Archive for Noiembrie 2011

„complexul fantasy”?

Noiembrie 30, 2011

„Complexul fantasy„?

Dacă un complex, așa cum îl definește psihologia jungiană, este „o colecție de imagini și idei, grupate în jurul unui nucleu, derivate dintr-unul sau mai multe arhetipuri și caracterizate printr-o tonalitate emoțională comună” (Andrew Samuels, Bani Shorter, Fred Plaut, Dicționar critic al psihologiei analitice jungiene, Humanitas, 2005, p. 70), atunci se poate afirma că voga pe care literatura fantasy o are astăzi (cel puțin prin trei autori de marcă, deși diferiți și cu influență altfel stratificată la nivel cultural – este vorba de J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis și J. K. Rowling) și felul în care se reflectă ea în mentalul colectiv ne-ar putea da dreptul să vorbim despre un posibil „complex fantasy” (al literaturii fantasy, de fapt, dar prescurtez intenționat formula propusă), care influențează comportamente, catalizează afecte etc. De menționat, un punct nodal, între Tolkien, Lewis și mult mai târziul fenomen Harry Potter, creat de Rowling, a fost Povestea fără sfârșit, de Michael Ende (1979), precum și filmul realizat după carte (1984), unde ceea ce eu numesc „complex fantasy” este intuit de Michael Ende, dar neformulat ca atare. (Personajul Bastian Balthazar Bux din Povestea fără sfârșit se definește marcat de un simptom fantasy încă de la prima sa apariție: „Îmi imaginez povești, născocesc nume și cuvinte care încă nu există, și tot așa”, dorința lui supremă fiind să citească „O poveste care să nu se sfârșească niciodată” și care să fie „Cartea tuturor cărților”; Bastian are, în schimb, alergie la cărțile care tratează „întâmplările foarte obișnuite din viața foarte obișnuită a unor oameni foarte obișnuiți”. Un alt personaj care formulează intuitiv un posibil „complex fantasy” al făpturilor umane este lupul monstruos Gmork, agentul Nimicului care intenționează să distrugă Fantazia. Iar cel de-al treilea personaj-cheie care sintetizează chiar cum se naște un „complex fantasy” și cum poate fi el hrănit este Prințesa-Copilă a Fantaziei.). Nu aș vorbi neapărat și de o nevroză fantasy, formula de „complex fantasy” fiind mai degrabă legată de matricile culturale care punctează evoluția spirituală umană. În schimb nu pot nega (și nici nu mi-am propus așa ceva) ampla pânză a inconștientului pe care „complexul fantasy” își grefează componentele. „Complexul fantasy„, dacă este să îl credităm, mărturisește despre viața psihică a colectivității, prin constelații de simboluri și narațiuni care au scopul de a coagula o istorie a maturizării conștiinței și a revelării inconștientului colectiv. În cazul „complexului fantasy„, direcția de dezvoltare a fost una pozitivă, întrucât pentru mulți cititori (și spectatori ai superproducțiilor fantasy), efectul este unul terapeutic, sanificator.

„Manifestările inconștientului colectiv apar în cadrul culturii ca motive universale, dotate cu propria lor putere de atracție” (Dicționarul analitic al psihologiei jungiene, p. 124) – această afirmație nu este în zadar, ci își are rostul ei întemeietor. În cadrul „complexului fantasy” propus acum și aici în sens speculativ nu se poate face abstracție de componenta de numinos conținută de constelațiile de simboluri ori rețelele de narațiuni care alcătuiesc o epopee epică de tip fantasy, precum cele semnate de Tolkien, Lewis și Rowling. Epopeile fantasy au scopul de a vindeca psihicul uman, dar numai după ce l-au făcut să treacă prin toate etapele confruntării cu maleficiile. Este o ipoteză de lucru înrudită cu un travaliu în care terapia, în sens înalt, este posibilă și reală mai ales prin artă, respectiv prin arta narațiunii. În felul lor, epopeile fantasy sunt niște moderne și postmoderne temple ale lui Asklepios: precum odinioară în Asklepion, și în epopeile fantasy există nuclee epice care stimulează visarea, reveria, magia ori diverse alte elemente compensatorii și alternative, în scopul obținerii unui cititor vindecat. Terapia este gândită colectiv și individual totodată, adică sistematic.

Nu aș putea propune și vorbi despre un posibil „complex fantasy”, dacă el nu ar depinde și nu ar fi grefat pe pragmatismul societății actuale. Redescoperirea lui Tolkien și Lewis ori impactul seriei Harry Potter semnată de J. K. Rowling, la trecerea dintre mileniul al doilea spre al treilea, au depins de acest lucru. Coloratura patogenă a societății contemporane, cu toate viciile ei (demitizarea extremă a valorilor tradiționale, corupția, reificarea, malformarea, abuzurile de toate tipurile etc.) a stimulat dezvoltarea unui „complex fantasy„, al cărui scop s-a dovedit a fi acela de a aduce la suprafață, din inconștient, apărările pe care acesta le-a construit în scopul unei vindecări aplicate asupra cotidianului, prin imaginație programatică. În felul său, „complexul fantasy” încearcă să recreeze, ca scop ultim, un paradis simili-uterin, dar de rezervă, în sens securizant, care, însă, nu devine și nu este paradis (provizoriu și alternativ) decât după ce negativitatea și maleficiile au fost sancționate și eliminate printr-o îndelungată și amplă înfruntare de structuri, imagini, idei și afecte. Dar, în afară de aceasta, „complexul fantasy” mărturisește și despre un construct ideatic și imaginar ale cărui ramificații ar putea avea mize teleologice identitare. Despre acest lucru voi vorbi și voi scrie, poate, cu alt prilej.

(text publicat în revista Steaua, 9/2011)

București, Brașov și Ținutul Celălalt

Noiembrie 29, 2011

(mulțumiri pentru poze – Carminei, Laurei și lui Mircea)

Lansările Ținutului Celălalt

Noiembrie 24, 2011

În zilele ce vin, cartea Ținutul Celălalt scrisă de mine și Marius Conkan va fi lansată în trei orașe, de către opt amfitrioni-gazde-prezentatori (care vor vorbi despre povestea celor doi prichindei, Spuki și Lolo):

Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 14.00, la București, la standul Editurii Cartea Românească și Polirom, în cadrul Târgului de Carte. Prezintă: Simona Popescu, Octavian Soviany și Cosmin Perța.

Duminica, 27 noiembrie, ora 12.00, la Brașov, în cadrul CenaKLUbului Tiuk, la clubul Rockstadt (Str. Lucian Blaga, nr. 13). Prezintă: Mihail Vakulovski.

Marți, 29 noiembrie, ora 19.00, la Cluj, la Librarium (BookCorner). Prezintă: Sanda Cordoș, Ion Mureșan și Alex Godiș. Gazdă: Valentin Derevlean.

eul-piele

Noiembrie 21, 2011

M-am gândit, vrând-nevrând, la conceptul de eu-piele al psihanalistului Didier Anzieu, în timp ce vizionam ultimul film al lui Pedro Almodóvar – Pielea în care locuiesc. Anzieu vede în piele un soi de marsupiu conținător al misterului și tainei umane (al inconștientului exterior sau externabil, de fapt): mai exact, pielea are valoare psihică pentru Anzieu, nu doar fizică. Pielea devine obiect psihic (și poate fi, în același timp, subiect psihic). Inconștientul pielii ține de o exterioritate interioară sau internalizată. Ce se întâmplă, însă, atunci când pielea este rănită? Când eul-piele suferă (fizic și psihic). Cam despre așa ceva este vorba în pelicula lui Almodóvar. Filmul e interesant (poate chiar fascinant), dar și ratat, cred. Fascinant pentru că arată cum poate fi manipulată (medical) pielea și cum poate manipula (fizic și psihic) pielea. Ratat, pentru că Antonio Banderas joacă prost și este fals, necredibil adică (îl prefer în partiturile ironice de desperado), dar și fiindcă Almodóvar construiește un thriller previzibil de la jumătatea lui. Totuși, nu aș repudia complet acest film: ceea ce captivează este problematizarea teoretică lansată de regizor. Și, la fel de mult, captivează frumusețea suplă a Elenei Anaya, care e altceva decât frumusețea opulentă și senzuală a Penelopei Cruz, fosta actriță-fetiș a regizorului spaniol (eu le gust pe amândouă, dar Anaya aduce un suflu nou în pelicula lui Almodóvar).

600 de pagini (din 878) via Pynchon

Noiembrie 20, 2011

Am mărturisit deja de mai multe ori că mă canonesc cu Pynchon și al său Curcubeu… Am auzit acum câțiva ani voci frenetice lăudând romanul acesta, așa încât l-am achiziționat cu destule așteptări. O Biblie a postmodernismului, un Turn Babel al sfârșitului de mileniu, o fantasmagorie macrouniversală… Statura groasă a acestui roman inhibă și numai prin numărul de pagini. Doar la Omul fără însușiri am mai reacționat cu atâta epuizare prin acumulare acută. Rareș a muncit ca un rob inspirat la traducere, care a ieșit grozavă. Limba română în care a fost transpus romanul e remarcabilă. Pynchon e unul din autorii cu vocabular multiplu spectaculos; limba lui e inedită nu datorită vreunei inventivități (fantezii) sporite, ci strict din pricina unei prospețimi asociaționiste de anvergură. Și, totuși, romanul Curcubeul gravitației mă plictisește cam nouăzeci la sută. Pe cât de mult m-a captivat și răsfățat V., cu volutele sale enigmatice, ca o inițiere într-un cult al misterelor, pe atât mă decepționează cu încetinitorul romanul curcubeic. Mă plictisesc războiul, fișele speculative despre nuanțele stilului de război (al doilea) mondial, adnotările despre aerodinamică, chiar și micile inserții parapsihologice mi se pare anoste; mă plictisesc glosele despre soldățoi și aventurile lor mentalo-belico-erotice, apoi atmosfera simili-scientistă pulverizată în roman cu tot cu schepsisul său. Rar, câte o scenă de viață mă menține atentă și spiridușă. Mă gândesc că tot un roman care începe ca o glosă belică, dar care m-a fascinat dintotdeauna, fiind una din cărțile mele favorite, este și céliniana Călătorie la capătul nopții (până la un punct). Am citit 600 de pagini din Pynchon și îl voi duce până la capăt, fiindcă nu-mi place să las o carte necitită. Dar o fac din obligație profesională, ca să zic așa. Nu simt aproape nicio plăcere a lecturii. Desigur, n-am cum să nu admir, tehnic vorbind, munca enormă de prozator a lui Musil sau, acum, a lui Pynchon, dar dacă romanele lor nu mi se potrivesc – atunci nu e leac. Poate că intelectul ar fi satisfăcut la o adică, dar dacă sufletul nu este, deh!

171,17

Noiembrie 18, 2011

Am aflat întâmplător de la Giovanni, traducătorul cu har al poemelor mele în limba italiană (antologia COMA tradusă de el va fi publicată în 2012 la editura Aracne) că volumul meu Schizoid Ocean, publicat în 1997 în SUA, se găsește de cumpărat pe Amazon cu 171, 17 dolari!!!

Admit că mi s-au bulbucat ochii de la previzibila stupefacție, drept care am verificat pe loc. Și așa este. 171, 17 dolari?! Prețul este exorbitant și absurd.

Cel mai acut lucru este, însă, altul: prețul cu pricina conține chiar numărul meu magic, 17, într-o formulă triplă!

P. S.

Evident, titlul Schizoid Ocean e greșit. Dar editorul american a preferat acest titlu foarte corect în engleză în detrimentul titlului meu real care propunea o licență poetică, Oceanul Schizoidian, deci Schizoidian Ocean!

a way out

Noiembrie 17, 2011

A WAY OUT.  O muzică peterhammilliană după care tânjesc de câteva zile, fără să am vreme să stau cât poftesc în ea. Deși am ascultat-o de-a lungul anilor de vreo sută de ori și am disecat-o multiplu cu Anir, ultrafanul PH.

În sfârșit acum, în 2011, pe îndelete:

Don Juan cu picioarele epilate

Noiembrie 15, 2011

Amicul meu Vince ține la o mică facultate americană un atelier de creative writing în poezie. Cu oarecare vreme în urmă și-a provocat studenții să scrie un poem de 23 de versuri pe tema lui Don Juan. Iată cel mai bun poem produs la acest atelier (în opinia lui Vince, care mi l-a trimis, dar și în opinia mea), semnat de Adelaide Johnson, o fată cu destul umor negru, din câte mi-a precizat Vince. Nu-i rău poemul Adelaidei: tușa ei ironică e, poate, cam îngroșată și feministă (à la americaine), dar poemul curge, are arhitectură, miză și vervă (traducerea îmi aparține). M-am amuzat și din altă pricină: portretul făcut în poezie de A.J. se potrivește ca o mănușă cu portretul unui animator monden ajuns pe la vreo 35 de ani, cu ifose și cu insolențe de capitalgiu.

Evident, imaginea nu are nicio legătură cu textul!

Don Juan cu picioarele epilate

 

Preafericitule Don Juan,

indiferența m-a făcut să scriu pentru tine un poem de aducere aminte.

Nu fiindcă te-aș fi cunoscut vreodată,

ci doar fiindcă te-am zărit și te-am auzit vorbind.

Defectul tău de vorbire mi-a făcut sprâncenele să tremure: ce șoricel, ce rozător!

Niciun dentist nu l-ar putea vindeca.

Mâinile tale importante m-au făcut apoi

să învârt în broasca de la ușa hotelului mai multe chei de plastic.

Dar cele mai periculoase mi s-au părut picioarele tale epilate.

Mă gândeam la tine ca la un obiect pe o etajeră

sau ca la un zahăr presărat în supă.

Nu miroseai pătrunzător, erai un bărbat oarecare.

Făceai parte dintr-o dimensiune obișnuită a lumii,

pentru care nicio femeie nu ar fi riscat.

Într-o zi ai primit cadou o cutie cu lame de ras.

Firește, pentru picioarele tale păroase care se cuveneau a fi epilate.

Nu mi s-a părut niciodată că ai fi irezistibil.

Sărutul tău, se simțea de la o poștă, era sec.

Nu erai o stihie, ci mai degrabă o sticlă de vin, golită pe jumătate.

Nu doream nici să te dezbrac, nici să te îmbrac.

Nu aveam niciun chef să-ți pregătesc fulgii de porumb în farfuria cu lapte.

Ci doar să-ți pun în fiecare dimineață cutia cu lame de ras lângă noptieră,

ca o hoață fără nicio bijuterie.

Sophia Peabody către Nathaniel Hawthorne

Noiembrie 14, 2011

Iată o scrisoare din 1839 (cu trei ani înainte ca Sophia și Nathaniel să se căsătorească), care îmi place îndeajuns de mult, pentru că este simplă și directă. Și înainte, și după căsătorie, cei doi au admis, confesiv, că sunt suflete-pereche. Amândoi au făcut parte din comunitatea transcendentalistă. Sophia a încurajat și susținut proiectul The Scarlett Letter, precum și tendința Dark Romanticism profesată literar de soțul ei. Adevăr, Bine, Frumos, toate acestea fac parte din conglomeratul numit dragoste în viziunea Sophiei, al cărei nume era nu în zadar tocmai acesta. Desigur, sună desuet astăzi. Oricum, rar mai începe o scrisoare de dragoste așa cum începe cea de mai jos:

31 December 1839

Best Beloved,

I send you some allumettes wherewith to kindle the taper. There are very few but my second finger could no longer perform extra duty. These will serve till the wounded one be healed, however. How beautiful is it to provide even this slightest convenience for you, dearest! I cannot tell you how much I love you, in this back-handed style. My love is not in this attitude, – it rather bends forward to meet you.

What a year has this been for us! My definition of Beauty is, that it is love, and therefore includes both truth abd good. But those only who love as we do can feel the significance and force of this.

My ideas will not flow in these crooked strokes. God be with you. I am very well, and have walked far in Danvers this cold morning. I am full of the glory of the day. God bless you this night of the old year. It has proved the year of our nativity. Has not the old earth passed away from us? – are not all thing new?

                                                                   Your Sophie

din nou Dorothy Osborne către Sir William Temple

Noiembrie 13, 2011

 

Am mai înfățișat-o pe Dorothy Osborne (1627-1695), îndrăgostită la 19 ani de William Temple (care avea, și el, cam aceeași vârstă). Reiau câteva amănunte: celor doi nu li s-a îngăduit să se căsătorească decât după șapte ani de așteptare. Dorothy Osborne, căsătorită Temple, a avut nouă copii. Ea a rămas celebră tocmai pentru scrisorile schimbate, vreme de șapte ani, cu viitorul baronet și politician William Temple, al cărui secretar a fost, o vreme, Jonathan Swift. Nu știu din ce an este scrisoarea, dar îmi place precizarea tinerei femei: If you love me, be careful on’t. Și-mi mai place și aerul de legământ cu care ea cere: Send me a tortoise one that is less than that I sent for a pattern. Odinioară (dar și în vremurile noastre), iubiții nu știau cine sunt și de ce sunt așa cum sunt. Dorothy pare frivolă (ori năstrușnică). Despre bărbatul căreia ea îi scria așa cum îi scria nu putem bănui decât că era un bărbat fericit.

… ‘Twill be pleasinger to you, I am sure, to tell how fond I am of your lock. Well, in earnest now, and setting aside all compliments, I never saw finer hair, nor of a better colour; but cut no more on’t, I would not have it spoiled for the world. If you love me, be careful on’t. I am combing, and curling, and kissing this lock all day, and dreaming on ‘t all night. The ring, too, is very well, only a little of the bigest. Send me a tortoise one that is less than that I sent for a pattern. I would not have the rule so absolutely true without exception that hard hairs be ill-natured, for then I should be so. But I can allow that all soft hairs are good, and so are you, or I am deceived as much as you are if you think I do not love you enough. Tell me, my dearest, am I? You will not be if you think I am

                                                          Yours.