Archive for Decembrie 2016

Obiect dada, clujevito-londonez

Decembrie 31, 2016

dscf9121

Pe malul Someșului se găsește o cabină telefonică londoneză, un soi de obiect Dada, din care uneori vorbesc (fantasmatic) cu aceia care îmi sunt apropiați ideatic și ca sensibilitate / vulnerabilitate artistică. E un fel de a le ura tuturor, mesmeios, La Anu și la mulți ani !

Bibliodeath

Decembrie 30, 2016

Eseul Bibliodeath. My Archives (With Life in Footnotes), carte publicată în 2012 de Andrei Codrescu, este un bildungsromaneseu, întrucât latura epică nu poate fi dezlipită de aceea eseistică, pe fondul autobiografiei literare amănunțit inserată în text. Andrei Codrescu recidivează, de fapt, în Bibliodeath, întrucât produce tot o anarhocarte precum în Whatever Gets You Through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, publicată în 2011: și în acest caz, uneori, paginile sunt înrămate de notele de subsol care, pe alocuri, devin mai importante decât textul central. Autorul pornește de la următorul context: dacă trăim acum voga cărților și a bibliotecilor electronice (iar această vogă, după cum profetizează eminențele cenușii ale internauticii, se va dezvolta hiperbolic în următorii ani), Andrei Codrescu își confecționează propria carte, publicată simili-bibliofil în 176 exemplare, din care 150 de exemplare sunt de vânzare, iar 26 de exemplare sunt pentru uzul autorului. Numărul exemplarelor din această carte numită demonstrativ Bibliodeath comunică direct faptul că, dacă opurile tipărite sunt pe cale să dispară, autorul Andrei Codrescu râvnește să fie editat, compensatoriu și contra curentului, în versiuni și colecții bibliofile, pentru gurmeți, recalibrând și regândind (conceptual, dar și concret) ideea de carte. Printr-un asemenea demers, autorul schițează limitele și în același timp le încalcă, asemenea unui frondeur cu background dada, Bibliodeath fiind, de aceea, și un op implicit despre limitele cărții tipările și, explicit, despre furorile limitative ale cărții electronice.

Ce este, concentrat spus, Bibliodeath? O „idee despre homo scribus care a pierdut bătălia cu tehnologia”; iar bătălia aceasta este urmărită și gândită aproape ca un thriller de către autor. Nu este de mirare că Andrei Codrescu relatează autobiografic despre bibliotecile orașului său de baștină (Sibiu) și face un mic istoric al cărții în timpul comunismului din România la care a avut acces (până în 1968). Dar mai ales, autorul povestește despre carnețelele sale de poezie din adolescență, pe care le va prelungi (ramificându-le și nuanțându-le) la tinerețe, maturitate și senectute, adică întreaga sa viață, ca parte din existența lui literară (există în confesiune auctorială chiar o eroizare a ideii de notebook !). Evident, Bibliodeath devine, explicit și implicit și o metacarte despre lecturile autorului, despre opurile din bibliotecile sale, despre experiența sa de și ca librar (la New York, după emigrare) și, din acest punct de vedere, cartea este în mod asumat mărturia unui gurmet (corespondent asiduu cu alți scriitori, colecționar de semnături, dialoguri, cărți cu autograf) și iubitor de cărți în general și în particular. Atunci când internetul erupe în viața sa intelectuală, autorul devine subiect analizat electronic (pe site-uri, bloguri, rețele), dar lucrul acesta nu îi modifică vocația de cititor clasic (de cărți atinse, ținute în mână), chiar dacă, în același timp, el se adaptează, tehnic, și vremurilor postmoderne. Captivantă este în Bibliodeath și istoria faimoasei reviste experimentale Exquisite Corpse (tutelată și inițiată de Codrescu), apărută în format tipărit din 1983 până în 1996, apoi doar în format electronic, până la dispariția sau amortizarea sa inclusiv în format electronic (deși autorul mai postează, în mod secret, din când în când, poezii, eseuri, proze ale sale ori ale unor colaboratori, însă doar gurmeții sunt la curent cu aceste postări de taină!). Amalgamat ori intenționat concentrate ca pe niște rafturi de bibliotecă, Bibliodeath conține segmente autobiografice despre mașinile de scris și computerele lui Andrei Codrescu, despre donarea arhivelor sale și despre propria inițiere a autorului în lumea internautică.

La nivel de istorie a ideilor, eseul de față abordează relația utopic-distopic (în ce privește arhivele scrise de mână ori digitale) și dialectica conservare-distrugere în lumea cărților. Este, la urma urmei, o carte despre memorie și despre prezervarea ori dispariția ei prin text (scris-tipărit ori digitalizat). Pentru Andrei Codrescu, biblioteca publică are, de pildă o adevărată aură erotică, în vreme ce imperiul cyberutopia implementează existența postumanității; în cyberutopia actuală, scriitorul devine tocmai un artefact electronic, prelungibil la infinit! Codrescu își asumă o istorie personală a perechii conceptuale real-virtual, miza sa fiind problematizarea și în același timp glorificarea limbajului.

„Archivally speaking, there are three types of authors, and I’ve been all three of them: the Preserver, the Piler, and the Carpe Diem” – afirmă Andrei Codrescu la începutul cărții Bibliodeath, recunoscându-și el însuși structura hibridă, amestecată și, de aceea, cu efect inefabil la nivel auctorial. O asemenea asumare este utilă din două motive: pe de o parte ușurează travaliul analistului literar, avantajat de recunoașterea autopolimorfă a autorului; pe de altă parte, transparentizează demonstrativ (dar și polemic) structura (internă cu ramificații externe) de tip mozaic, care conține, însă, în același timp, un refuz al clasificării, o predispoziție autodefinitorie către anarhism (provocatoare intelectual pentru orice hermeneut). Este tocmai felul predilect al lui Andrei Codrescu de a fi un itinerant literar vorace într-o lume auctorială pe care o sfidează prin neaderența canonică la aceasta. Andrei Codrescu a intenționat întotdeauna să fie și să rămână un alter.

1001 de nopți – un cobai pentru Codrescu

Decembrie 29, 2016

Whatever Gets You Through the Night. A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, publicată în 2011, este o anarhocarte semnată de Andrei Codrescu, întrucât pulverizează arhetipul de carte. În destule pagini ale acestui op special nota de subsol devine cartea propriu-zisă, autorul fiind fascinat de reformatarea conceptului de carte. Uneori, nota de subsol arată ca o ramă (la propriu), secondând (serios și ironic, în același timp) textul central. Andrei Codrescu face acest lucru ca pe o demonstrație de forță, având drept cobai suita de povești arabe 1001 de nopți, adică tocmai o carte canonică pe care, însă, o dez-intelectualizează, o desface din aparatul ei intelectual (erudit) și o refiltrează cu naturalețe. Procedeul său predilect este acela de a dezmembra cele 1001 de nopți (prin intermediul istoriei centrale a Șeherezadei și a regelui Șahriar, dar și a Duniazadei și a regelui Șazhaman – cealaltă pereche-cheie din  nopțile arabe), de a le mărunți și de a le fezanda, recuperându-le ulterior prin narativitate, dar după o metodă aproape anarhică. Cartea arată, la final, ca un soi de 1001 de nopți simili-dada!

Șeherezada devine în Whatever Gets You Through the Night un soi de djin literar, captivă în rama celor 1001 de nopți; dar și cititorul devine un soi de djin captiv în poveste; iar sticla de captivitate este chiar povestea care continuă la nesfârșit. Eseul în proză al autorului este și unul mentalitar, despre cutumele arabe (și hermeneutica lor ulterioară) legate de sexualitate, spirit culinar, vestimentație, religie, socio-politic, fantezie. Postmodernitatea îl ajută și ea pe Andrei Codrescu: în discursul Șeherezadei apar, la un moment dat, Antoine Galland, Richard F. Burton și Husain Haddawy, toți trei traducători reali, în diferite secole, ai suitei 1001 de nopți, cu misiune de moire în viitor (sau ursitoare) ale povestașei Șeherezada. Cartea de critificțiune a lui Andrei Codrescu este stimulatoare intelectual și întrucât discută, în subsidiar, nuanțele mentalitare ale traducerilor faimoasei suite de povestiri, alcătuind un puzzle sau o concentrată istorie a ideilor. Din personajul-cheie al suitei de povești, autorul face o Șeherezadă intertextuală, multiculturală și poli-mitică (sau inter-mitică), înrudită inclusiv cu Ariadna și Penelopa sau cu Prometeu (pentru constanța revoltei sale împotriva autorității). Din când în când, autorul o psihanalizează pe Șeherezada, dar nu procedează freudian, ci melaniekleinian, inventând copilăria și adolescența eroinei-matrice în acest sens.

Critificțiune și anarhocarte

Decembrie 23, 2016

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ca gânditor și eseist, Andrei Codrescu este un autor fascinat de descentrare și anarhie, din care încearcă să propună nu neapărat un model, cât o structură creatoare, influențată vădit de tehnicile avangardei. Mai ales ideea de șoc și anarhie, preluată de la avangardă, i se potrivesc scriiturii lui Andrei Codrescu, plasat, auctorial, între postmodernism și post-postmodernism, întrucât avangardismul său stilistic și auctorial nu este omogen și monocrom, ci fărâmițat.

Ghidul dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah este o carte pulverizată din mai multe puncte de vedere: întâi de toate fiindcă autorul își propune să nu sintetizeze clasic informațiile despre nașterea și cronologia avangardismului, ci să le împrăștie în forma unui dicționar, care el însuși nu este un dicționar tipic, ci unul extravagant, critificțional (id est informații reale sunt speculate și epicizate, uneori, ca într-un roman de aventuri ori picaresc, de pildă). Informațiile din acest așa-zis dicționar (care se comportă, strategic, mai degrabă ca un dicționar-trickster) sunt livrate cititorului într-o formă poliedrică, întrucât credința autorului este că doar printr-o asemenea tactică spiritul avangardist ar putea fi continuat într-o formă vie, neosificată. Dacă Andrei Codrescu ar fi scris un ghid dada explicativ, logic, de sinteză, acesta nu ar mai fi fost, de fapt, ghid dada, adică ar fi renegat tocmai ideea primară a avangardismului cum că respectivul ISM nu poate și nu se cuvine a fi instituționalizat, singura lui formă posibilă de vitalitate fiind tocmai anti- și non-instituționalizarea, respectiv spiritul anti-tot, anti-orice.

Pentru postumanii viitorului, spiritul dada ar putea fi o formă de sănătate tocmai prin inumanitatea sa ca sursă energetică primară, ca motor dionisiac într-o lume excesiv controlată de apolinicul tehnologic și tehnocrat.

A fi avangardist cu tendință, în vremuri cibernetice hiperbolice, este o formă de terapie avansată, în perspectiva râvnit-sanificatoare a lui Andrei Codrescu. Postumanitatea nu știe neapărat că este postumană, prin urmare Codrescu intenționează să o facă lucidă și să îi furnizeze o rețetă verificată (parțial de beatnici, în anii șaptezeci ai secolului trecut): „Dada este opțiunea virală la certitudinea virtuală” afirmă el. Postumanitatea este o nevralgie ori chiar o tară, un viciu, de aici frenezia lui Andrei Codrescu de a o corija deratizator, dar în sens constructiv-energetic: Dada (ca anti-tot și ca NU radical) este o pilulă ontică și cognitivă de urgență, aplicabilă în cazul unei umanități îmbolnăvite din pricina tehnicii avansate și a alienării adiacente. Autorul nu procedează, însă, într-o manieră chirurgicală obiectivă și clasică, ci pulverizându-și discursul și ideile care se imprimă, prin fărâme, în cititor. Andrei Codrescu are alergie la lecții obiective de anatomie a ideilor și artei; lecțiile sale chirurgicale sunt întotdeauna fragmentare și diseminate, cu o serie de ramificații ludice niciodată adunate într-o sinteză ca la carte; ele au mai degrabă alura unor lecții psihiatrice (mentalitare) jucăușe!

Totuși când trebuie să ofere definiții, Andrei Codrescu, în ciuda ironiei și a dimensiunii ludice, materializează o retorică tranșantă, deși în mod constant marcată de sarcasm pipărat. Nimic nu este spus în întregime, fiindcă nu sunt dorite definiții carteziene absolute, ci relative, dar într-o ecuație care este convingătoare tocmai prin libertatea ei. Ce este postumanul, de pildă?

„Diferența pe care o fac eu este următoarea: o ființă postumană este o ființă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri asta se numea antropomorfism, dar în vremurile de-acum se numește ‘o interfață prietenoasă pentru utilizator’.”

Într-o societate e-tot, online-izată, Codrescu recomandă reîntoarcerea la sălbăticie, la insolență creatoare, dar nu la orice fel de șoc lingvistic și comportamental, ci strict la Dada. Autorul se dă ca pildă pe sine: cartea sa (ghidul pentru postumani) este numerotată, dar acesta este singurul lucru garantat la nivelul unei logici minime a dicționarului său Dada, de trickster multiplu. Dada nu este artă, ci viață, de aceea Dada nu poate fi instituționalizat (istoricizat) ori înregimentat în ceva, fiindcă este chiar negația de fond a orice și a tot. Și, negând tot, Dada rămâne viu, inalterabil, ca spirit, de neprins într-un insectar exact din punct de vedere științific-cultural. Dada este mai degrabă un fenomen mentalitar, care poate fi remixat ori utilizat ca remake pentru sanificarea și împrospătarea unei societăți patologizate cibernetic.

„Dada a pătruns în ADN-ul secolului XX printr-o negare radicală ce a reușit să se mențină proaspătă mult timp după ce principalul ei concurent, comunismul, dădu ortul popii. Anti-ideologia dadaismului a avut câștig de cauză în fața ideologiei și a servit ca sursă de inspirație și pentru alte mișcări artistice sau politice care nu avură trai prea lung, pentru că făcuseră compromisuri cu ideologia.”

Ca antitot (și antidot), Dada e singura formulă imprevizibilă și inefabilă care ar dezamorsa nonviața actuală a umanității intermediată de lumea acaparatoare și adictă a computerelor. Fiind antitot, Dada este și anti-Dada, fapt cu adevărat unic și sanificator și întrucât scoate la suprafață tocmai absurdul universal și astfel creează o anti-lume. Or, o anti-lume (ca proiect și formulă ontologică) ar dezintoxica lumea cibernetizată și mentalitatea postumană.

„Cuvintele sunt parte din substanța din care dada construiește lumi, nu ca să comunice, ci să dis-comunice, să întrerupă, să iște timp în care comunicarea este întreruptă. /…/ Toate cuvintele sunt dada dacă sunt folosite greșit cum trebuie.”

Discursul lui Andrei Codrescu este intenționat descentrat; lumea actuală nu ar putea fi igienizată printr-un discurs coerent, omogen și logic, ci exclusiv printr-o retorică discontinuă, neomogenă, dispersată. Ca să ne desfacem din cibernetica trupurilor și minților noastre supravegheate colectiv într-un panopticum universal tehnologizat este imperios un spirit Dada, de deparazitare a creierelor (după cum suna unul din îndemnurile celebre ale avangardiștilor români, la început de secol XX – „Cititori, deparazitați-vă creierul!”).

Autorul sugerează cvasi-materializarea unei apocalipse new age, de fapt, dar se ferește de termeni duri, ultimativi și oficiali, întrucât aflat sub spiritul Dada ar fi nepotrivit să apeleze la astfel de verdicte. Dar neliniștea lui Andrei Codrescu este reală și tranșantă: fără o terapie Dada (de tipul „tulburarea rețelelor”, perturbarea tehnologiei), lumea de-acum este în mod fatal patologizată din pricina tehnicii abuzive și a simulacrului cu ramificații voit totalitare. Șansa purificării (nu este vorba de o purificare tiranică, ci de una infrastructurală, unde orice fel de aserțiune este sau devine, simultan, opusul respectivei aserțiuni) concretizează lingivistic un demers curativ la nivel ontic-gnoseologic. Ludicul este secundar, în acest caz, însă nu trebuie pierdut din vedere.

„Dada știe, dacă Dada știe ceva, că orice este articulat sub foma unei propoziții finite înseamnă exact opusul a ceea ce spune.”

Haritina -„Best European Fiction 2017”

Decembrie 12, 2016

Iată povestirea mea Haritina  (doar jumătate din ea, cealaltă jumătate se găsește în cartea Nebulon, la locul ei) ! Textul a fost publicat în antologia „Best European Fiction 2017”, la Dalkey Archive Press, în traducerea lui Alistair Ian Blyth.

HARITINA

          Întotdeauna am fost fascinată de femeile în care am văzut nişte mari leoaice sfredelitoare. Bărbaţii nu mi-au fost niciodată indiferenţi, dar cum ceea ce îmi plăcea la ei era mai cu seamă înţelepciunea şi solaritatea cu tăiş, am pus în cârca femeilor partea stranie, nemaivăzută, ambiguă şi alunecoasă a acestei lumi. Nu pot să spun că am fost mai prietenă cu femeile decât cu bărbaţii, ci doar că, fiind asemenea lor, mi-a fost mai uşor să le pricep dedesubturile, măruntaiele şi ţesuturile insidioase ale lumii lor atât de speciale. Femeile au mireasmă de măr copt la cuptor. Bărbaţii au mireasmă de gutuie. Femeile au unghii ascuţite şi înfigătoare. Bărbaţii au unghiile tăiate corect. În ce mă priveşte, nădăjduiam că poate voi ajunge cândva, cine ştie când, pedichiuristă a îngerilor.

Fireşte, cea mai importantă femeie din viaţa mea a fost mama. Mai exact pielea nemaivăzută a mamei, din care am scos la suprafaţă tot soiul de poveşti psihice despre ce înseamnă să fii femeie. Dar cea de-a doua femeie magistrală din viaţa mea a fost Haritina. Înainte chiar de bunicile, mătuşile şi verişoarele mele, speciale şi ele cu toate. Întrucât Haritina a fost cea care m-a vestit că voi ajunge povestitoare, atunci când mie nici nu-mi trecea prin cap că voi putea fi altceva decât poetă pur sânge. Ea nu mi-a spus toate acestea pe şleau, ci întortocheat şi într-un jargon al vrăciţelor rustice. Deoarece Haritina era vrăciţă şi locuia undeva în Nord, într-un sat aproape de mănăstirile pictate pe dinafară cu tot felul de draci, scări îngereşti şi alte cazne ori izbăviri.

Am cunoscut-o pe când aveam optsprezece ani, în vara de după primul an de facultate, pe când mă aflam într-o tabără de folclor. Zarurile căzuseră asupră-mi astfel încât trebuia să scotocesc după arta şi chibzuinţa vrăciţelor în acea vară lungă şi arşiţoasă, drept care am purces curioasă şi neîndemânatică la respectiva căutare. Nu a fost greu să aflu de Haritina, căci tot satul o ştia şi o arăta cu degetul. Mai întâi m-am mirat, însă, de numele ei neobişnuit: nu era nici Marie, nici Ană, ci avea numele acesta cu iz călugăresc. Haritina venea fără doar şi poate de la har: dar harul ei nu era dumnezeiesc, ci năzdrăvănesc, fie-mi îngăduit a spune. M-am înfăţişat Haritinei într-o zi de luni, pe la ora zece dimineaţa. Şi ziua, şi ceasul nu au fost potrivite, căci am găsit o Haritină cu uşile închise şi aspră foarte, care nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Pe bună dreptate. Întrucât ce şi cine eram eu? O studentă firoscoasă, cu pix şi carneţel, în blugi şi cu un tricou pe care scria Pink Floyd, cu părul împletit în vreo douăzeci de codiţe, cu ochelari de soare după moda hippy şi cu o mutră antipatică şi cărturărească. Am tot stat la poartă, doar-doar o voi face pe Haritina să se dea pe brazdă, însă vrăciţa mă privea cu atâta neîncredere încât am lăsat-o baltă. M-am întors în amurg şi nici de data asta n-aş fi avut sorţi de izbândă dacă blugii mei strânşi pe picior nu s-ar fi ridicat ceva mai sus pe şolduri, lăsând să se ivească la glezna mea stângă o bijuterie improvizată şi şuie pe care o confecţionasem nu cu multă vreme în urmă la un festival de rock: o brăţară de picior, dintr-o furculiţă de aluminiu. Ei bine, brăţara din furculiţa de aluminiu în jurul gleznei mele stângi a fost cea care a înveselit-o pe Haritina, care m-a lăsat, cu un aer ceva mai complice, să îi trec pragul casei. Blugii mei fircăliţi în limba engleză cu versuri din Pink Floyd erau, la rândul lor, un fel de răspântie ce ar fi râvnit să-i îndrume pe privitori să priceapă că există întotdeauna un drum drept şi unul stâng. Cuvintele din Shine on You Crazy Diamond scrise cu pixul pe cracii blugilor i se părură Haritinei a fi nişte semne ciudate, tocmai fiindcă nu înţelegea, după cum oricine poate bănui, limba engleză. În plus, eu bolboroseam aproape continuu cântecul pinkfloydian, chiar şi atunci când mâncam sau dormeam: aşa cum vedeam eu lucrurile pe vremea aceea, era un fel de descântec personal şi de amuletă sonoră. Deci: Remember when you were young/ You shone like the Sun/ Shine on, you crazy diamond!/ Now there’s a look in your eyes/ Like black holes in the sky/ Shine on, you crazy diamond!/ Your caught in the cross fire/ Of childhood and stardom/ Blown on the steel breeze/ Come on, you target for faraway laughter/ Come on, you stranger, you legend, you martyr/ And shine!/ You reached for the secret too soon/ You cried for the Moon./ Shine on, you crazy diamond!/ Threatened by shadows at night/ And exposed in the light./ Shine on, you crazy diamond!/ Well you wore out you welcome/ With random precision/ Rode on the steel breeze/ Come on, you raver, you seer of visions/ Come on, you painter, you piper, you prisoner/ And shine!/ Nobody knows where you are/ How near or how far/ Shine on, you crazy diamond!/ Pile on many more layers/ And I’ll be joining you there/ Shine on, crazy diamond!/ And we’ll bask in the shadow/ Of yesterday’s triumph/ And sail on the steel breeze/ Come on you boy child, you winner and loser/ Come on you miner for truth and delusion/ And shine! Aşa se face că Haritina îmi îngădui să trec pragul casei în seara cu pricina şi, cu acel prilej, chiar dacă nu am vorbit nimic despre ceea ce voiam să ştiu, am gustat una din plăcintele ei speciale: cu agrişe şi răbarbăr, despre care se spunea că limpezeşte ocheanul năzdrăvan prin care lumea putea fi privită invers. Nu am vorbit nimic aparte în acea seară. Haritina mi-a spus doar că mă va pune la încercare. Când am plecat, m-am prefăcut de fapt că plec, pentru că m-am întors şi am pândit pe fereastra care dădea în bucătărie şi care rămăsese întredeschisă: Haritina se dezbrăcase şi se spăla pe trup, iar acest trup era plin de desene florale şi geometrice, aşa cum nu văzusem vreodată. Nu ştiu cu ce era pictat trupul ei, bănuiam că nu poate fi vorba decât de o vopsea obţinută din plante, care dispărea în timp. Cât despre părul Haritinei, deşi vrăciţa avea vreo patruzeci de ani, era lung până la şolduri şi albăstrui, fiindcă avea inflexiuni de lac îngheţat. Haritina nu trăia singură: era căsătorită cu pădurarul satului şi avea un fecior de vârsta mea, care lucra la oraş. Câtă vreme am avut de-a face cu ea, eu nu i-am zărit, însă, niciodată pe vreunul dintre cei doi bărbaţi.

În noaptea aceea, în căminul unde eram cazaţi noi, filologii folclorişti, am visat ca o nebună cum rătăceam prin desenele florale şi geometrice de pe trupul Haritinei. Cum s-ar spune, am visat o puzderie de labirinturi prin care m-am pierdut, răsfăţându-mă pe ulicioarele înghesuite şi golaşe care se iviseră în nălucirile mele nocturne. A doua zi m-am înfăţişat ei nu dis-de-dimineaţă, ci în amurg, aşa cum îmi ceruse. Ziua, Haritina lucra la frizeria din sat. Era frizeriţă şi faptul că avea de-a face cu părul atâtor oameni nu era în zadar, căci le fura tăria din părul tăiat, pe care îl folosea, alături de alte ingrediente, la descântece şi leacuri. În cel de-al doilea amurg în care am intrat în casa ei, am zărit un borcan în care erau înghesuite mai multe pene lucioase de corb, apoi un şirag de măsele de urs, bucăţi fărâmiţate de cristal de râu, căţei uscaţi de usturoi şi, nu în ultimul rând, o cutie muzicală care avea înăuntru nişte lănţişoare de aramă, împletite complicat, ca nişte cătuşe, pentru facerea şi desfacerea lumii, după cum mi-a şoptit Haritina ironică. Cutia muzicală m-a mirat cel mai tare, căci ea îşi avea locul într-o casă orăşenească şi nu în locuinţa acestei ţărănci descântătoare şi lecuitoare, despre care se ştia că este vrăciţă. În orice caz, în cel de-al doilea amurg, Haritina a rostit pentru mine câteva descântece pe care le-am notat migăloasă în carneţel, mulţumită foarte de prada mea. Era, însă, doar o păcăleală.

(restul se află în carte, pentru cei scotocitori)

Bunicul din sud

Decembrie 6, 2016

L-am pomenit adesea pe bunicul patern și ardelean, Vasile (sau padre Basilio, cum i se spunea la senectute, pe când se afla în autoexil la Roma) – un războinic și ascet contra lumii care nu voia să îi accepte credința de preot greco-catolic, cel care îmi este actualmente model etic, exact așa cum el l-a avut model confesional și supraconfesional pe cardinalul Iuliu Hossu. Dar fiindcă e Sfântul Nicolae, astăzi mă gândesc la bunicul matern, Nicolae, trăitor odinioară în Sud, la Craiova. Era un bărbat de o frumusețe rară, chiar și la bătrânețe. Mai era foarte suplu, avea o junețe a oaselor și a pielii, rar întâlnită. Această tinerețe îi venea de la felul său de a fi care îi molipsise inclusiv corpul. Era preot ortodox, ca slujbă și rost. dar ortodoxia lui era una voioasă, vivace, plină de exuberanță. Glumeț peste poate, știa să spună șarade cu nemiluita și tâlcuri vesele care îi făceau pe ceilalți (fiice, gineri, nepoți, nevastă) să râdă ori măcar să surâdă. Știa și să cânte mai dihai ca un muzicant, vocea lui nu era doar preoțească, hmmm, ci avea o tonalitate oarecum dionisiacă, efervescentă, de viveur, causeur și degustător voluptuos al lumii de aici. Pentru cea de dincolo se păstra altfel, probabil în rugăciunile lui. Aducându-mi astăzi aminte de el, o fac eu însămi cu un tâlc voios, căci morții veseli nu sunt morți niciodată, întrucât voioșia lor nu s-a risipit defel, ci a rămas și încă îi înfățoară pe cei iubiți și vii ca o plapumă de protecție.