
Nu cred că numele trupei de rock progresiv Van Der Graaf (Generator) este foarte cunoscut în România (decât de câţiva excentrici), aÅŸa cum ÅŸtiu sigur că numele lui Peter Hammill (sufletul matricial al formaÅ£iei) este aproape anonim ÅŸi vag receptat artisticeÅŸte vorbind (deÅŸi Hammill este inclusiv poet, ÅŸi încă unul bun, a se vedea volumele Killers, Angels, Refugees ÅŸi Mirrors, Dreams, Miracles). Există în România doar câţiva fani ai trupei ÅŸi ai solistului, dintre care cel mai adecvat monograf Van Der Graaf ÅŸi al lui Peter Hammill ar putea fi Corin Braga (are toate albumele VDG ÅŸi PH solo, vreo cincizeci), iar altul, la fel de pasionat, este un poet din Sângeorz Băi, Marin Mălaicu-Hondrari; mai exista unul la fel de obsedat de Peter Hammill, în PiteÅŸti, era politehnist (prin anii ’80) ÅŸi se numea Marius (nu îmi mai aduc aminte numele lui de familie) – poate mai sunt ÅŸi alÅ£ii, numărabili pe degete. ÃŽn ce mă priveÅŸte, însă, această formaÅ£ie ÅŸi mai ales liderul ei au avut o influenţă atingătoare (să spun aproape devastatoare?) asupra poeziei mele, mai exact asupra felului în care, de la un punct încolo, am început să scriu texte altfel, făcându-le să conÅ£ină ÅŸi o sonoritate specială. Prima lovitură în moalele auditive ÅŸi cuvântătoare ale capului am primit-o pe la 19 ani, pe când eram studentă ÅŸi am avut acces la două albume superbe (ambele din 1970, deÅŸi eu le-am ascultat doar în anii ’80): H to He Who Am the Only One ÅŸi The Last We Can Do Is Wave to Each Other. Au mai urmat alte albume magistrale precum Pawn Hearts, Still Life, World Record. Apoi Peter Hammill însuÅŸi a produs o puzderie de albume solo (care mai de care mai tulburătoare, amintesc într-o ordine aleatorie doar Out of Water, Over, What Now?, Nadir’s Big Chance, Chameleon in the Shadow of the Night, In Camera), care se potriveau cu ÅŸi în acelaÅŸi timp erau altceva decât stilul Van Der Graaf (Generator). Ca să nu mai vorbesc de impresionanta operă rock compusă de Peter Hammill, pornind de la povestirea lui E. A. Poe – The Fall of the House of Usher.
iulie 23, 2007 la 12:02 am |
Uhhh! Primiti si cativa uncenici la titlul de „excentric” (adica oameni care au descoperit abia de 2-3 ani Van Der Graaf si inca isi mai formuleaza impresiile) ?
iulie 23, 2007 la 3:25 am |
Well, oricine e binevenit in clubul PH, fiindca e chiar un ph, un superacid, muzicianul si poetul Peter Hammill. Oricum, 2-3 ani de VDG inseamna deja o tatonare a terenului sonor cu pricina, ceea ce nu este putin lucru. Reamintesc, totusi, ca muzica mea constant-preferata ramine cea produsa de Pink Floyd. De-abia apoi urmeaza la rind Van Der Graaf & Peter Hammill si Jim M & The Doors. Dar chiar si tinindu-i mereu la locul premiantilor pe Pink Floyzi, trebuie sa recunosc ca vocea lui Hammill este teribil de spectaculoasa si profunda si merita toate coronitele de lauri, fara sa fie intrecuta de cineva in secolul XX al rockului progresiv.
iulie 23, 2007 la 7:23 am |
hmmm, Peter Hammill! daaa! Peter Hammill e grand! are o voce extraordinara, are idei, e inovator de-a dreptul, un genuine artist. Ceea ce mi se pare extraordinar e ca nu si-a pierdut „vocea”, nu zdrangane, cum se intampla de obicei cu solistii care inainteaza in varsta (am vazut o inregistrare de prin 2000 si ceva, nimic nu s-a schimbat…si ce performance!). Am reusit sa fac rost de cateva albume (lucky me! …iar si iar>multumiri!:) si cred ca le-am ascultat de zeci de ori. Gog/Magog, On the Surface, A Way Out, Fogwalking, In Slow Time, Four Pails, Just Good Friends &&&&& o gramada de alte piese care sunt perfecte din toate punctele de vedere, cum sunt si albumele. Greu de spus doar cateva care-mi plac mai mult, mai bine pun aici clasicul „FIN” :).p.s. Ma intreb despre cine o sa mai scrieti next? (in MusicLand…da, la PH e un fel de Neverland).
p.p.s. sa-mi trimiteti si mie top20 (am si eu un top10, un puzzle cu melodii de pe albumele pe care le-am „strans” pana acum, a golden cd)
iulie 23, 2007 la 7:50 am |
Promit ca la toamna trimit topul 20 cu Peter Hammill solo sau in trupa Van Der Graaf (acum ma pregatesc sa plec pe o insula greceasca si nu mai am timp sa scormonesc). Spectaculosul vocii lui Hammill tine, repet, inclusiv de faptul ca face din falset o sonoritate performanta, ceea ce, in principiu, este imposibil. Dar Hammill are darul de a survola si surmonta imposibilul, vocal vorbind. La intoarcerea de pe insula greceasca voi incerca sa scriu niste miniaturi despre Led Zepp, Deep Purple si Uriah Heep.
iulie 23, 2007 la 1:01 pm |
ÎÅ£i doresc o ÅŸedere plăcută, frumoasă ÅŸi suficientă pe insula din Mediterana, respectiv din Å£ara Grecia, să te întorci cu bine! Eu unul te cam aÅŸtept, cu toate că nu înÅ£eleg absolut nimic din toate pe care le scrii despre făcătorii de muzici despre care tot scrii cu mare afectare comprimată.
iulie 23, 2007 la 2:09 pm |
I trust I make myself obscure, zicea nu stiu cine! Asa si eu, pentru cine nu intelege nimic din ce scriu. Iar pentru cine intelege ce scriu, I trust I make myself crystal clear!
iulie 24, 2007 la 1:04 am |
🙂 Sir Thomas Moore a zis-o. Cling!
iulie 24, 2007 la 1:21 am |
Cred ca Thomas Morus a spus-o, intr-adevar, gracias. Mi-aduc aminte ca N. Steinhardt era obsedat de fraza aceasta in „Jurnalul fericirii”. Dar macar replica luminoasa la celebrul Mr. Moore imi apartine!
iulie 24, 2007 la 6:43 am |
…crystal clear 🙂
iulie 24, 2007 la 7:05 am |
Parafrazarea imi apartine. Dar Malintzi are dreptate cind chicoteste pe tacute – formula „crystal clear” se regasea adesea pe buzele lui don Juan Matus, shamanul maestru al lui Carlos Castaneda, in cartile de fictiune scrise de cel din urma. Trebuie sa dam citatului ce-i al citatului, de-abia necitatului avind dreptul sa nu-i dam nimic sau sa-i dam absolut totul.
martie 24, 2011 la 2:42 am |
I think there are more then just a few
At least they were when I was there
martie 24, 2011 la 7:23 am |
yappp