Archive for Ianuarie 2011

coșmar și odăi

Ianuarie 31, 2011

De-aici de sus, unde locuiesc eu la etajul 10, iarna pe frig mare, orașul se zărește ca un Titanic apăsat de cocoașe, pufăind pe hornurile care încă nu au pierit de tot. Noaptea, înainte de somn, e o ceață pe care nu ar putea să o taie nici chiar un cuțitar vestit. E o ceață de thriller. Doar niște luminițe vagi scintilează în depărtare, ca niște nări de spiriduși de focă, încă neprinși de îngheț. De câteva zile am câte-un coșmar cu odăi goale, părăsite, și locuințe îmbibate de ceva nesănătos. Mă trezesc agitată, dar apoi mă liniștesc pe dată, fiindcă, prin pereții de sticlă, orașul e și un hău, dar și o văgăună umplută cu te miri ce, obiecte pierdute, rătăcite, reinvestite. Doar zidurile mă neliniștesc atunci când privesc de jos în sus.

cea mai intensă loialitate

Ianuarie 29, 2011

Odată, când aveam șapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când ședeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălțăminte, că, deși e adevărat că și cărțile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferența este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obține de la tine niciun avantaj, plăcere, interes sau cel puțin o senzație plăcută, o carte nu te părăsește niciodată. Firește, uneori tu le lași baltă, poate ani în șir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ți vor întoarce niciodată spatele: te vor aștepta tăcute și modeste pe raftul lor. Te vor aștepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoia de o carte; chiar și la trei dimineața, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o și ai șters-o din inimă de ani și ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft și îți va ține tovărășie la nevoie. Nu va încerca să-și ia revanșa sau să se scuze sau să întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriți sau dacă vă mai potriviți, ci va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.

Foarte frumos și atingător scrie mai sus Amos Oz (Poveste despre dragoste și întuneric). Mă gândesc că de multă vreme nu am mai folosit calificativul foarte frumos. Se potrivește că și pe alte bloguri s-a scris în acest răstimp despre Amos Oz: e doar o plăcere înrudită. Sau o tristețe înrudită.

ce mai fac Iguldor și Geanics

Ianuarie 27, 2011

Iguldor mi-a trimis imaginea de mai sus. Ce aș putea eu spune este așa: în odaia cu oglinzi, desăvârșirea e delicată și de aceea este și dezmierdată. Dacă ar fi să caut un punct al trupului care să fie pentru totdeauna invizibil, acela ar fi gâtul (ascuns, tăinuit, sfioșit). El se poate răsuci într-un cuib căptușit c-un alt cuib sau se poate îngropa sub o piatră moale-cremoasă.

Iar de la Geanics am primit linkul de mai jos, cu rochii de împărătese, regine și dantelărese ale unui deceniu secund dintr-un mileniu bolund. Să nu mai spună nimeni – jamais de la vie!

http://www.vogue.com/collections/spring-2011-couture/jean-paul-gaultier/runway/#/collection/runway/spring-2011-couture/jean-paul-gaultier/47

Last Acid Trip in TokyoVoid

Ianuarie 26, 2011

Regizorul Gaspar Noé s-a mobilizat să repună pe tapet (ca notă de subsol) învățătura unor cărți inițiatice în vogă acum 30 de ani, între care cea mai importantă (pe vremea studenției mele) era Cartea tibetană a morților (citită chiar după un xerox franțuzesc). Dacă peisagistica la care își adaptează demersul mai este și niponă (metropola Tokyo), atunci există măcar un minim succes garantat de exotism. Iar dacă filmările par să fie realizate din perspectiva unui duh rătăcitor (și după traiectoria narată simbolic în CTM), atunci pelicula Enter the Void are toate șansele să îi captiveze pe cinefilii dornici de bizarerii și experimente, ori pe junkies, decadenți etc., care vor să-și verifice propria trăire din perspectiva altuia. Moartea devine, așa cum ni se explică de altfel în film, the last acid trip. De aici, filmările de foarte sus, de parcă spectatorul ar fi cățărat continuu pe acoperișuri ori în foișoare (dar fără să fie înger, parașutist ori planor), miza fiind decorporalizarea. Și tot de aici jocurile imagistice geometrice, mereu descompuse și recompuse cromatic, dinăuntrul creierului minat/stimulat de LSD, DMT, coca etc. Atâta doar că filmul e lungit ca o caravană de toamnă-iarnă, cu ritualuri repetitive care nu își au rostul. Prospețimea filmărilor își pierde impactul dacă se pedalează obstinat pe stilistica redundantă, iar spectatorului i se bat mereu cuie în ochi și în cap, ca să priceapă TOT, ca și cum nu i s-ar da dreptul să nu ingurgiteze la tonaj bulimic (regizorul nu vrea să riște ca spectatorul său să fie retardat cumva!). Dacă în loc de 2 h și 35 de minute, Enter the Void ar fi fost măcar cu o jumătate de oră mai scurt, s-ar fi câștigat enorm la nivelul desfășurătorului estetic, fără prețiozități tendențioase și experimentalism gratuit. Firește că orice film despre moarte sfârșește, măcar metaforic, în erotism: în Enter the Void, voyeurismul de final din clădirea Hotel Love este, spre nenorocul peliculei, fie oțios, fie pleonastic, și nu justifică decât un maximalism retoric: DA, o știm din viață și dintr-o puzderie de opuri (religioase, filosofice, literare), după moarte urmează întotdeauna libidoul (exacerbat) și viața. Gaspar Noé caută, însă, o rotunjime rotundă, ca să explic un pic din vârful buzelor, și aproape că vrea să ne facă să scoatem pe gură un nou strigăt de tip Evrika (pe care nu-l scoatem în ruptul capului)!

În ce mă privește, eu am rezonat mai puțin la povestea drogadicților din film (regizorul însuși a fost un degustător al stupefiantelor, justificându-și inclusiv profesional accesul la acestea, pentru paleta halucinatorie utilizată – Timothy Leary ar fi zâmbit cu bunăvoință la acest film, așa cred) ori la viața postumă a duhului călător (chiar dacă viziunea psihedelică a spiritului celui mort nu este de lepădat), cât la relația dintre frate (Oscar) și soră (Linda), captivant redată în background-ul ei emoțional și în underground-ul ei vag incestuos (cam așa mi i-aș putea închipui în mileniul trei al turmentării internautice și al exploziilor epidermico-sexuale, să spunem, forțând nota intenționat și insolent, pe Ulrich și Agathe din Omul fără însușiri de Robert Musil). Mi-a mai plăcut Tokyo by night (fiindcă e altfel decât în „filme”), precum și ingenioasa machetă a metropolei luminate, răsfirată într-o locuință. Oricum, filmul nu e rău (cam așa sună verdictul mesmeios), așa că merită văzut (în ciuda defectelor sale), dacă tot am vorbit aici și acum despre el.

P. S.

Poate mă voi mobiliza să văd și Irreversible până la capăt…

Nobody

Ianuarie 23, 2011

Cele mai sofisticate filme (în sens „științific” mai degrabă decât estetic) pe care le-am văzut la trecerea între ani au fost Enter the Void (regia – Gaspar Noé) și Mr. Nobody (regia – Jaco van Dormael), amândouă din 2009. Încep cu al doilea.

Mr. Nobody e un film construit pe ciorne de realitate de care depind ciornele de identitate ale lui Nemo (copil de 9 ani, adolescent de 15 ani, bărbat de 25-30 de ani și în același timp „patriarh” longeviv de 118 ani). Regizorul se joacă, previzibil, într-o anumită măsură, cu teoria cuantică legată de personalitatea multiplă, jubilând în a plusa pe filosofia hazardului și a alegerii. Capetele acestui hazard sau, dimpotrivă, capătul opțiunilor, sunt pre-nașterea și post-moartea. Pelicula este circumscrisă obsesiei începutului de mileniu legată de problematizarea identității și a modalităților în care aceasta poate fi fărâmițată, pulverizată, multiplicată sau împuținată. Cum am văzut filmul de două ori ca să îmi fixez imaginile și traiectul ideatic propuse de regizor, m-a frapat un soi de acumulare de citate și rescrieri ingurgitate evaziv de van Dormael:  melanj de Brasil (Terry Gilliam, 1985), Reconstruction (Cristoffer Boe, 2003), A Zed and Two Noughts (Peter Greenaway, 1986) ori chiar Europa (Lars von Trier, 1991). Deși personajul-cheie se numește Nemo nu are vreo legătură cu Neo (Matrix), decât tot ca un soi de moto sau citat parțial de tip remember the old (and new) days. Și ar mai fi și alte citate filmografice, cu siguranță, pe care le-am trecut cu vederea. Dar nu asta contează. Dacă regizorul a vrut ca filmul său să fie și un mixaj de citate și imagini – nu e nicio problemă (interfilmicitatea e o modă pe care mulți o practică snob; doar Quentin Tarantino și vreo alți câțiva o aplică ironic și pipărat-ludic). Obsesia rămâne, însă, așa cum spuneam, structura manipulabilă a unei identități. Mai exact, structura auto-manipulabilă. De aici, mănușa aruncată de film: suntem nu ceea ce ne fac alții să fim, ci ceea ce noi înșine nu știm că suntem (dacă suntem) și nu știm dacă putem fi. Și, neștiind, depindem de hazard ori de auto-manipularea opțiunilor noastre. La un moment dat, spre final, apare pomenită o celebră mișcare de șah – aceea de a nu muta nicio piesă; de a nu călca spre/pe destin, de a nu urma o cale personalizată. Dar paralizia de identitate nu soluționează nimic. Jongleria cu identitatea nu are charismă și nu făgăduiește o rezolvare psihică pe măsură, decât la nivel de literatură. La nivelul vieții aici-și-acum, nu știu ce să mai spun. (Este bună interpretarea arătoșilor Jared Leto și Toby Regbo în rolul lui Nemo la diferite vârste.)

Notă de subsol:

M-a mirat, totuși, că nu există nicio referință la Ulise în acest film. El este, ca să spun așa, primul Mr. Nobody asumat!

Uzina de Vise, Vortexul și coșmarul Tavanului

Ianuarie 21, 2011

Într-o dimineață, domnul Julius Corentin Acquefacques se trezește foarte-foarte confuz: un vecin tocmai îi iese din dulap (proaspăt trezit din somn, și el), iar Corentin vede că în patul lui de sus (căci are paturi suprapuse) se găsește tot el, așa încât nu mai știe cine este el și cine eu ori celălalt. Oricum, se desparte de sine însuși, întrucât sosește poștașul, care îl poartă, circulând pe bicicletă (altădată se va circula pe vagoneți lunecând pe montagne russe!), pe frânghiile agățate la mare înălțime între ferestrele locuințelor. Iar, după un previzibil embouteillage, poștașul îl duce pe Corentin la Uzina de Vise: aici este controlat ultimul spațiu vital al făpturii umane, visul adică. Uzina e specializată în electroencefalograme și în oniroterapie. Din greșeală, însă, lui Corentin i se inculcă veșnicul său coșmar, acela al Tavanului. Domnul Julius rătăcește deasupra multiplelor odăi fără tavan, unde zac toți visătorii din Uzină. Apoi urmează à la recherche du rêve perdu (faimosul vis 3,14, adică Pi), întrucât Corentin caută Vortexul! Există, însă, mii și mii de coșmaruri fără tavan, noroc că JCA întâlnește un empatic cartograf: degeaba, însă, până la urmă tot singur trebuie să se descurce în infravis și ultrarealitate (propunerile îi aparțin lui Marc-Antoine Mathieu). Iar de ajuns ajunge în paginile albumului de benzi desenate unde tocmai este schițat de autorul său și pe unde până la urmă coboară înapoi în realitate, dar ca să o ia, întru totul identic și repetitiv, de la capăt cu tot ce s-a întâmplat până acum.

Cu alt prilej, Corentin are parte de un vis reflectat, se înnegrește ori rămâne doar un corp de haine, fără chip și fără trup (precum Prohor Petrovici din Maestrul și Margarita, cel care a vrut să îl ia dracu iar dracu l-a chiar luat). Și câte și mai câte. Am uitat să povestesc despre Gardienii Realității, care sunt un soi de scafandri și măsurători de radiații! Despre dimensiunea 2,333 nu aș prea vorbi, fiindcă nu mă pricep grozav la matematică: pot să mărturisesc, însă, că al meu Corentin ajunge în infralume și că, pentru a-l zări acolo, avem nevoie de niște ochelari în sepia, pe care autorul Marc-Antoine ni-i pune la dispoziție, din pricina găurii cenușii (nici neagră, nici albă), prin care trebuie să intrăm laolaltă cu personajul.

Secretul: Marc-Antoine Mathieu e un palindromic recidivist, așa încât și-a construit personajul ca atare, cu toate urmările acestei reacții stilistice și grafice. Delicios ideatic și ludic, jur.

Julius Corentin Acquefacques

Ianuarie 20, 2011

Când sunt pe cale de a adormi sau când mai am vreun sfert de ceas de ochi semideschiși, uneori iau la arvunit nocturn fie seria Corto Maltese (de Hugo Pratt), fie cele cinci albume de benzi desenate ale lui Marc-Antoine Mathieu (pe care le am în bibliotecă) despre cel mai buzos, ochelarist și simpatic personaj de benzi desenate la sfârșit de secol 20: domnul Julius Corentin Acquefacques. Întâi de toate că-mi place enorm cum îl cheamă. Mai ales Corentin. Prelungul nume de familie mi-a dat bătăi de cap vreun an de zile până am descoperit ce înseamnă și am fost regalată/felicitată cu mousse de chocolat (în delir) pentru lucrul acesta.

Julius Corentin este un prizonier al viselor, așa ne spune tatăl său autor, Marc-Anthoine Mathieu, în cele cinci albume: L’Origine; La Qu…; Le Processus; Le Début de la fin; La 2.333e dimension. Corentin lucrează la Ministerul Umorului, dar ajunge să scormonească la Ministerul Cercetării, întrucât este preocupat de tridimensionalitate și de chestiunea filosofică a originii. Întotdeauna se mișcă printre infinite dosare ori cărți. El află și constată că L’âme est aphysique și își găsește viața scrisă și derulată într-un album de benzi desenate care se numește chiar L’Origine. Are tot timpul senzația de déjà-vu și degeaba se sfătuiește cu amicii lui hirsuți ori ataraxici: nimeni nu știe nimic exact, totul e confuz. Doar birocrația funcționează la nesfârșit. Și, oare, nu există inclusiv o birocrație a visului ori una a absurdului pe lângă cea a realității reale? … Corentin este o părticică din desfășurătorul Big-bang-ului, el ajunge ceva mai încolo la Palatul Justiției și e judecat pour LE RIEN (ce grozav sună nimic în franțuzească). Până când și gara e tot un Minister, iar Corentin va fi singurul călător (chiar dacă fără bilet) al unui tren care îl va duce la Far (aici trebuie urcate 1462318 scări!). Misiunea lui este să aducă, prin intermediul cvadrocromiei, culorile în lumea hominizilor (care e decolorată de tot)! O să mai povestesc despre Corentin, nu s-a terminat încă…

Tilda, Silvana, Juliette

Ianuarie 18, 2011

Am primit de la bărbosul Mihnea trei filme, iar pe două le-am văzut la pachet. Io sono l’Amore (regia – Luca Guadagnino) și Copie Conforme (regia – Abbas Kiarostami), amândouă din 2009. De primul regizor nu știam nimic (și nici nu-i de mirare), de al doilea știam îndeajuns, căci vizionasem cu delicii, acum doi ani la TIFF, în afara concursului, filmul Shirin.

Am văzut filmele la pachet, întrucât am fost captivată de prestația celor două actrițe titulare, Tilda Swinton și Juliette Binoche, necanonice, exotice și rarisime, în felul lor.

Despre Io sono l’Amore pot spune cam așa: dialoguri ratate, interpretare slabă sau vag pasabilă, regie mediocră. Tilda Swinton e singura perfectă (și seamănă tot mai mult cu David Bowie). Dar, dar, dar – filmul este un remake fragmentar după filmul filosofic Teorema (1969) de Pier Paolo Pasolini, iar acest lucru a contat enorm pentru mine, întrucât a fost motivul pentru care am vizionat pelicula cu interes special. Guadagnino nu recunoaște nicăieri lucrul acesta (după știința mea). Din filmul lui lipsește daimonul concret senzual interpretat de Terence Stamp (înger dionisiac multifațetat, ca să zic așa) în Teorema. Totuși, acest daimon bântuie tainic (ca stare psihică și sufletească) în filmul lui Guadagnino, dar se concentrează pe figura Emmei, interpretată de Tilda Swinton (actriță fetiș a regizorului Derek Jarman, cândva, – a se vedea Caravaggio – 1986). Rafinamentul vestimentar și cel culinar sunt viscontiene și pasoliniene în același timp, iar această aristocrație (cumva decadentă, în același timp) îngăduie fisurile prin care se vor strecura moartea, criza și senzualitatea (împreună cu fuga din realitatea canonică). Ceea ce lipsește din filmul lui Guadagnino (fiind, în schimb, una din mizele pasoliniene în Teorema) este chestiunea credinței (pusă pluri-mistic)! Cuplul stăpâni-servitoare este gândit, însă, tocmai în stilul pasolinian din Teorema.

(iat-o mai sus pe Tilda Swinton în Io sono l’Amore și pe la fel de minunata Silvana Mangano în Teorema, cele 2 personaje feminine aristocratice care interpretează aproape același rol, despărțite, însă, de 40 de ani prin filmele în care joacă)

Despre Copie conforme, în schimb, pot spune că este interpretat ireproșabil de Juliette Binoche și de baritonul William Shimell (e chiar o revelație domnul Shimell ca actor, semănând izbitor cu Jeremy Irons, dar mai rafinat decât Irons). De la Kiarostami, iubitor de Omar Khayyam, mă așteptam, de altfel, la un film sofisticat psihologic tocmai în chestiunea iubirii, drept care nu am fost dezamăgită. Kiarostami face un tur de forță pornind de la chestiunea copiei (e un film derridean, s-ar putea spune firoscos). De la copia de artă la copia de viață și la copia de dragoste, până nu mai rămâne nimic din copie. Originalul reapare la suprafață în cele din urmă, dar poate că resurecția este tardivă. Demersul este în ralenti. Iar Omar Khayyam nu există decât ascuns într-o nișă din care nu iese niciodată. Film de degustat în amurg sau dimineața pe timp de ceață.

Și iat-o mai jos pe Binocheta, cum o numesc eu (aviz amatorilor – de vizionat neapărat și Les amants du Pont Neuf – 1991, regia Leos Carax -, tot cu Juliette B.)

alfabnet

Ianuarie 17, 2011

Acum doi ani am visat în somn o limbă magică. Am încercat să îi găsesc logica și să-i stabilesc măcar o relativă morfologie și sintaxă, dar, firește, nu am izbutit. Tot ce am reușit a fost să formez propoziții scurte (din trei, patru sau maximum cinci cuvinte), după o logică lăuntrică pe care nu am priceput-o rațional, dar care să găsea în mine și mă făcea să pot să scriu efectiv în acea limbă visată (scriam fluent în ea, chiar dacă nu o vorbeam neapărat). Se va pricepe ce vreau să spun anul acesta, cândva. E o limbă într-atât de magică încât nu vreau să dau mostre din ea aici.

Acum vreo trei luni am descoperit, însă, o altă limbă insolită, cu ajutorul computerului și a lumii blogurilor. Pur și simplu am găsit o tehnică de tip asociaționist, la hazard, pe care computerul meu o procesa și manageria. Nici pe ea nu vreau să o destăinui, dar pot să dau niște mostre, totuși. Nu propoziții (doar în limba visată era posibil acest lucru), ci cuvinte. Și o să aleg câteva cuvinte speciale.

ANTSYNA înseamnă interpretare (există și sinonimul SESUB care înseamnă același lucru!)

KILICIR înseamnă incitant

TAPHIEBO înseamnă Cyberangelus (respectiv continuarea la romanul meu Angelus) – da, am fost și eu mirată îndeajuns că al meu computer a produs acest cuvânt!

FUGEOU înseamnă înger

ODINGIN înseamnă Cântarea Cântărilor

SUPESSIA înseamnă a visa

EPUMIZED înseamnă a cunoaște

NONTST înseamnă oniric

(Mă opresc aici, întrucât nu vreau să dau în vileag toate cuvintele din limba hazardată zămislită de computerul meu toshiba, tehnic vorbind, și de interferența lui cu lumea blogurilor; voi spune doar că, în total, am obținut, până acum, 68 de cuvinte; dar alfabnetizarea mea continuă…)

casa zmeoaicei

Ianuarie 14, 2011

Când eram mică îmi închipuiam casa zmeilor patronată de muma zmeilor ca stăpână a multor odăi din lemn, cu ferestrele goale. Acestea erau etajate aluvionar și indisciplinat, ca niște dinți crescuți aiurea. O casă din lemn, cu mai multe etaje, construite haotic. Am uitat, firește, de închipuirea aceasta pentru mulți ani, pentru vreo 35 de ani, de fapt. Până când, într-o zi, recent, pe google, am găsit o imagine care m-a lăsat cu gura căscată: o căsoaie stranie, undeva în Rusia (cred că la Arhanghelsk) care era aproape exact precum în închipuirea mea de odinioară despre casa zmeilor unde stăpână era zmeoaica.

Iată imaginea mai sus. Oare chiar poate fi posibilă o asemenea potrivire?!