Entry for July 24, 2007

Acum doisprezece ani am făcut obsesie pentru o epavă îngropată în nisip şi pentru un golf camuflat între stânci uriaşe, din insula grecească Zakynthos (a hiacintului), numită de veneţieni şi Zante. Era prin 1995, când am zărit uriaşa reclamă, hipnotică de-a dreptul, în centrul Atenei. Obişnuiam să stau în amurg şi să privesc cu obstinaţie respectiva reclamă, întrebându-mă cam chinuitor dacă eu voi ajunge vreodată în acel loc. Şi iată că ajung în sfârşit! Cum mâine, 25 iulie, chiar plec şi chiar voi ajunge în insula cu pricina, am stat şi m-am gândit destulă vreme, înainte de această călătorie, la funcţia fantasmelor. Este limpede că această insulă a funcţionat pentru mine ca o fantasmă. Dar fantasmă a ce? A paradisului pierdut? A întoarcerii în uterul primordial? M-am gândit chiar şi la fantasma androginului. Destul de nelimpezită, m-am tot întrebat, de fapt, ce-i de făcut cu fantasmele? Cum să scapi de ele? Pe de o parte e bine să ai curajul să le poţi privi în ochi, scăpărând, ca şi cum ai privi ultimul adevăr al morţii, pe de altă parte, oare nu-i mai bine să înveţi să oblojeşti fantasmele, să le alinţi şi să le răsfeţi, pentru că atunci şi ele vor proceda la fel cu tine? Oare? În orice caz eu vreau să mă scufund cu totul în această fantasmă a mea legată de golful şi epava îngropată-n nisip din insula Zakynthos. Vreau să savurez până la capăt această fantasmă. Întrucât este singura soluţie ca să şi ies la liman dinăuntrul ei, bântuitoare fiind dânsa de mai bine de doisprezece ani. Iată de ce nu voi mai scrie pe blog până în 20 august, când mă întorc. Şi iată de ce chiar merită să avem fantasme şi să ne lăsăm înminunaţi (chiar dacă şi chinuiţi, uneori) de ele.

Entry for July 22, 2007

Peter (Pan) Hammill

Nu cred că numele trupei de rock progresiv Van Der Graaf (Generator) este foarte cunoscut în România (decât de câţiva excentrici), aşa cum ştiu sigur că numele lui Peter Hammill (sufletul matricial al formaţiei) este aproape anonim şi vag receptat artisticeşte vorbind (deşi Hammill este inclusiv poet, şi încă unul bun, a se vedea volumele Killers, Angels, Refugees şi Mirrors, Dreams, Miracles). Există în România doar câţiva fani ai trupei şi ai solistului, dintre care cel mai adecvat monograf Van Der Graaf şi al lui Peter Hammill ar putea fi Corin Braga (are toate albumele VDG şi PH solo, vreo cincizeci), iar altul, la fel de pasionat, este un poet din Sângeorz Băi, Marin Mălaicu-Hondrari; mai exista unul la fel de obsedat de Peter Hammill, în Piteşti, era politehnist (prin anii ’80) şi se numea Marius (nu îmi mai aduc aminte numele lui de familie) – poate mai sunt şi alţii, numărabili pe degete. În ce mă priveşte, însă, această formaţie şi mai ales liderul ei au avut o influenţă atingătoare (să spun aproape devastatoare?) asupra poeziei mele, mai exact asupra felului în care, de la un punct încolo, am început să scriu texte altfel, făcându-le să conţină şi o sonoritate specială. Prima lovitură în moalele auditive şi cuvântătoare ale capului am primit-o pe la 19 ani, pe când eram studentă şi am avut acces la două albume superbe (ambele din 1970, deşi eu le-am ascultat doar în anii ’80): H to He Who Am the Only One şi The Last We Can Do Is Wave to Each Other. Au mai urmat alte albume magistrale precum Pawn Hearts, Still Life, World Record. Apoi Peter Hammill însuşi a produs o puzderie de albume solo (care mai de care mai tulburătoare, amintesc într-o ordine aleatorie doar Out of Water, Over, What Now?, Nadir’s Big Chance, Chameleon in the Shadow of the Night, In Camera), care se potriveau cu şi în acelaşi timp erau altceva decât stilul Van Der Graaf (Generator). Ca să nu mai vorbesc de impresionanta operă rock compusă de Peter Hammill, pornind de la povestirea lui E. A. Poe – The Fall of the House of Usher.

Deşi primele melodii receptate de mine din Van Der Graaf (Generator) sunt astăzi, poate, nişte sonorităţi depăşite şi prăfuite, e vorba de Killer, House with no Door, The Emperor in His War Room, Lost, Darkness şi Refugees (în principal), de la acestea am deprins destul de mult pentru un anumit gen de scriitură: frângerea lăuntrică secţionată cu bisturiul, fineţea psihologică a gesturilor de harakiri simbolic, singurătatea împătrită şi tocată la bani mărunţi, creierul bolnav de lepră de sine, dostoievskianismul sau mai exact post-dostoievskianismul adaptat pentru sfârşitul de secol XX, melancolia stridentă etc. Nu am deprins aceste chestiuni ca teme (doar le ştiam şi eu din literatură şi din propria experienţă), ci la nivelul sonorităţii construite magistral pe linia unui existenţialism rafinat, foarte punctual altfel, cu tuşe ascuţite, ritualice, obsedante. Ulterior, m-am fixat pe alte compoziţii performante: Yellow Fever sau Wondering sau This Side of the Looking Glass (cea din urmă poate fi audiată pe youtube) şi câte şi mai câte (am un top de vreo 20 de melodii realmente excepţionale). Vocea lui Peter Hammill a fost esenţială: întrucât a izbutit performanţa să facă inclusiv din falset o sonoritate năucitoare. Este, cred, cea mai complexă voce a secolului XX, în muzica progresivă, purtându-şi auditoriul într-un Neverland inefabil şi inimitabil. Probabil de aceea l-am rebotezat pe muzician Peter (Pan) Hammill. Uneori mă gândesc la Peter Hammill ca la singurul Gustav Mahler al rockului progresiv. De fapt, ştiu sigur că lucrurile stau aşa.

Entry for July 20, 2007

Metamorfoza lui Jim Morrison, de la provocatorul şi alunecosul sex-simbol la îmbătrînitul „grizzly” din fotografia sa cea mai păroasă şi căzută în sine, s-a petrecut în şapte ani, cît a durat celebritatea în viaţă a Regelui-Şopîrlă. Despre această preschimbare făţişă şi destul de nevrotică, catalizată de droguri şi de perioade de simili-autism, şi despre moartea prematură, la 27 de ani, a celui care rîvnea să fie un nou şaman adaptat vremurilor flower-power, este vorba şi în poemul care urmează.

Jim călăreşte şarpele

poem psihedelic

La uşile clarobscure am bătut ca să-l caut pe Jim,

el călărea şarpele cu ochii închişi,

uşile aveau aripi înnegrite de vin,

dinăuntru se auzea povestea amantului mirobolant

şi a războinicului Jim.

Mîinile lui erau mîini moarte de demon,

părul lui era de leu tînăr, uman,

Regele Şopîrlă i se spunea

căci ştia să călărească şarpele cu foc în gură.

Ceaţa cădea din ascunziş,

Jim călărea şarpele care nu avea picioare,

doar o coadă din lumea cealaltă spre lumea aceasta şi călătorea.

Neoane aprinse pe buze umede,

Jim, băiatul, ar fi fugit de acasă cîndva,

dar pe atunci şarpele nu era, nu venise, ci abia se năştea.

Jim pluteşte în corabia zgîrie norilor,

şarpele vorbeşte cu limba despicată de soare,

Jim cade în odăile şamanice,

regatul şerpesc de la venirea zorilor se-ntinde pînă la amiază,

cînd carnea visează că-i mătase foşnitoare.

Marea de păr lung are valuri moarte,

nisipul intră în gură, deşertul creşte pe frunte,

bea, Jim, iartă luna virilă care ţi-e călăuză spre bordelul părăsit.

O singură tîrfă a mai rămas

şi ea se răsuceşte în pat cu bărbatul aurit al morţii.

Şarpele se lipeşte de reclame aprinse,

rozătorii destinului trec pe străzi în haine de piele,

barurile sînt mări stîncoase, pline de crabi,

bestiile stau lîngă zidurile de execuţie ale amurgului,

frica e verde sau violetă,

şarpele stă încolăcit pe capul şamanului,

Jim îi caută pe noii vikingi ce se droghează în anticamera zorilor.

Insula toamnei se scufundă,

umbre cresc pe umerii soarelui,

copilul idiot spune un cîntecel de dragoste,

şarpele are dinţi şi ochi de oglinzi,

dinţi de diamant pentru suferinzi.

Fluturii înviaţi sînt prinşi de pescarii deşertului,

Jim, canibalul, doarme pe patul electric.

Fii bîntuit, Jim, binecuvîntări nu-ţi dă nimeni,

doar beznele te vindecă şi umbra pe care o porţi mereu lipită de piele,

căci eşti un greu de-mblînzit ales al extazului.

Şamanul vorbeşte cu surîsul neantului,

vulturul delirează, deşertul s-a făcut oglindă fierbinte,

în ea se priveşte trimisul cu păr scămos şi încălţăminte stricată.

Hei, vagabondule, cît timp ai dansat,

pe ce cale-ai păşit ca să ajungi pînă aici, strigînd!

Vii din ţara tăcutului întuneric,

din zona păzită de gardieni cu însemne regeşti

sau de orbi respirînd întretăiat?

Pe fiecare deget ai un inel,

sinucigaşi trişti se-nvălmăşesc la periferia somnului,

scînteind de parc-ar lumina cu farurile o uriaşă motocicletă din cer.

Frontiera pustie cu stînci lichide,

aceasta-i ţara al cărei locuitor eşti, Jim,

fără miezul nopţii, la uşile explodate ale zorilor bătînd,

aspru pelerin cu nări devastate,

cu trei ochi deliraţi,

cu cine ştie cîte fîntîni spre centrul pămîntului săpînd.

Femeile te-au violat,

bărbaţii au făcut febră pentru tine,

rînjiţi făpturi molatice aşezate pe scaune turnante,

barurile sînt casele lăudate ale bărbosului de Sus.

Oraşul vorbeşte prin florile de sifilis,

uşi de carne, porţi ale golului,

acolo unde se cade la nesfîrşit,

tunel oranj, clinică atlantidă, sală pufoasă de tortură,

tăiaţi, înţelepţi rîvnitori, cu bisturie de aer!

Şarpele fumează marijuana,

nu mă lăsaţi aici, voi, tîrfe care vă daţi jos ciorapii negri,

eu sînt Jim.

Umbra lumilor spartă-i de păsări de noapte,

drogaţii ling soarele violet sub care vor muri,

animale bolnave zac şi urlă cuminte,

aici nu există mutilaţi cu clonţ de foc,

bolnavă-i şira spinării cu beculeţe aprinse,

eu ştiu povestea lunii albe şi cîntecul oaselor vizionare.

Telefonul e o femeie rujată isteric pe pleoape,

alo, aici Jim, dincolo-i Nimeni,

sfîrtecă-mi voalul de mireasă, eu sînt Nimeni.

Jim nu mai poate pleca din josul lumilor,

în odăile reci de acolo, mereu cu perdelele trase,

zace în scrîşnet şi-n somn de astrolog.

(din volumul Oceanul Schizoidian, 1998, 2006)

Entry for July 18, 2007

Jim călăreşte şarpele

Acesta este titlul unui poem (din volumul Oceanul Schizoidian) pe care l-am scris despre Jim Morrison. Toată lumea ştie cine este, cine a fost cel poreclit Regele-Şopârlă, fiindcă buhul i s-a dus îndeajuns de mult şi întrucât a fost idolul mai multor generaţii, fiind recuperat spectaculos la sfârşitul secolului XX şi reingurgitat în relaţie cu sub-cultura drogurilor şi cu un soi de psihedelic barbar, ambele palpabile în albumele formaţiei The Doors (al cărei nume provenea de la celebrul titlu al nu mai puţin cunoscutului Aldous Huxley, The Doors of Perception, care, la rândul său, împrumutase titlul de la un vers faimos semnat de William Blake). Fireşte, prestaţia lui Jim M trebuie reconsiderată şi din perspectiva poeziei sale (An American Prayer, The Celebration of a Lizard, Wilderness) foarte bine acomodată şi în consonanţă cu muzica şi cu străile de transă ale starului care şoca prin gesturile sale libertine şi provocatoare. Şi mai ales cu dansul său de derviş rotitor halucinat! Jim M redevenit faimos şi datorită filmului iconoclast al lui Oliver Stone, care a ales în rolul fascinantului rebel pe un alt rebel furios (cam pleonastică formulă!), Val Kilmer.

Dar toate acestea sunt deja locuri comune. Poemul în care îl omagiam pe Jim, şi nu oricum, ci punându-l să călărească şarpele cvasi-şamanic care îl mistuia, era, însă, legat de altceva. Întrucât muzica şi cuvintele Regelui-Şopârlă m-au marcat la nivelul poeziei pe care am ajuns să o scriu. Cine vrea să îşi aducă aminte concret de Morrison ca entertainer sonor şi ca gheişă masculină oficiind pe scenă un destul de hipnotic spectacol de seducţie panoramează întâi de toate suita Break on Through to the Other Side (un fel de artă poetică à la longue), The End şi Light My Fire, ajunge apoi la Riders on the Storm şi la demenţiala The Soft Parade, dar nu uită nici People Are Strange sau When the Music’s Over. Şi mai sunt destule secvenţe. Eu am învăţat cele mai multe lucruri, însă, din schismele şi rupturile vocii lui Jim Morrison, din alternanţele sale rugoase, răguşite, violente din The Soft Parade, de pildă, la suavele sonorităţi de înger beat şi trist din Indian Summer ori The Crystal Ship; între acestea, exista vocea plicitisită şi blazată, mahmură, din Summer’s Almost Gone sau Spanish Caravan. Rupturile acestea de voce, ritmând cuvintele după o logică a unui delir asumat, erau nişte lecţii grozave despre cum să scrii şi să cânţi o poezie simţită cu asupra de măsură, poezie netrucată adică. Poezie autentică, cu unghiile înfipte în carne. Poezie vie, nemortificată. Iar acest lucru a fost esenţial pentru mine.

Entry for July 16, 2007

Maeştrii mei de canto

Cred că aveam paisprezece ani (eram în clasa a IX-a), când am ascultat întâia dată Pink Floyd. Primul meu contact a fost cu o melodie care mi-a pulverizat întregul şablon muzical de până atunci: Echoes de pe albumul Meddle. Pur şi simplu, am înţeles, pornind de la Echoes, că este posibilă şi o muzică de suflet, care să creeze lumi vizionare şi stări şamanice dinăuntrul cărora viaţa să fie şi altceva (desigur, nu ştiam la paisprezece ani ce înseamnă exact şamanismul, însă aveam, să spunem, un soi de palpabilitate apriorică a lui). Dar mai ales sonoritatea Pink Floyd avea să mă deschidă pentru ceva mult mai important şi benefic-fatal pentru viaţa mea, anume pentru muzicalitatea şi vizionarismul poetice. După Echoes, următorul contact a fost cu Shine on You Crazy Diamond şi cu, de fapt, întregul album Wish You Were Here (unde, pe lângă celebra Shine on You…, melodia mea preferată era una mai puţin agreată ori bine cotată de către pinkfloydieni, anume Have A Cigar – deşi nu sunt fumătoare). De fapt deodată cu Wish You Were Here am avut acces şi la Dark Side of the Moon, iar aceste două albume mi-au deschis uşa percepţiilor şi a viziunilor în aşa fel încât ea nu a mai putut fi închisă niciodată. Experienţa The Wall a fost cu totul altceva: eram deja în clasa a XI-a când am ingurgitat şi asimilat flămândă rebeliunea anti-Establishment din acest album. Eram deja coaptă pentru a fi anti-destule lucruri. Mult mai târziu am recuperat primele albume marca Pink Floyd şi mai ales experienţa dereglată de la început prin prestaţia-performance a nebunului iluminat Syd Barrett. Atom Heart Mother sau Ummagumma şi Animals şi-au avut rostul lor în timpul meu de învăţăcel.

Le sunt datoare vocilor tăioase-moi, apoi aranjamentelor orchestrale ale celor de la Pink Floyd şi tratamentului lor psihedelic-astral pentru felul în care am învăţat să îmi recit şi să îmi cânt poezia. Pentru că am înţeles cât de important este să creezi lumi sonore şi pâlpâitoare în venele înstelate. Pentru că sonoritatea nu este doar o crustă, ci poate deveni o epidermă vibratoare. Pentru că poţi învăţa de la o chitară electrică nu doar cum să ardă ea corzile vocale, ci şi cum să îmblânzeşti, să spunem, moartea, singurătatea, ori chiar cum să faci din acestea o formă de putere. Pentru că în inefabilul sonor există destule unghere şi locaşuri pentru a captura lucruri tainice şi iniţiatice, chiar dacă nu ştii prea limpede în ce sens. Cred că cei de la Pink Floyd au fost nu doar maeştrii mei de canto, ci şi şamanii stabili, la care am ucenicit.

Entry for July 12, 2007

Noul Carnaval

(BlogNeverLand. O ipoteză de lucru)

Lumea blogurilor este fascinantă pentru că alcătuieşte un Turn Babel care are, totuşi, oarecare logică. Nu mă refer la blogurile care sunt nişte jurnale patetice şi sentimentale în care vorbitorii storc şi ei ce pot din făptura lor (deşi chiar şi aceste bloguri îşi au sensul lor), ci la blogurile care chiar propun o discuţie, o meditaţie, o polemică, un suspans şi o urmare. Este o lume fascinantă, pentru că reintroduce carnavalul şi carnavalescul. Foarte puţini stăpâni de blog îşi dau numele real, majoritatea preferă poreclele, pseudonimele, măştile. Este o lume a identităţilor protejate, pe de o parte, ori renegociate, pe de altă parte: identitatea nu mai este una singură, subiectul devine multiplu. Marchiza polemizează cu valetul, contele, cu majordomul, poetul cu inginerul, studentul cu rectorul, şi tot aşa. Carnavalul presupune, să ne reamintim, un timp al exploziei şi al desfătării, dar şi unul al exorcizării, în care ierarhiile sociale, politice, religioase, culturale nu mai contează. În care diferenţele de vârstă nu mai funcţionează neapărat (vuvoaiala este abandonată în favoarea tutuielii, cam forţate, uneori). În care diferenţele de civilizaţie ori chiar gender nu mai contează. În care, la urma urmei, poate fi practicat inclusiv un soi de amoralism. De ce? Fiindcă lumea e dornică de show, de teatralitate, de spectaculos, de extravaganţă, de altceva. Fiindcă lumea vrea orice, dar în niciun caz să se plictisească. De aceea, măştile de blog sunt schimbate cu voluptate de seducători şi seduşi. Iar uneori, să nu uităm, este ales chiar şi un rege de carnaval.

Lumea blogurilor rediscută, de fapt, ideea de confesional, de spovedanie. Nu mai este nevoie de un duhovnic tipic, cu anteriu, întrucât blogurile au devenit, în anumite cazuri, locuri de auto-spovedanie. Nu mai este necesară spovedania clasică, în sens religios, întrucât blogurile sunt şi locuri predilecte de mărturisire, în care, însă, lipseşte ceva esenţial: lipseşte tocmai urmarea spovedaniei, curăţirea şi canoanele primite de la preot. Stăpânii de bloguri îşi sunt propriii preoţi; uneori, comentariile vizitatorilor lor au oarecare funcţie punitivă, de sancţionare ori alinare, dar nu mai mult de atât.

Nu în ultimul rând, apoi, lumea blogurilor alcătuieşte o uriaşă, încăpătoare canapea psihanalitică. Jurnalele de pe bloguri sunt în cele mai multe cazuri fie defulări, fie refulări cu urmări destul de vizibile. Stăpânii de bloguri se descarcă de frustrări, neputinţe, fragilităţi, îşi rostesc durerile şi imperfecţiunile; sau, dimpotrivă, le camuflează pe toate acestea, le neagă, le travestesc; uneori, totuşi, să nu exagerez, stăpânii de bloguri îşi expun şi bucuriile, plăcerile, împlinirile. Aceste tendinţe, toate împreună, carnavalescul, confesionalul şi canapeaua psihanalitică din imperiul deja molipsitor şi drogadict al blogurilor (BlogNeverLand) depinde de două tipuri de făpturi: de exhibiţionişti şi de voyeuri. Şi, indiferent că ne convine sau nu, într-un fel sau altul fiecare din noi trebuie să optăm pentru unul din aceste roluri. Hélas!

Entry for July 10, 2007

Şarmantul Corto Maltese

Aventurierul meu preferat este Corto Maltese, un marinar exotic, cu un cercel în ureche, creat de Hugo Pratt în 1967, adică acum 40 de ani. Benzile desenate avându-l erou pe Corto Maltese au început să fie publicate în revista franţuzească pentru copii, Pif, în chiar anii deja amintiţi, dar eu l-am aflat pe Corto mult mai târziu, via Corin Braga (care în copilărie se delectase cu peripeţiile acestui pícaro exotic): mai exact prin anii ’80 ai secolului trecut. Adevărul este că întotdeauna mi-am dorit să am un prieten precum Corto Maltese, adică un rătăcitor şi povestitor performant. În călătoriile sale, Corto străbate lumea de la Caraibe până în Siberia, de la inefabilul continent Mu la Samarkand ori Veneţia şi Africa. Ajunge, efemer, chiar şi în Rhodos ori în apusele vremuri celtice, întâlneşte magiciene, femei fatale, vrăjitori, vraci, şamani, războinici, în general oameni ieşiţi din comun care încearcă să nu se plictisească. Întrucât Corto însuşi nu vrea să se plictisească. Îl are ca amic special, uneori, pe Rasputin (un Rasputin caricatural şi oarecum tembel, de altfel). Nu ştiu de ce, însă, Corto Maltese nu a fost niciodată ispitit de Balcani (id est, Hugo Pratt, creatorul eroului nostru de benzi desenate, nu a fost tentat de Balcani). Fireşte, întrucât era marinar, Corto avea nevoie de o întinsă apă sărată pe care să călătorească, dar lucrul acesta ar fi fost uşor de pus la dispoziţie: Marea Neagră este îndeajuns de străbătută de legende antice şi moderne încât să fi putut tenta un pícaro precum Maltese. Şi totuşi aventurierul meu preferat nu a ajuns niciodată aici. Balcania nu l-a prea ademenit. Mi-am imaginat, uneori, că, dacă totuşi Corto ar fi ajuns pe meleagurile noastre, el i-ar fi întâlnit cel puţin pe doi dintre eroii reali ori fantasmagorici care s-au sălăşluit în aceste ţinuturi: pe exilatul poet Ovidiu şi, cum altfel, pe Dracula (brand turistic). Nu ştiu cum s-ar fi înţeles cu ei: cu Ovidiu ar fi discutat, poate, despre metehnele decadente ale Romei şi împăraţilor ei, dar pe Dracula cu siguranţă l-ar fi ironizat, aşa cum ar fi ironizat cu tandreţe şi posibilele vampirese care ar fi încercat să-l seducă. Fiind el însuşi un seducător cu lipici (dar nu după tiparul lui Don Juan sau Casanova, ci într-o formă personală şi inimitabilă), Corto Maltese are în plus şi acest atu: este un bărbat apetisant, şarmant, care seduce cu eleganţă de dur manierat. Ca să îl am cu mine măcar în câteva din cărţile pe care le-am scris, l-am făcut pe Corto să apară ca personaj efemer atât în Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (volumul meu de poeme din 2002), cât şi în Nebulon (povestirile publicate în 2005).

Astăzi este 10 iulie 2007: acum 120 de ani, la 10 iulie 1887, s-a născut, dintr-o ţigancă-ghicitoare în Gibraltar şi un marinar englez, tocmai personajul pe care îl portretizez cu jucăuşenie aici. Şi iată-l ajuns astfel pe Corto Maltese la o vârstă venerabilă de patriarh!

Entry for July 08, 2007

Crazy Syd Diamond

(II)

Machiat destul de puternic în jurul ochilor, ca un soi de fals precursor al sataniştilor, nevroza lui Syd Barrett era accentuat pusă în scenă. Privirea lui Barrett a căpătat destul de repede aerul ei obosit de bolnav fatal, de strangulat în lumea reală. Căzut în muţenii ritualice şi în gesturi de păpuşă electrică ruptă-ntr-un tremurat încetinit, lui Barrett nu i-a rămas altceva decât să accepte că nu se mai putea integra în lumea de carne, sânge şi pământ. Poate că limbajul meu păcătuieşte prin metaforism excesiv ori printr-un patetism al receptării faţă de acest creator tulbure, schizo. Pur şi simplu este felul meu de a omagia o artă pe care nu o pricep întru totul, dar pe care o simt şi intuiesc ca fiind alcătuită dintr-o psihoză pe viaţă şi pe moarte, autentică până în măduva oaselor şi, în mod paradoxal, valabilă estetic încă şi astăzi. Întrucât ipostaza mea primară, creator vorbind, este cea de poetă, mereu am proiectat în Syd Barrett un fel de Arthur Rimbaud psihedelic, dar un Rimbaud care nu a mai ajuns negustor şi traficant de arme (foarte normal fiind el, de fapt), ci a sucombat, catalizat şi de abuzul de LSD, într-o schizofrenie acută. The Piper at the Gates of Dawn, primul album scos de Pink Floyd, s-ar putea să alcătuiască iluminările fragmentare ale lui Syd Barrett şi anotimpul său încă nu de tot în infern. La nivel iconic, metamorfoza şocantă a lui Barrett ţine tot de schizofrenie: de la hipnoticul şi frumosul bărbat brun, cu ochi puternici şi cu părul aproape electrizat, trecând apoi la cel cu metehne schizo, tuns chilug, care îşi rade inclusiv sprâncenele, ajungând la bătrânul decăzut (ce avea să moară de cancer la pancreas) filmat clandestin de nişte fani idioţi şi voyeurişti, fără ruşine… M-am gândit, uneori, cum ar fi fost Pink Floyd nu doar cu David Gilmour, ci şi cu Syd Barrett ajuns dincolo de anii optzeci ai secolului trecut, adică până la Final Cut, ultimul album scos înainte de schisma formaţiei? Well, e o întrebare imposibilă, de fapt. Aşa încât: Shine On You Crazy Diamond!

Post-scriptum:

Am refulat multă vreme figura lui Syd Barrett. Am început să o accept întrucâtva doar după ce eu însămi am scris şi publicat, acum zece ani, volumul de poeme Oceanul Schizoidian. Iar acum, la zece ani de la O.S., cred că sunt în sfârşit aptă să şi scot la suprafaţă, din mine, figura lui Syd Barrett, atâta vreme internalizată.

Entry for July 07, 2007

Crazy Syd Diamond

(I)

Înainte să fiu fascinată de Jim Morrison, ca poet şi cântăreţ „blestemat”, am fost fascinată de Syd Barrett, ba chiar aş spune că Syd mi s-a părut mai autentic decât Jim Morrison – aceasta probabil pentru că Barrett era în mod real maniaco-depresiv şi schizofrenic. M-a fascinat la Syd Barrett mai întâi felul în care interiorizase muzica, fiind unul dintre întemeietorii psihedelicului pur, prin intermediul unui vizionarism diafan-teatral. Apoi felul în care exterioriza muzica a fost la fel de captivant: Barrett era un histrion autist, un spectaculos pentru sine, nu pentru ceilalţi. Toate showurile erau pentru el însuşi în primul rând, şi nu din narcisism, ci din autism creator sută la sută. Mai rar un asemenea performance generator de artă psihotică prizată cu impact. Syd Barrett era dotat cu un soi de mysterium fascinans, fiindcă era un vrăjitor bolnav. Jim Morrison, regele-şopârlă, voise să fie şaman; Barrett era un tânăr vrăjitor care nu a ajuns niciodată bătrân vrăjitor, fiindcă s-a îmbolnăvit fatal de propriul lăuntru nedesluşit şi spasmodic. Se simţea boala în el, ca o lepră psihică de sine; şi, totuşi, Syd a fost apt să facă artă veritabilă vreme de câţiva ani. După ce s-a izolat de Pink Floyd (numele trupei fiind dat tot de el), nu a făcut aproape nimic altceva (cu excepţia grădinăritului şi a picturii) decât să zacă vreme de treizeci şi cinci de ani în apartamentul mamei sale, claustrându-se de foştii prieteni (care l-au invocat în fel şi chip, capodoperele Shine On You Crazy Diamond şi Wish You Were Here fiindu-i dedicate în mod oficial), de ziarişti, de oricine şi orice. Iar la 7 iulie 2006 a murit. Astăzi suntem în 7 iulie 2007, un an de când Syd Barrett a dispărut, aşa încât textul meu este un soi de ferpar de omagiu şi fascinaţie.

Entry for July 05, 2007

FLANDRA DINĂUNTRU

Unul din visele sau visurile mele dragi este următorul. L-am visat în 16 septembrie 1990, dar cred că de atunci l-am mai revisat din când în când, deşi doar fragmentar. Era o vară coaptă, arşiţoasă: locuiam pe un domeniu întins, cu un conac având un singur etaj şi porticuri uriaşe. La capătul domeniului erau urcate în copacii înalţi nişte leagăne. Cu un astfel de leagăn străbăteam prin aer domeniul patronat de una din mătuşile mele, o teribilă cofetăreasă (specialistă mai ales în tórturi cu caise şi frişcă). Era vremea secerişului. Eram matură, dar umblam în picioarele goale şi mă jucam. Lucrătorii la coasă erau prieteni de-ai mei de toate vârstele, mai exact erau scriitori. Conacul avea holuri subţiri, ca nişte tuburi, şi camere cu paturi umflate de perne şi plăpumi. Exista aici şi un pian la care se cânta seara, ba chiar şi un saxofon… Era concentrată, la conac, un fel de republică provincială a filosofilor şi asceţilor… În camere nu existau covoare, parchetul troznea, iar noi umblam cu toţii în picioarele goale, ca să ne răcorim tălpile. Era timpul arderii complete, soarele pocnea. Peisajul era flamand. Iarba era înaltă. Cred că existau şi cai. Asceţii stăteau în chiliile lor şi scriau: mâncare li se dădea printr-o ferăstruică. Nu ieşeau printre ceilalţi oameni decât în amurg. Atunci cântam aşezaţi în iarbă. În faţa conacului se afla un zid de apărare, lung şi înalt. La şaptesprezece ani distanţă, iată că transcriu acest vis (pe care aş tot vrea să îl am, ritualic) în timp ce ascult Muse (Black Holes & Revelations), ba chiar şi dănţui puţintel.

Dar după visele ori visurile reamintite dis-de-dimineaţă (de către cine este norocos), e bine să bei întotdeauna o cafea. Ceea ce şi fac cele două diavoliţe provocatoare (pe care le-am întâlnit tocmai în aeroportul din Milano, în această vară) din imaginea ataşată acestui text.