„Într-o vale cu pajişti, cu fermieri bonomi, s-au strîns cîndva o puzderie de pletoşi, bărboşi şi fete cu rochii largi ori blugi strînşi pe şolduri. S-au strîns să cînte, şi să fumeze iarbă, şi să trăiască vreo trei zile la îngrămădeală. Şi erau legaţi la frunte cu nişte eşarfe, şi-aveau dinţi frumoşi de tinereţe, şi făceau sex lejer, fără inhibiţii. Şi cu toţii sorbeau vajnic din cutii de bere şi dormeau în corturi şi maşini, şi-aveau chitări, şi erau îmbrăcaţi fistichiu, şi-aveau şi prunci cu ei, şi băşti, pălării, ochelari, şi buze proaspete, iubăreţe, şi bărbi îmbîrligate, iar fetele aveau zorzoane şi împletituri în păr, la încheietura mîinii, la glezne. Even God Loves America. Şi n-aveau ruşine, şi dansau ca nişte şamani ori ca nişte păsări flamingo bete, deşi erau oameni, bărbaţi, femei, fete, băieţi, copilaşi şi cîntăreţi. Şi de era noapte ori zi aproape totuna era, şi-aveau pene la pălării, şi degetele îngălbenite de tutun. Luna era semilună la Woodstock, albastru hippiot, Peace and Love, locuitorii îi vedeau ca pe o veselă armată invadatoare, erau ciudaţi şi îşi spuneau cu voioşie Freaks. Iar ce se străvedea prin ei, indiferent de gusturile, banii şi ticurile lor, era frumuseţea, de necrezut, prin ochelarii oranj se vedea oranj, iar prin cei violacei se vedea violaceu. Oraşele mari dispăruseră ca să îngăduie această pajişte rock, era ca şi cum s-ar fi luat pulsul sonor al Americii călare pe ogari cenuşii.
Fetele aveau inele mari pe degete, chiar şi bărbaţii bărboşi aveau, apoi pantaloni cu modele orientale, şi mirosuri de marijuana, şi sandalele aproape romane, şi ritmul bătut cu tălpile pe scena înaltă de doi metri, unele unghii erau mai mari ca de obicei, ca să apese sănătos corzile chitării, răguşeli, subţirimi, fiecare cînta cît îl ţinea gura, troli şi spiriduşi în pijamale psihedelice, veste din piele de vacă pe piele de om, şi orga electronică gîdilind la încheieturi, şi cîini slăbănogi, dar simpatici veniţi cu stăpînii şi stăpînele, şi cîte-un măscărici cu megafon, şi maşinile Salvării pentru cei care leşinau de epuizare, şi semnul V între degete, ca două corniţe voioase de melc, şi microbuze, şi rulote, şi Poliţia, He loves me – He loves me not, maimuţici concentrate pe muzica făcută-n viteză îndestulătoare, Mother Fucker, sindicalişti naivi, Swing Lord Sweet Chariot Comin’ For To Carry Me Home, sărituri în aer, See Me Feel Me -Touch Me Heal Me.
Geci cu franjuri lungi şi ciucuri, un fluture metalic pe piept sau un scarabeu pe lănţişor, chitările rotindu-se ca moriştile, ba şi cruci la gît, tobele bubuind cu microfonul aruncat în aer şi chitara ruptă-n bucăţi pe scenă ori azvîrlită publicului, tuleiele şi baticurile de prerie, cămăşi de cowboy şi outsideri, fără machiaj, fără ruj, părinţi care cred că ai lor copii vor merge în iad şi adolescenţi care cred că părinţii lor oricum nu vor ajunge în rai decît aiurea, şi vorbe în vînt, şi toţi nevoind altceva decît să fie ei înşişi, fără nevroze, ajunge o pereche de bluejeans, cîteva tricouri şi un pulovăr, şi lîna facială a unui guru care îl pomeneşte pe Mahatma Gandhi, America is Becoming the Whole, şi rock’n’roll-ul de întreţinere, şi yoga învăţată la botul calului flower-power, de la şira spinării porneşte totul, Earth, Light, Water, Wind and Fire, şi Mr. Cocker ca un paralitic transpirat mimînd a fi o chitară cu What do I do în pantofi din steagul patriei, with a little help from my friends, would you believe in a love of a saint?
Şi au venit norii, vîntul, ploaia, dar bărboşii şi fetele tot n-au plecat de pe pajişte, făpturile s-au acoperit cu pungi să se ferească de umezeală, şi strigătul lor de luptă, No Rain, şi fetele-ciuperci fără sutiene de baie, ba unii au rămas chiar goi-puşcă, dar cu ochelarii pe nas, era o veselie a umezelii, a mersului fără pantaloni şi pantofi, apoi concursurile de lunecuş în nămol, şi tribul hippioţilor bătînd darabana în cutiile de conserve şi dansînd în semitransă zglobie, şi resturi de mîncare, şi cutiile de bere ca nişte ţîşnitori, şi tihna jucăuşă a pletoşilor, Your love is on a rainbow, You are mine, I am yours, We are what we are, I go home to see my babe în ritmuri demenţiale.
Părinţii se temeau că Woodstock va deveni zonă calamitată, dar n-a fost aşa, poliţiştii au adus medicamente şi apă, elicopterele au plutit doar ca să-i ajute pe cei de pe pămînt, nimeni n-a vrut să-i evacueze ori să-i alunge. One, two, three, What are we fighting for, Don’t ask me I don’t give a damn, Next stop is Vietnam, And it’s five, six, seven, Open up the pearly gates, Well ain’t no time to wonder why, Whoopee we’re all gonna die se cînta pe înţelesul tuturor. Da, a fost şi rahat şi halleluiah, igienă şi full of shit, trupuri curăţindu-se în lac în timp ce Santana ajungea prin chitara electrică la un orgasm în toată regula, şi Janis Joplin cu răguşeala ei aproape căptuşindu-i părul, wanna take it higher? Dormind pe pături, pe mese, pe capota maşinilor, pe iarbă, portable chemical toilets şi vidanjorii maturi cu zîmbetul încrucişat, şi-apoi Purple Haze cu Jimi Hendrix, mormanele de gunoi rămase după, dar ce mai conta era doar muzica uriaşă, imensă.“
Fragmentul anterior face parte din romanul meu Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013) în care există un capitol despre un student, Andrei, care participă la mitingul-maraton din Piața Universității 1990, personajul fiind, după lichidarea protestului, capturat de mineri și maltratat. Andrei avea o reverie obsesivă legată de Woodstock 1969, așa încît atunci cînd mergea la protest avea capul plin de muzicile de la faimosul festival rock. Am construit personajul astfel întrucît eu însămi am avut reverii cu nemiluita despre Woodstock, în tinerețea mea, am ascultat în draci muzica de acolo, am vizionat de nu știu cîte ori filmul despre festival, aș fi vrut să mă nasc mai repede și să fac parte din generația Wood-stock, undeva în America. Dar mai era ceva: în 1990 am ajuns eu însămi, două zile, la manifestația-maraton din Piața Universității (în Golania adică), am stat acolo în mulțime, am ascultat cîntecele, discursurile.
Golania din 1990 a fost Woodstock-ul meu. Era luna mai, cînd mitingul-maraton se găsea în deplinătatea sa, înainte de primele alegeri libere. Venisem la București cu treburi literare, dar și dornică să văd cu ochii mei ce se întîmpla în Piața Universității (exista o singură televiziune pe atunci, iar aceasta malforma intenționat informațiile legate de manifestația-maraton). A fost emoționant și tulburător. Nu voi uita niciodată mulțimea de aproape o sută de mii de oameni veniți în spațiul botezat sau poreclit Golania, Kilometrul Zero și Zona Liberă de Neocomunism. Era o agora în toată legea, un parlament simbolic, de fapt, dar și un happening. A fost un moment decisiv. După ce am văzut cu ochii mei manifestația-maraton din Piața Universității și am auzit discursurile din balconul Universității, reacțiile mulțimii, cîntecele, rugăciunile comunionale, am căpătat o energie nouă, de observator lucid și combativ, implicat în ceea ce se întîmplă în țara sa. Au fost emblematice spiritul parodic, atmosfera hîtră și jovială, era un soi de bucurie a oamenilor că se află împreună și că vor o schimbare de mentalitate, formulată printr-un limbaj la îndemînă. Parcă și umorul meu, ironia mea s-au antrenat în Piața Universității 1990. Cred că am avut parte în Golania de o atmosferă flower-power după care tînjisem ani întregi și care s-a ivit altfel decît o așteptasem, cu un sens civic limpezit și limpezitor nu doar pentru mine, ci și pentru alții. Happening-ul de acolo a fost un Woodstock adaptat la proaspăta Românie postcomunistă, aflată într-o tranziție dificilă și tensionată.
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/golania-din-1990-a-fost-woodstock-ul-meu?fbclid=IwAR1_VKr5OwIT_Pa6Ci2PDSGolkdqMg1yYzeiJQos1HV4YUWUbwXkJ4d9hDk)
Mesmeea Cuttita's Blog 