ei fiind cărători de excremente, plugari şi mineri), până când şirul exact temporal este rătăcit, încurcat. Personajele au fiecare un har: unul (Luo) este un mag-povestitor care îl farmecă inclusiv pe primarul satului, celălalt (naratorul) este un muzician, vioara fiind limba sa, efemeră, însă, întrucât ambii adolescenţi vor deveni Şeherezade improvizate ale satului retardat (şi ale unor sate învecinate), fiind trimişi inclusiv la oraş spre a viziona filme, pe care mai apoi să le relateze public, sub formă de spectacol narativ. Un singur aliat pe viaţă şi pe moarte îşi fac: se împrietenesc cu o croitoreasă rustică, relativ alfabetizată şi empatică la anti-Establishmentul lor, care deprinde gustul poveştilor. Ritualul narativ al personajelor depinde de descoperirea în geamantanul dosit al unui alt fiu de intelectual sortit reeducării (Ochelaristul) al unei mici biblioteci de literatură străină. Acesta este momentul în care Luo îşi aduce aminte că o mătuşă îi citise cândva dintr-o carte numită Don Quijote. Şi, de aici, microromanul lui Dai Sijie devine cu totul altceva. Treptat, cărţile din geamantanul ascuns devin surse de supravieţuire (pâine, apă, aer), iar cititorii lor clandestini, nişte devoratori: primul devorat fiind Balzac. Unul dintre cititori copiază textul cărţii pe pielea cojocului său, celălalt o seduce pe croitoreasa rustică, povestindu-l pe Balzac în aşa fel încât să o determine şi pe ea să îl citească.

Microromanul lui Dai Sijie ar trebui predat la liceu, ca mostră în faţa elevilor despre capacitatea de mântuire a cititului, atunci când bibliotecile şi cărţile sunt interzise (dar nu numai atunci). Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză este o carte stranie despre funcţia charismatică a cărţilor; este un text despre rafinament şi brutalitate, despre aristocraţie spirituală şi primitivitate, despre contraste şi opoziţii (în acest sens a se vedea şi scena de vrăjitorie şamanică în scop exorcizator, în care femeile-şaman sunt dotate cu arcuri şi săgeţi magice). După ce geamantanul cu opuri interzise este furat de personajele noastre, posesoare fericite ale micii biblioteci, microromanul lui Sijie devine un mic manual de hermeneutică a lecturii, pe marginea lui Balzac, Flaubert, Romain Rolland şi alţi autori francezi, dar şi ruşi, englezi etc. Cărţile interzise sunt pur şi simplu mângâiate şi iubite, nu doar citite: dar ceremoniile de lectură sunt depăşite de ceremoniile narative. Cea mai frumoasă scenă a cărţii este aceea în care naratorul este provocat să îi istorisească unui croitor, vreme de nouă nopţi (!), deprinzând toate cutumele epice, Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas! Hermeneutica povstirii înseamnă, astfel, precizie, ghem narativ concentrat logic, dar şi cochetărie stilistică, fantezie etc. Cea asupra căreia au efect formator rafinat ritualurile narative este, însă, mai cu seamă micuţa croitoreasă. Microromanul lui Dai Sijie este şi o cărţulie minunată despre dragoste în vremuri de restrişte, cu puseuri de pasionalitate şi delicateţe. Dar mai ales este o carte despre cum textele şi poveştile pot salva, mitui, alina, înminuna, metamorfoza.

Mica bibliotecă de cărţi interzise va fi incendiată în cele din urmă de către chiar degustătorii ei pătimaşi (iar scena este la fel de sfâşietoare precum incendierea bibliotecii din Alexandria – dar mai există şi alte bibiloteci arse, în literatura universală!), în timp ce personajele din tomuri sunt carbonizate printr-o alchimie silită. Luo, cititorul şi povestitorul predilect, arde, de fapt, o femeie, tocmai croitoreasa, atunci când incendiază cărţile, acestea fiind substitutul ei, trupul şi mintea ei. Pygmalion o arde pe Galateea, creatorul a fost înfrânt şi părăsit de creaţia lui. Este ceva pirandellian aici: creaţia care se independentizează de demiurgul său, pentru că a ajuns la o conştiinţă de sine în care nu mai are nevoie de un demiurg. Livrescul a avut efect de reeducare balzaciană asupra micii croitorese! Lovitura de teatru din final rotunjeşte şi împlineşte microromanul lui Dai Sijie. Drept care aviz cititorilor: cărţile pervertesc!

Citatul pentru care am optat din această carte este următorul: „Tatăl meu spunea mereu, înainte de a fi întemniţat, că nu-i poţi învăţa pe alţii să danseze. Avea dreptate: la fel e şi cu salturile mortale sau cu alcătuirea poemelor – trebuie să le descoperi singur.” Dixit.

Entry for April 10, 2008

Diferiţii

Până la urmă, romanul acesta al lui Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei, se dovedeşte a fi aproape un soi de carte de înţelepciune, din care înveţi o grămadă de lucruri, de la cum să scrii la cum să nu scrii, plus o istorie antidogmatică a muzicii rock şi pop. Deja de o săptâmână migălesc în minte la frazele lui Rushdie, le răsucesc, le chiar rescriu, le mângâi, le lovesc şi, nu în ultimul rând, vorbesc cu ele. Am găsit înăuntrul romanului o adecvată tipologie a diferitului, a omului altfel, pe care Rushdie nu se sfieşte să îl includă în seria alienatului existenţial, cu nuanţele din lista care urmează aici şi acum şi care este ramificată: „omul separat, divorţatul de societate, elevul eliminat, funcţionarul concediat, înstrăinatul legal, nomadul dezrădăcinat, cel care pierde pasul şi calcă în afara liniei, rebelul, transgresorul, proscrisul, gânditorul anatemizat, revoluţionarul crucificat, sufletul pierdut”. Zic că lista rămâne deschisă pentru destule alte categorii (creatorul linşat public, apostatul lăuntric, boemul automarginalizat, sinucigaşul virtual din motive cvasi-metafizice, şi ar mai fi), drept care le dedic tuturor diferiţilor care se sălăşluiesc pre această lume piesa Killer de pe albumul H to He Who Am The Only One (1971) al trupei Van Der Graaf Generator. Aceasta întrucât, în urmă cu 25 de ani, mi-am făcut intrarea conştientă în lumea diferiţilor şi în muzichia Van Der Graaf tocmai prin piesa cu pricina pe care astăzi am reascultat-o de vreo douăzeci de ori, cred!

Entry for April 09, 2008

Brujeria

Astăzi am primit din Spania o carte farmazoană (în spaniolă, fireşte), anume antologia Magie şi simbolism în literatura şi cultura hispanică. Habar nu am de ce am primit-o, dar m-am bucurat, a fost ca un dar după ploaie. Stau cu nasul în carte şi amuşin titlurile capitolelor, întrucât sună fabulos, după cum urmează:
Rituri de legat sfinţii şi diavolii, precum şi rituri pentru a găsi obiectele pierdute
Calea orală: balsamul şi alte simboluri terapeutice
De la vrăjitoarele tesaliene la magii greco-egipteni
Locurile pentru magie din Imperiul Roman
Istoria vrăjitoriei în Aragon
Lucruri de magie: arme, inele şi oase de sfinţi
Înţelepciunea Dumnezeului ascuns
Conexiunea între vrăjitoare şi şaman
Flautul şarpelui celest anaconda: ritual mitic în Amazonia
Lumea magiei. Posesiuni romantice
Religia noastră, magia voastră: despre cum misterele dominicane au trecut Atlanticul
Magul Potter
Cuibul vagaboandelor
Este o carte despre BRUJERIA şi ay! cât îmi place mie cuvântul acesta în spaniolă (j se citeşte h). Mi-aduc aminte ce înminunată am fost acum 16 ani la Madrid, când am prins expoziţia Goya cu ale sale Capricii complete. Lângă desene figurau şi comentariile lui Goya pe marginea creionărilor sale fascinante cu vrăjitoare şi spiriduşi (martinicos). Transcriu doar un astfel de comentariu, în dulcea limbă spaniolă (din păcate fără diacritice), în care Goya vorbeşte despre vrăjitorii suflători (ei, da, aceştia sunt chiar vrăjitorii care suflă pe gură tot soiul de aburi şi despre care Goya precizează că sunt destul de plictisitori şi nu foarte inteligenţi):
Los brujos soplones son los mas fastidiosos de toda la brujeria y los menos inteligentes en aquel arte. Si supieran algo, nu se meterian a soplones!
Mă întreb dacă în vremurile noastre şi printre noi mai există, oare, vrăjitori suflători?