Entry for July 22, 2007

Peter (Pan) Hammill

Nu cred că numele trupei de rock progresiv Van Der Graaf (Generator) este foarte cunoscut în România (decât de câţiva excentrici), aşa cum ştiu sigur că numele lui Peter Hammill (sufletul matricial al formaţiei) este aproape anonim şi vag receptat artisticeşte vorbind (deşi Hammill este inclusiv poet, şi încă unul bun, a se vedea volumele Killers, Angels, Refugees şi Mirrors, Dreams, Miracles). Există în România doar câţiva fani ai trupei şi ai solistului, dintre care cel mai adecvat monograf Van Der Graaf şi al lui Peter Hammill ar putea fi Corin Braga (are toate albumele VDG şi PH solo, vreo cincizeci), iar altul, la fel de pasionat, este un poet din Sângeorz Băi, Marin Mălaicu-Hondrari; mai exista unul la fel de obsedat de Peter Hammill, în Piteşti, era politehnist (prin anii ’80) şi se numea Marius (nu îmi mai aduc aminte numele lui de familie) – poate mai sunt şi alţii, numărabili pe degete. În ce mă priveşte, însă, această formaţie şi mai ales liderul ei au avut o influenţă atingătoare (să spun aproape devastatoare?) asupra poeziei mele, mai exact asupra felului în care, de la un punct încolo, am început să scriu texte altfel, făcându-le să conţină şi o sonoritate specială. Prima lovitură în moalele auditive şi cuvântătoare ale capului am primit-o pe la 19 ani, pe când eram studentă şi am avut acces la două albume superbe (ambele din 1970, deşi eu le-am ascultat doar în anii ’80): H to He Who Am the Only One şi The Last We Can Do Is Wave to Each Other. Au mai urmat alte albume magistrale precum Pawn Hearts, Still Life, World Record. Apoi Peter Hammill însuşi a produs o puzderie de albume solo (care mai de care mai tulburătoare, amintesc într-o ordine aleatorie doar Out of Water, Over, What Now?, Nadir’s Big Chance, Chameleon in the Shadow of the Night, In Camera), care se potriveau cu şi în acelaşi timp erau altceva decât stilul Van Der Graaf (Generator). Ca să nu mai vorbesc de impresionanta operă rock compusă de Peter Hammill, pornind de la povestirea lui E. A. Poe – The Fall of the House of Usher.

Deşi primele melodii receptate de mine din Van Der Graaf (Generator) sunt astăzi, poate, nişte sonorităţi depăşite şi prăfuite, e vorba de Killer, House with no Door, The Emperor in His War Room, Lost, Darkness şi Refugees (în principal), de la acestea am deprins destul de mult pentru un anumit gen de scriitură: frângerea lăuntrică secţionată cu bisturiul, fineţea psihologică a gesturilor de harakiri simbolic, singurătatea împătrită şi tocată la bani mărunţi, creierul bolnav de lepră de sine, dostoievskianismul sau mai exact post-dostoievskianismul adaptat pentru sfârşitul de secol XX, melancolia stridentă etc. Nu am deprins aceste chestiuni ca teme (doar le ştiam şi eu din literatură şi din propria experienţă), ci la nivelul sonorităţii construite magistral pe linia unui existenţialism rafinat, foarte punctual altfel, cu tuşe ascuţite, ritualice, obsedante. Ulterior, m-am fixat pe alte compoziţii performante: Yellow Fever sau Wondering sau This Side of the Looking Glass (cea din urmă poate fi audiată pe youtube) şi câte şi mai câte (am un top de vreo 20 de melodii realmente excepţionale). Vocea lui Peter Hammill a fost esenţială: întrucât a izbutit performanţa să facă inclusiv din falset o sonoritate năucitoare. Este, cred, cea mai complexă voce a secolului XX, în muzica progresivă, purtându-şi auditoriul într-un Neverland inefabil şi inimitabil. Probabil de aceea l-am rebotezat pe muzician Peter (Pan) Hammill. Uneori mă gândesc la Peter Hammill ca la singurul Gustav Mahler al rockului progresiv. De fapt, ştiu sigur că lucrurile stau aşa.
Anunțuri

12 răspunsuri to “Entry for July 22, 2007”

  1. Harpy Says:

    Uhhh! Primiti si cativa uncenici la titlul de „excentric” (adica oameni care au descoperit abia de 2-3 ani Van Der Graaf si inca isi mai formuleaza impresiile) ?

  2. Mesmeea Says:

    Well, oricine e binevenit in clubul PH, fiindca e chiar un ph, un superacid, muzicianul si poetul Peter Hammill. Oricum, 2-3 ani de VDG inseamna deja o tatonare a terenului sonor cu pricina, ceea ce nu este putin lucru. Reamintesc, totusi, ca muzica mea constant-preferata ramine cea produsa de Pink Floyd. De-abia apoi urmeaza la rind Van Der Graaf & Peter Hammill si Jim M & The Doors. Dar chiar si tinindu-i mereu la locul premiantilor pe Pink Floyzi, trebuie sa recunosc ca vocea lui Hammill este teribil de spectaculoasa si profunda si merita toate coronitele de lauri, fara sa fie intrecuta de cineva in secolul XX al rockului progresiv.

  3. Malintzi Says:

    hmmm, Peter Hammill! daaa! Peter Hammill e grand! are o voce extraordinara, are idei, e inovator de-a dreptul, un genuine artist. Ceea ce mi se pare extraordinar e ca nu si-a pierdut „vocea”, nu zdrangane, cum se intampla de obicei cu solistii care inainteaza in varsta (am vazut o inregistrare de prin 2000 si ceva, nimic nu s-a schimbat…si ce performance!). Am reusit sa fac rost de cateva albume (lucky me! …iar si iar>multumiri!:) si cred ca le-am ascultat de zeci de ori. Gog/Magog, On the Surface, A Way Out, Fogwalking, In Slow Time, Four Pails, Just Good Friends &&&&& o gramada de alte piese care sunt perfecte din toate punctele de vedere, cum sunt si albumele. Greu de spus doar cateva care-mi plac mai mult, mai bine pun aici clasicul „FIN” :).p.s. Ma intreb despre cine o sa mai scrieti next? (in MusicLand…da, la PH e un fel de Neverland).
    p.p.s. sa-mi trimiteti si mie top20 (am si eu un top10, un puzzle cu melodii de pe albumele pe care le-am „strans” pana acum, a golden cd)

  4. Mesmeea Says:

    Promit ca la toamna trimit topul 20 cu Peter Hammill solo sau in trupa Van Der Graaf (acum ma pregatesc sa plec pe o insula greceasca si nu mai am timp sa scormonesc). Spectaculosul vocii lui Hammill tine, repet, inclusiv de faptul ca face din falset o sonoritate performanta, ceea ce, in principiu, este imposibil. Dar Hammill are darul de a survola si surmonta imposibilul, vocal vorbind. La intoarcerea de pe insula greceasca voi incerca sa scriu niste miniaturi despre Led Zepp, Deep Purple si Uriah Heep.

  5. cezar p Says:

    ţi doresc o şedere plăcută, frumoasă şi suficientă pe insula din Mediterana, respectiv din ţara Grecia, să te ntorci cu bine! Eu unul te cam aştept, cu toate că nu nţeleg absolut nimic din toate pe care le scrii despre făcătorii de muzici despre care tot scrii cu mare afectare comprimată.

  6. Mesmeea Says:

    I trust I make myself obscure, zicea nu stiu cine! Asa si eu, pentru cine nu intelege nimic din ce scriu. Iar pentru cine intelege ce scriu, I trust I make myself crystal clear!

  7. Cata Says:

    🙂 Sir Thomas Moore a zis-o. Cling!

  8. Mesmeea Says:

    Cred ca Thomas Morus a spus-o, intr-adevar, gracias. Mi-aduc aminte ca N. Steinhardt era obsedat de fraza aceasta in „Jurnalul fericirii”. Dar macar replica luminoasa la celebrul Mr. Moore imi apartine!

  9. Malintzi Says:

    …crystal clear 🙂

  10. Mesmeea Says:

    Parafrazarea imi apartine. Dar Malintzi are dreptate cind chicoteste pe tacute – formula „crystal clear” se regasea adesea pe buzele lui don Juan Matus, shamanul maestru al lui Carlos Castaneda, in cartile de fictiune scrise de cel din urma. Trebuie sa dam citatului ce-i al citatului, de-abia necitatului avind dreptul sa nu-i dam nimic sau sa-i dam absolut totul.

  11. Kuky Says:

    I think there are more then just a few
    At least they were when I was there

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: