Seamus Heaney adorabil

https://diggingbyheaney.com/

Un experiment de 1 minut, o propunere, o căutare împreună cu Seamus Heaney!

sălbăticia vioaie din internet (un tricou)

o fotografie

(1954, undeva în lume)

uneori trăim printr-o singură fotografie

care e o țigară făcută din pixeli

sau o cafea băută dintr-o ceașcă de porțelan,

cu multe urme de buze.

iarna-vara

De multe ori, iarna, mi-aduc aminte de jocurile de vară de odinioară. Ca și cum iarna ar fi un marsupiu cald pentru vara la fel de caldă. Sau o poală de rochie care acoperă atâtea din lucrușoarele timpului, le ascunde și apoi le mătură cu duioșie. Nu îi spuneam leagăn instrumentului de joacă în care ne hâțâneam ca bondarii, ci hintă. A te da cu hinta era un dar sau o dăruire, era plăcerea maximă. În mod cert era așa, întrucât senzația de zbor și de înălțare era cea mai apropiată și la îndemână. Iar hinta din spatele blocului de pe strada Donath, lângă Tăietura Turcului, unde locuiam eu, deși era mică și solitară, avea un șarm cu tendință. Era o hintă magică. Când mă așezam în ea eram de fapt azvârlită în alte lumi, chiar dacă mai mici și nevăzute ori neauzite. Dar eu le bănuiam, deși nu le zăream și nu le auzeam în mod limpede.

rest dintr-un poem de altădată

găsit în computer, o versiune scurtă a unui poem de dragoste de altădată, fără titlu, așa încât îi dau eu titlul acum (poate era chiar acesta și odinioară)

cântecel

dac-ai fi un dumnezeu mic de ciocolată

dac-ai fi o chitară electrică din oscioare de vultur

dac-ai avea inima într-o pivniţă vâlvoi cu jucării

limba mi-aş coase-o ca tăcerea să fie dragoste

cutiuţa din inimă s-ar închide şi s-ar deschide

apoi s-ar învârti ca un titirez până ar ajunge pe sirius

în urechea ta m-aş ghemui ca un cercel de rebel

şi ţi-aş şopti în veșnicie cuvinte din ceaţă şi dulce viață.

Scoici

Fotografia e făcută de Anul Nou (sau imediat după) în Orientul Mijlociu, acum câțiva ani, când am plecat într-o călătorie misterioasă, pentru câteva zile, în vacanța de iarnă.

Și tocmai fiindcă era iarnă, scoicile acelea colorate adunate pe malul mării (le culesesem cu atenție și le așezasem unele lângă altele) mi-aduceau aminte de toate vacanțele mele de vară de școlăriță și liceeancă. Parcă ar fi fost înșirate ca mărgelele, vacanțele acelea de odinioară, cu ajutorul scoicilor, ca și cum aș fi putut să țin, să păstrez vacanțele în mine și cu mine și să nu le mai las să se ducă niciodată. Coloritul viu al scoicilor îmi dădea viață în plus, mă făcea să fiu și cea de acum (femeia matură), dar și cea de odinioară, fetița ori adolescenta bucuroasă de vacanțele ei de vară. Era o narativitate aparte în scoicile acelea adunate la un loc, ca și cum ele ar fi putut să rostească o poveste nesfârșită și mereu dorită.

Când din pricina zăpezii și a iernii credem că vara e un fel de nouă zăpadă

 

Când din pricina zăpezii și a iernii credem că vara e un fel de nouă zăpadă. O fotografie ciudată și albă care hibridează vara lui 2013 (la Sarakiniko, în insula Milos) și toamna lui 2018, în Clusium, la o pledoarie pentru Elada. Și un fel de a simți că iarna se găsește în marsupiul verii (și viceversa), întrucât între lucrurile opuse există întotdeauna și un pic de comuniune. Sau cel puțin așa vreau să cred.

Albețea calcarului de la Sarakiniko – un delir acceptat și terapeutic despre lumea tainică a insulei Milos, favorita mea. Sper să am cândva o colibă acolo. Din calcar alb, firește.

Cu răvașul către țară, la Brașov

La Brașov, cu câțiva prieteni (Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Georgeta Moarcăs, Robert Elekes), despre multe nuanțe și direcții în poezie pe care le-am discutat laolaltă de curând. Într-un context în care am povestit și despre Cosmin Perța, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Petre Stoica, Ion Monoran, o parte dintre ei pomeniți în manifestul meu Scrisoare către un prieten și înapoi cătră țară. Mulțumiri, tuturor, pentru prietenie, găzduire și dăruire.

Poezia poate fi instrument chirurgical, catapultă lingvistică, platformă de lucru, exorcism etc.

Poeta Andra Rotaru m-a provocat de trei ori la dialog despre poemul manifest „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”. Iată aici câteva fragmente din dialogul publicat în revista Poesis internațional nr. 2 (22) din 2018.

1. În 2018, la editura Paralela 45 a apărut volumul „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest”. Volumul se potrivește perfect (și)în aceste vremuri politice: „țara e ca o jupuitură acum,/ dar dincolo de piele nu se mai vede carnea,/ ci un drapel găurit/ care miroase a vechi și bătrân.” Cine mai este martorul cărnii de demult, cum își poate căpăta aceasta textura de altădată?

Ruxandra Cesereanu:

O țară jupuită este o țară maltratată de politicieni imunzi și de politici nefaste. Dar e, în același timp, și o țară răzvrătită. Carnea ei vătămată va fi vindecată doar dacă fiecare român va dărui ceva sănătos din el ca să recompună corpul politic al României. Decembrie 1989 este, cu siguranță, pentru mulți, doar un simbol învechit sau o pagină oarecare din istoria recentă a României. Drapelul găurit de odinioară (cu stema comunistă tăiată), din decembrie 1989, poate fi perceput patetic și sentimental, astăzi. Dar el a marcat o epocă, prăbușirea regimului comunist și etapa tranziției care a fost violentă și periculoasă în 1990. Vremurile noastre de acum sunt și ele periculoase, chiar dacă lucrurile s-au mai schimbat. Poezia mea de acum a căpătat niște accente pe care nu le-am avut decât în eseu și, exceptiv, în proză. Ca și cum conștiința mea morală s-ar fi deplasat între genurile literare, de la un gen la altul, de la eseu și proză spre poezie. A fost și pentru mine o experiență inedită, manifestul liric nu a fost programat, nu am avut un plan pentru el, pur și simplu s-a născut și s-a maturizat spontan. A ieșit de parcă l-aș fi născut în câmp sau pe munte, nu la spital.

2. Volumul e ilustrat și cufotografii, face un salt în timp, din `89 până în 2018, mesajele sunt clare, de la „#vă vedem” la „poezia e în stradă”. Ai mai simțit vreodată că poezia poate fi atât de puternică?

Ruxandra Cesereanu:

POEZIA E ÎN STRADĂ – colajul cu acest grafitti a fost emblematic pentru manifestul meu. Poezia era în stradă la proteste, din 1990, de la Piața Universității, până în 2017 și 2018. Manifestul meu era în stradă și venea din stradă, aproape că nu îmi mai aparținea, nu era doar al meu. Unele versuri hibridează scene pe care le-am văzut eu însămi la proteste (fie în 1990 la București, când am ajuns în Piața Universității, fie în 2017-2018 la Cluj). Grafitti-ul de pe copertă (What will happen with your soul if you die today?) este din Cluj, l-am găsit scrijelit sub un pod din cartierul Mănăștur (unde locuiesc), în preajma sărbătorii de Paște, l-am fotografiat și am știut instantaneu că aceasta va fi imaginea-cheie de pe coperta cărții.

Am avut șansa să fiu, simbolic vorbind, prezentă la protestul din 10 august la București (eu mă aflam în străinătate atunci). Un dascăl la un colegiu din Oxford (clujean la origine), care avea manifestul meu, l-a purtat cu sine la protestul din 10 august, iar Scrisoare către un prieten și înapoi către țară a circulat astfel într-un grup de manifestanți. Poezia mea a fost în stradă, acolo, iar eu am fost onorată și emoționată că niște oameni curajoși din 10 august 2018 mi-au răsfoit cartea și au avut-o cu ei în ziua aceea.

3. Într-o țară cu un certificat dublu, „de naștere și de moarte”, ce predicții luminoase poți face? Mai poate fi operată „tumora din gâtlejul unei națiuni”?

Ruxandra Cesereanu:

Tumora politică românească are destule nuanțe, e o maladie cu ramificații și nu e ușor operabilă ori vindecabilă. Poezia (fie ea chiar în stradă) nu are cum să tămăduiască singură (și definitiv) o țară, un popor ori pe cei care ne conduc prost sau ticălos. Poezia poate fi instrument chirurgical, catapultă lingvistică, platformă de lucru (spiritual), exorcism, ceea ce este îndeajuns de mult. Poezia poate salva individual (o știm cu toții), iar atunci când are coloratură sociopolitică și identitate de manifest poate fi terapeutică mental și sufletește inclusiv la nivel colectiv. Pe mine m-a salvat (personal) acest poem pe care l-am scris, poate că i-a salvat și pe alții. Iar dacă nu i-a salvat, măcar i-a ajutat ori le-a dat energie și putere de a se răzvrăti.

Țara cu români procleți

Rita Chirian, în revista Poesis internațional – cronică literară despre „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară” (un fragment):